Aripi frânte

Au fost ani frumoşi şi de fiecare dată când îi întâlnesc, mă bucur. Ei păstrează încă emoţia regăsirii, iar eu, prin ei, prind viaţă, mă hrănesc din amintiri şi am emoţia testării. De această dată ştiu că rolurile s-au inversat, că trebuie să răspund la întrebările lor şi testul pare să fie din ce în ce mai greu, cu cât anii se preling atât de repede pe lângă mine.
Mariana nu se aştepta să ştiu atâtea secrete din familia ei, pe care le credea ferecate în seiful uitării, pentru că multe amintiri ar deschide răni ce nu s-au vindecat încă. Sunt amintiri triste care i-au marcat viaţa şi au făcut-o, încă din anii întâi de şcoală, să stea departe de bucuriile copilăriei, să sufere în tăcere… Ochii ei trădau zbuciumul prin care trecea, dar nimeni nu putea să descifreze ce era în sufletul ei. Astăzi îmi fac curaj, îmi pun memoria la încercare şi o întreb despre acea perioadă tristă. O poveste adevărată, când tânărul tătic era pe trecerea de pietoni şi maşina unui demnitar comunist l-a lovit… A rămas infirm, la numai vârsta de 36 de ani. „De unde ştiţi? Cine v-a povestit? Tata?” Atâtea întrebări au urmat. A confirmat. Era un bărbat frumos, tânăr, cu o ţinută atletică şi un bun simţ ieşit din comun, un luptător înnăscut, cel mai bun model pentru copiii lui; a fost eroul supravieţuitor, eroul pe care-l aveau cu ei, desprins din prăpastia durerii şi a neuitării… Era mereu lângă ei, un om care a preferat să sufere în tăcere decât să ceară daune morale. Este omul care i-a ţinut pe toţi lângă el, tot mai uniţi, de teama că cineva din afară le-ar putea distruge unitatea. Am surprins-o, nu se aştepta să ştiu atâtea. Îl ştiam pe demnitar, dar nu s-a aflat niciodată. S-au folosit de acte şi semnături ca să scape de consecinţe. Omul care a fugit de la accident, dar care a ajuns la spital să îi ceară să-şi semneze declaraţia tăcerii şi i-au inoculat terapia tăcerii…
„Să ştiţi că după Revoluţie - când eu eram deja pe picioarele mele - am vrut să merg să-l privesc în ochi pe cel care a făcut asta şi să-i spun că tot a trăit şi că nu avem nevoie de nimic. A luptat câţiva ani să-şi caute dreptatea, dar n-a avut nicio şansă. După Revoluţie am vrut să redeschid dosarul, dar mi s-a spus că e clasat. Şi apoi tata m-a rugat să nu mai răscolesc nimic.” Au avut grijă să-şi acopere urmele… Aşa procedau, aşa se procedează şi acum. Dar a avut un înger păzitor, soţia lui, care a stat lângă el zi şi noapte, care s-a rugat pentru sănătatea lui, care a renunţat la ani buni de serviciu şi toate numai pentru el, bărbatul rămas infirm, şi împreună au o pensie de 1100 lei, pentru că în floarea vârstei li s-au frânt aripile tinereţii şi au făcut totul ca să supravieţuiască. Dureros şi revoltător. Iar cei vinovaţi se mişca liberi, cu pensii nesimţite, pensii de lux, trăiesc printre noi, fără să aibă regrete sau coşmaruri, au bătrâneţea mai uşoară, datorită unor privilegii, în timp ce mulţi părinţi şi bunici de-ai noştri sunt prizonierii sistemului, mereu umiliţi, fără puterea de a mai spera în ceva mai bun, înecându-şi necazul într-o coajă de pâine, aşteptând şi implorând ajutor de la Cel de Sus.

Noapte sfântă

Este o noapte magică, plină de aşteptări şi speranţă, o noapte Sfântă care ne adună în case, lângă cei dragi, ca să depănăm o frumoasă poveste despre darurile împărţite, pe furiş, de cel care nu se arată niciodată, Moş Nicolae.
Dacă plânsetele şi rugăminţile disperate ale celor trei fete sărmane l-au înduioşat pe Sfântul Nicolae şi le-a ajutat, aruncându-le dar de zestre, noaptea, fără a fi văzut, tot aşa să-ţi audă şi ţie dorinţa şi să ţi-o îndeplinească în această noapte. Mă voi ruga şi eu ca somnul să-ţi fie vegheat de îngeri şi în zorii zilei să te bucuri, să ai spor în toate, să mergi bine cu sănătatea, să fii ajutat de gândul cel bun, să fii răbdător, sporindu-ţi averea din suflet prin iubire şi adevăr.
La mulţi ani, pentru tine şi întreaga familie!

Un om între oameni

Un om, contemporan cu noi, desprins dintr-o altă lume, mai curată şi liniştită, un om decent şi cu bun simţ, un om bogat în amintiri, modest şi nedezlipit de locul pe care l-a transformat într-un sanctuar al vieţii, un om care a renunţat la pretenţii şi la bucurii, dar a căutat locul cel mai simplu şi mai aproape de realizările lui, fără să se detaşeze de ele, fiindu-i hrană spirituală. Un om care nu a renunţat să trăiască, un exemplu pentru mulţi, care nesocotesc aceste virtuţi, din ce în ce mai rare. Este omul cu mulţi prieteni ştiuţi şi neştiuţi, omul care a purtat aceleaşi straie şi iarna, şi vara, hainele cinstei şi măiestriei, omul care are înscris pe cuponul de pensie o sumă modestă, omul care stă departe de imperii, lux şi bogăţie, dar tot mai aproape de idealul de viaţă de la care nu a abdicat. De Sfintele sărbători ale Crăciunului şi Noului An, îi urez sănătate, viaţă îndelungată, cu binemeritata mulţumire sufletească.

Ileana Dogaru - in memoriam

Suntem ceea ce am făcut şi ceea ce am lăsat în urmă. Despre o moştenire nevăzută de unii în timpul vieţii, pe lângă care am trecut grăbiţi şi nepăsători, fără să privim o făptură desprinsă din altă lume, mereu cu zâmbetul pe chip, cu o ţinută perfectă, pe un trup maiestos, sobru… Fiecare întâlnire îmi consolida admiraţia pentru ea, pentru ele. Erau împreună, aşa au hotărât, nu ştiu când… Poate că din copilărie sau poate că mai dinainte, şi lucru rar întâlnit să supravieţuiască ani îndelungaţi, împreună. Nu au avut nevoie de separări, nu au existat discuţii pe pământ, pe pomii din grădină, pe roadele lor, pe flori, pe scaun, pe masă… Au coexistat, au cooperat, au comunicat, au comemorat… Şi dacă timpul era mai darnic, puţin mai darnic, ar fi câştigat pariul cu viaţa, cu moartea, şi sărbătoreau centenarul unei existenţe de neimaginat, pe o stradă ce devine din ce în ce mai tristă şi mai pustie, căci cei ce au deschis drumul nou şi poarta nouă se retrag pe alte cărări, poate alte împărăţii, lăsându-ne acele averi de suflet, pe care le revendicăm numai după dispariţia lor.

Cruci pereche

Atât pot spune. Şi poate că am spus totul. Rar se întâmplă, ca şi în lumea de Dincolo, să păşească împreună, să fie mai aproape decât au fost vreodată, să-şi spună ceea ce a rămas nespus... Doamne, ce durere au putut lăsa în urmă, pentru cei ce nu vor putea uita curând sufletele lor adormite şi atât de aproape... Mă simt vinovată pentru că nu am reuşit să ajung şi eu, cât au fost în viaţă, dar ele au fost cele care nu şi-au uitat neamul, fie el şi prin alianţă, au făcut puntea dintre noi, au ştiut s-o întreţină...
Dumnezeu să mă întărească, să pot trece peste această nesfârşită şi rar întâlnită durere. Pe această punte tristă, atâtea capete plecate rămân plângând, privind tăcute, înmărmurite la cele două suflete împreunate şi nu ştiu pe care s-o plângă mai întâi. Şi tot acolo sunt două cruci pereche, proptite de zid durerii, iar lacrimile, înnodate pe faţă, mi se preling şiroaie pe buchetele cu flori, ce nu au ajuns la timp… Pe aceeaşi punte, întrevăd îmbrăţişarea lor; nici ploi de lacrimi şi suspine nu vor reuşi să le desprindă una de cealaltă. Numai aşa vor putea veghea asupra celor rămaşi într-o lume săracă, bolnavă şi din ce în ce mai tristă. Şi an de an, în miez de toamnă, voi aprinde două lumini, scoţând, din lada cu zestre a amintirilor postume, o candelă de suflet, rămasă-n mâna tremurândă, pe drumul din ce în ce mai scurt, plin de suspin şi tot mai pustiu…

Printre nori

Rugă

Să-ţi fie pământul, Acolo, bogat,
Ca-n viaţă şi-n moarte, să fii împărat,
Să scrii alt poem de viaţă şi dor,
Pentru bietul popor, de grabă, muritor.

Să scrii un poem de iubire şi cânt,
Aşa cum l-ai scris, cât ai fost pe pământ,
Să-ţi fie iertată tristeţea din gând,
Pe noi ne-ai lăsat mai trişti şi plângând.

Ne-ai lăsat sleiţi de puteri şi oftând
După versul de aur ce-l rosteam lăudând
Un popor viteaz şi o ţară de vis;
Clădeşte, Acolo, un nou paradis.