Poarta deschisa de un minunat discipol si casa toata pregatita anume pentru marea sarbatoare, ca sa poata patrunde usor, sa guste, din frumusetea tinereasca si copilareasca, si cea care a insemnat lectie si model de urmat. Pentru ca acolo, exista miscare, gustare si ceva ce o lega de amintiri, o captiva cu povestile adevarate, cu lectiile de viata, cu ghiozdanul de gradinita plin cu jocuri si cantece, cu bradul impodobit, mult mai devreme decat era in vremurile copilariei ei. A fost mama si bunica pentru trei zile, caci nu puteau porni pe drumul colindelor si nici in bucataria traditionala, fara s-o aiba ca deschizatoare de traditii si bucurii, de aprindere a candelei, caci pana la urma e declansare a luminii de omul matur, poate ca si intelept, caruia i s-a oferit sansa de a fi iar copil, dar un copil rasplatit din plin cu atentii si cu jucariile de care a dus lipsa in vremurile ei. Si ce bucurie pe fiinta cea blanda, dar nedumerita de atata rasfat, minunandu-se de bunastarea din casa, de lectiile ei care au prins rod bogat, pentru darul cel mai frumos, minunea minunilor, Brody. Si lumina din suflet a inceput sa se reverse in toata incaperea, reflexia ei sa prinda contur, sa apara alte ganduri, fara de care nu exista sarbatoare: gandul la mama si gandul la tata, gandul la cozonacul de acasa. Si ca dorul sa treaca usor, am incropit ceva romanesc, cu mirosul specific, si pentru o vreme, ne-am simtit acasa, atingand in gand mainile harnice ale mamei, sarutandu-le si rostind printre lacrimi: Multumesc, mama! Iar ea, invatatoarea de ieri, coplesita de prea multa iubire, obosita de drumul lung al vremii, dar fericita pentru darul neasteptat, nu putea decat sa-i sopteasca, stapanindu-si emotiile: Multumesc, Rodica! Darul tau se vrea pastrat, pentru vecie, in locul cel mai de prêt, inima mea.
vineri, 16 decembrie 2011
vineri, 25 noiembrie 2011
joi, 10 noiembrie 2011
CADAVRE
Ce minunat tablou ofera vizitatorilor osteniti, cu oameni
mediocri, ingrasati din tradari, hraniti din creierele altora, ingrate fata de
victimele lor, pe care le batjocoresc dupa ce le-au facut sa sufere, adapostiti dupa legi
ticluite, cu buna-stiinta, special pentru ei. Dar cand zaresc coltii inca
periculosi ca sa muste si aud un glas inca hotarat, trezit din amorteala, nu
mai stiu daca trebuie sa-i mai azvarle inca un oscior pentru a-i prelungi
agonia, si a-l face sa creada ca mai are sanse, doar pana or trece puntea ca
sa-l poata scapa din mana, si de data aceasta tot cu buna-stiinta. Tare ma tem
ca nu cumva tot ce este inca viu sa ajunga cadavru, cat mai rapid, rarind
randurile acestei pleiade de parveniti politic, intr-o tara din ce in ce mai
mica ca sa poata satisfaca lacomia unora.
duminică, 9 octombrie 2011
Ca-n junglă
Aceasta este poate cea mai la
îndemână comparaţie pentru sistemul sanitar din întreaga ţară. Peste acesta
şi-a pus acum amprenta neglijenţa şi, mai ales, lipsa de supraveghere
permanentă din spitale. Câtă nepăsare şi delăsare în îndeplinirea unor atribuţii
de serviciu! Câtă lipsă de atenţie şi dezinteres pentru omul suferind! Câtă
batjocură şi umilinţă poate să îndure acesta, când trebuie să stea cu mâna
întinsă şi să-şi negocieze alinarea suferinţei şi vindecarea! Şi aşa ne dispar
speranţele şi copiii nou-născuţi! Medicul de familie şi-a transformat biroul
într-o tarabă plină de atenţii, puse la vedere şi cu îndemnul că mai e loc...
Cel ce te asistă la naştere o face pe bani frumoşi... Totul are preţ în spital.
O injecţie, o clismă, un halat... Şi, ca peste tot, există şi excepţii. Medici
care îşi fac datoria cu pasiune, care te tratează fără să ceară nimic în schimb.
Am întâlnit asemenea medici în Târgu-Jiu. Mă gândesc să deschid o pagină
specială, destinată acestora, să le rostesc numele, să rămână înscrise cu
litere de suflet în cartea mea. Până atunci rămân cu imaginea celei care a
refuzat să-mi acorde asistenţă la naşterea fetiţei mele, surprinsă de chinurile
„facerii” la Târgu-Jiu, pentru că nu am mai avut vreme ca să mă „tocmesc” cu ea. Surprinsă şi impresionată,
în acelaşi timp, de gestul neortodox, o tânără asistentă mi-a întins o mână,
fără să mă fi ştiut, fără să fi cerut ceva. Şi, iată, a venit vremea când, tot
fără să ştie cine sunt, am bătut la poarta ei, după 42 ani, am îmbrăţişat-o şi
i-am mulţumit. Numele ei este Ileana Cârstea. Este omul simplu, care nici măcar
nu realiza că cineva o pomenea adesea şi o căuta. Poartă, cu mândrie, aceleaşi
straie, ca pe vremuri, ale bunătăţii şi ale modestiei, dar şi pe cele ale
bătrâneţii. Din când în când, poarta ei se deschide şi îşi fac loc să intre
copii maturi, mame fericite, dar şi unele îndurerate, ca cea de care şi-a
amintit, odată cu amintirile mele, şi care vin să-i mulţumească acestei femei simple,
dar atât de generoasă. Şi pentru această generoasă, copiii pe care i-a moşit
sunt familia ei şi fac parte din viaţa ei. Iar fiica mea, a fost printre cei
favorizaţi de soartă şi de când s-a născut, a fost însoţită de sufletul ei generos,
care-i călăuzeşte mereu drumul.
sâmbătă, 17 septembrie 2011
Pentru cine a venit salvarea
Întrebări, surprinderi, tăceri…
Unii, cu teama de a spune ce au văzut, alţii, supăraţi că nici măcar nu au
văzut… Până la urmă, s-a aflat; că din ce au văzut unii, din ce au derulat
alţii, din aduceri aminte, din bănuieli şi înnodări, puse toate laolaltă, că
erau multe de pus, că s-au adunat în timp şi abia acum, omul realizează că ceva
a fost mai demult, doar că nu erau siguri…
Da. A venit salvarea, dar a venit şi poliţia, că cel care trebuia dus la
spital era greu de convins; era agitat şi avea de ce. Oamenii nu suportă
despărţirile prea uşor. Şi când i-a venit nevasta acasă să-şi ia catrafusele,
spunându-i că s-a terminat, atunci, a simţit că şi cu el s-a terminat şi de
aici a pornit zbuciumul, confuzia… A început să aibă viziuni, să simtă
pericolul, şi-a pus în alertă familia, iar el s-a cerut internat, că numai aşa
putea să scape nevătămat… Totul a venit din senin, după o beţie cu prietenii de
pahar, când a devenit de nerecunoscut, dezorientat, desfigurat, cu o privire
stranie… Se credea omul trimis pe pământ ca să-i pună în gardă pe toţi… Că şocul a fost prea mare,
neaşteptat şi greu i-a fost să stea nepăsător.
Dar aplaudacii nu ştiau adevărul. Ei se lamentau şi l-au încadrat în
rândul nebunilor, fără vreun remediu, uitând că fiecare din noi purtăm, mai
mult sau mai puţin, din sămânţa nebuniei. Şi stau şi mă întreb dacă avem vreo
vină… Poate că cea mai mare vină este a noastră. Am tăcut când am văzut micile
escapade, micile răutăţi, micile incidente… Am tăcut de fiecare dată, i-am luat
apărarea, neştiind că sămânţa încolţise, începuse să facă ravagii în corpul
lui. Şi numai ea îl mâna spre distrugere, spre lovire, atacare - devenise
puternic… Şi semne au fost multe, dar le-am ascuns pe unele, din teama de a nu
fi noi cei care răneam; pe altele le-am ignorat… A greşit mama care i-a luat
mereu apărarea, l-a cocoloşit, l-a sprijinit în a-i umple cămările cu vinuri
alese, tării… Multă, prea multă băutură şi zi de zi… A devenit dependent de
alcool şi tot alcoolul îl distrugea, încet-încet, şi i-a declanşat starea de
boală. De aici şi până la separarea de noi, într-o altă lume a lui, pe care nu
o vom cunoaşte vreodată, este atât de puţin… Iar noi vom rămâne cu gustul amar
că cineva apropiat s-a rătăcit, fără să fi putut interveni la timp, tot cineva
apropiat lui.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)