Deosebiri

„Este oare lumea o vale a plângerii, cum spun creştinii, şi noi suntem aruncaţi în ea doar pentru a ispăşi crimele dinaintea acestei vieţi nenorocite?” George Sand
Şi viaţa noastră e din ce în ce mai nenorocită, fără a găsi o soluţie. Căci de marea proprietate a ţării (sau de marea împărţeală) dispun cei ce vor să profite de bunul nostru, al tuturor, ne înghit cu neruşinare sufletul, ne dezmoştenesc tot pe noi, cei slabi, care ne rugăm zadarnic cerului. În timp ce trupul ţării lâncezeşte şi suferă, unii au prădat din pământul ţării, aproape uscat ca şi omul, ajuns în pragul disperării şi al sinuciderii. Şi nu poţi să treci cu vederea haitele de lupi care se năpustesc, fără milă, asupra roiului de săraci flămânzi. Că cei bogaţi vor să fie şi mai bogaţi şi vor să-şi păstreze acest statut până dincolo de viaţă, pe când cei săraci sunt exterminaţi sub privirile celor care, în loc să salveze, seamănă discordia, nemaiputând să pună capăt mizeriei în care trăiesc.
Dacă vrei să schimbi lumea în care trăieşti, începe cu tine, schimbă-te în bine... Dacă vrei să scapi de criză, începe să-ţi gestionezi toate accesele de furie, să-ţi înfrânezi pornirile agresive, să-ţi corectezi limbajul vulgar, să fii mai îngăduitor cu semenii tăi… Dacă vrei să parcurgi un drum lin, fără obstacole, să echilibrezi balanţa, acolo unde viciile atârnă atât de greu, iar virtuţile nu mai există (sau nimeni nu mai crede în ele), pentru că minciuna şi îmbuibarea au luat locul adevărului, atunci, schimbă macazul. Ai devenit omul lipsit de zâmbet, grav, posac, impulsiv şi nimănui nu-i face plăcere să te aibă în preajmă? Schimbă-te. E nevoie de această decizie, pe care s-o iei cât mai rapid, până când frica şi laşitatea nu pun stăpânire pe tine. Învaţă să trăieşti cu puţin, ca să câştigi mult mai mult, pe alt plan, sufletesc. Porneşte în căutarea gurii de oxigen, care să-ţi cureţe partea întunecată a gândurilor. Trăieşte în natură, bucură-te de roadele ei şi nu lăsa ca ideea de criză să-ţi înceţoşeze mintea. O criză care nu este un fenomen al naturii dezlănţuite, ci al oamenilor, că mereu omul este cel ce poate declanşa marile necazuri, marile catastrofe, marile tragedii… Nu putem da vina pe furia apelor, furia soarelui, furia vântului… Omul este răspunzător în faţa dezastrului şi suferim toţi, deopotrivă, mai ales generaţiile viitoare, care găsesc totul pârjolit în cale, totul otrăvit, pentru că nişte minţi bolnave au scăpat din frâu virtuţile, culegând în grabă viciile, împrăştiind otrava… Da. Mâna omului e mereu blestemată şi ea este în stare de a semăna uscăciune şi sărăcie… Iar omul simplu este prins într-o capcană, citeşti asta pe chipul lui, tot mai întunecat, şi nu se va găsi nimeni să-i explice de ce a ajuns într-o asemenea stare… Se cere muncă, dar tot mai puţini vor să muncească, sporind mizeria.
Ţin minte că, pe vremuri, eram grânarul Europei, acum, suntem groparul deşeurilor… Înainte, se vorbea despre curent gratuit, pentru că aveam resurse proprii, acum, suntem îndatoraţi, cu facturi imense, fără ca cineva să ne spună de ce… Mi-aş dori să fim poporul care să nu depindă de Fonduri, care mai de care mai sofisticate, cu reguli scrise pentru avantajele lor... Se vorbeşte de criză, dar oamenii construiesc, îşi cumpără maşini, într-un cuvânt, au lărgit cureaua. Şi atunci? Unde este criza? Să fie scăpată voit pe piaţă, după ce a fost bine frământată în laboratoarele lor, iar avantajele să curgă în favoarea lor. Nu dorim conturi în valută, nici pungi cu bani. Vrem să trăim cinstit, din munca noastră. Şi cei bogaţi să aibă aceleaşi drepturi cu cei săraci, să fie o lege pentru toţi, căci acestea nu se obţin prin violenţă, anarhie, ci prin stăruinţă în muncă, înclinare spre învăţătură şi respect pentru legile ţării. Dar şi la acest capitol punctează omul de rând, dornic să nu fie călcat în picioare, umilit, purtând haine curate, săturându-se de mizerie, de rănile din palme, de bolile ruşinoase, de păduchi, de râie, de inaniţie… Că spaima zilei de mâine este atât de apăsătoare şi nu vrea să se reverse şi asupra copiilor. Cine să-i vindece rănile din palme, cine să-i spele petele de ruşine de pe trupul din ce în ce mai obosit de muncă. Că omul a ajuns să lucreze zi-lumină, fără pauză, epuizându-şi, încet-încet, puterile, fără să simtă, şi numai când a căzut, doborât de boală, nimeni nu îl mai poate trata cum trebuie, că nimeni nu l-a asigurat. Şi se va întoarce la lepra mizeriei, acolo de unde a plecat, fără să-l mai bage cineva în seamă. În zadar va mai bate la casa omului bogat, să primească de lucru, sau să cerşească o porţie de mâncare. Haina, mirosind a boală, îl va arunca la marginea societăţii şi, uşor, va putea fi împins în prăpastia morţii, descoperind, prea târziu, deosebirile dintre oamenii aceluiaşi popor.

Toamna, la moşie

egilcescu: Ioana - In memoriam

egilcescu: Ioana - In memoriam

Ioana - In memoriam

Ioana – In memoriam

Era ce nu vei mai găsi în această lume. Era omul lipsit de patimi şi de prejudecăţi. Era omul pur, cuminte şi cu iubire de părinţi, de neam. De neamul ei era legată trup şi suflet. Avea o bunătate de nedescris, nemaiîntâlnită de mine. Poate că mama mea era deasupra tuturor. Iar ea era dintr-un aluat asemănător. Avea un zâmbet moştenit, cu care s-a născut şi nu l-a pierdut nici pe patul de suferinţă… Chipul ei radia de o bucurie gingaşă, amestecată rar cu unele adieri de îngrijorare. Iar ochii ei erau asemenea cristalului, curat şi nealterat. Te privea fix în ochi, şi nu puteai rezista fără să te laşi învins de puterea de seducţie, de privirea ce pătrundea prin tot corpul, căutând un loc pe care să se sprijine… Era femeia perfectă, casnică din cap până în picioare, femeia care nu obosea niciodată şi în aşternuturile ei te simţeai ca în raiul de pe pământ, visai frumos şi încercai această lecţie, pe care o vroiai, întocmai, şi în casa ta… Dar nimic nu se potrivea. Hainele tale nu aveau mirosul de apret, pregătit din făină specială, trei nula, ele nu erau atât de perfect călcate, ca să nu-ţi lase dungi pe piele în zorii dimineţii… Şi timp avea ca să gătească, să spele, să facă curăţenie, să-şi îngrijească copila, să-şi iubească soţul; şi timp avea ca să-şi viziteze, în fiecare sfârşit de săptămână, părinţii… Aducea pentru fiecare câte un sac plin cu zâmbete şi voie bună, vorbe tandre, pline de respect şi mulţumire pentru părinţi, unchi, mătuşă, precum şi nenumărate daruri. Pentru că ea câştiga bine şi ştia să-şi chivernisească bugetul, împreună cu soţul ei. Cât a trăit, a muncit din greu pentru lucrarea pe care o considera opera de artă a vieţii ei, pe care o preţuia enorm. Se oprea în prag, privindu-şi cu drag opera, la care lucra cu răbdare, migală, preţuind şi admirând frumuseţea ce izvora din ea. O urmărea conştiincios cum creştea în atelierul de care era mândră. Numai ea a ştiut s-o şlefuiască, s-o îngrijească, s-o pregătească pentru drumul vieţii şi s-o aşeze acolo, în sufletul ei pentru totdeauna. Primele raze ale soarelui o găseau cu rufele spălate şi întinse, cu mâncarea pregătită. A ştiut s-o răsfeţe zi de zi, oferindu-i cele mai curate sentimente. Îi era teamă să le scoată la lumină, să le vadă lumea, ea le ţinea înlăuntrul ei, pentru că erau sănătoase, în comparaţie cu trupul ei tot mai slăbit. Vroia să se hrănească din ele, avea nevoie de acest leac al iubirii, crezând ca Dumnezeu va face un miracol şi ea îşi va găsi vindecarea prin iubirea celor din jur. Că toţi o iubeau. Nu puteai să n-o admiri, să-ţi doreşti să fii ca ea. Iar ea îşi dorea să fie ca noi. A lucrat optsprezece ani la lucrarea vieţii ei, se grăbea mereu, simţindu-şi sfârşitul aproape. Îi curgeau din ochii ei minunaţi lacrimi fierbinţi, cădea în genunchi, întindea braţele tot mai sus, spre cer, se ruga şi cerea timp. Ea avea nevoie de timp, pentru că o mamă are nevoie de timp ca să-şi desăvârşească lucrarea. Avea tot ce îi trebuia, dar mai puţin, sănătatea. Avea bani suficienţi ca să poată cumpăra leacuri din cele mai bune, pentru a se trata şi vindeca, dar pe vremea aceea a fost tratată de o boală pe care nu o avea şi în dosul ei, cealaltă, care cu greu a fost depistată (poate ca atunci când nu se mai putea face nimic), a şubrezit-o încet-încet, săpând şanţuri adânci, galerii nevăzute prin tot corpul, risipindu-i zâmbetul şi bucuriile, punând în locul lor teama, îngrijorarea… Şi toate au ucis-o în floarea vârstei, lăsând în urmă o mare şi nesfârşită durere. Numai cine ştie ce a pierdut, poate să fie atins pe vecie de o altă boală, cea a sufletului şi nimeni nu poate pune stavilă în faţa unor vicii, ce se năpusteau asupra celor rămaşi, în goana după fericirea pierdută. Aşa îşi găseau salvarea şi tot aşa încercau să uite chinurile ce au răpus o floare în toată splendoarea ei, acum douăzeci şi cinci de ani.

VID00035

VID00057

O altfel de nedreptate

Doamne! Îmi vin atâtea în minte… Sunt revoltată pe mine că trăiesc în aceeaşi mizerie ca ieri, poate că mult mai mare… Sunt revoltată că unii au fost urmăriţi de securitate, dar au avut ce mânca… Unii au tremurat de frică, dar au trăit în aceste chinuri, alături de ai săi, şi-au drămuit fiecare leafă, fără să se împrumute… Unii se cred mai valoroşi decât alţii, pe seama celor săraci, exploataţi, urmăriţi… Nimeni nu ne-a întrebat dacă suntem de acord cu ei… Şi eu voi scrie despre o altfel de politică, adepta corupţiei, devenită lege şi dirijată de sus de tot, batjocorind omul de rând, amărăştean devenit peste noapte. Pentru că marii şefi ai corupţiei au preluat funcţii importante şi au trecut la vânarea averilor pe care le-au trecut în custodia lor, au inventat jocuri de noroc, bănci, atrăgând bietul om sărac în aceste amăgitoare scene de corupţie sau curse-maraton, de unde ieşeau învingători organizatorii… Au creat legi pentru ei, să-şi pună la adăpost averile câştigate, continuând jocul.
Şi acum, ne fac să credem că rădăcinile corupţiei se află în sărăcie. Că noi, săracii, am adus ţara în halul în care suntem, că noi, pensionarii, nu am muncit pe brânci, până la adânci bătrâneţi, ca să fim în continuare plătitorii fideli de impozite, de dări, care mai de care mai sofisticate, inventate peste noapte de distinşii patroni de suflete, care ne vor impozitaţi şi împovăraţi pe viaţă (o altă manevră a capetelor luminate, a patronilor de bănci), stingând lumina peste sufletele îmbătrânite înainte de vreme. Iar lumina mult aşteptată este cufundată definitiv în mizerie, rămânând aşa pentru multă vreme, căci numai aşa se poate fura cel mai bine şi cel mai mult, pe întuneric.
Poate că din patru în patru ani, mizând pe o dragoste fulgerătoare la prima vedere, vor aprinde lumina ca să îi vedem cum jură în cel mai colorat limbaj suburban, pe ce au mai scump, făcând promisiuni care mai de care mai tentante; îi vom vedea cum îşi poartă bărbiile duble revărsate peste gulerele imaculate ale cămăşilor, cu osânza abuzurilor pantagruelice, debordând peste cingătoare, de nu-i mai încap nici costumele Armani, dar nici limuzinele occidentale, de pe pernele cărora sfidează, mai apoi, supuşii din feuda lor... Îi vom vedea atunci închinându-se cu făţarnică evlavie în faţa Crucii, sub bliţurile comandate de reporteri şi vegheaţi de camerele de luat vederi... Sunt ei, care aruncă din mers, pe caldarâm, pomeni amărăştenilor, precum câinilor vagabonzi, precum animalelor! Zguduitoare imagini ale degradării condiţiei umane! Pomeni (poate din banii publici), azvârlite sărăcimii prăbuşite în ţărână în încăierarea disperării!
Şi voi scrie despre toate acestea încă multă vreme, fără ca cineva să-mi laude şi să-mi ia în seamă toate câte îndură omul de rând, devenit tot mai bogat în sărăcie.