Călăuza

Din ce în ce mai insuportabili şi indescifrabili devin unii scribi,
indiferent de onorul ce li se cuvine, într-o lume exaltată şi
atât de îndepărtată de pământenii şcolari, care abia îşi cunosc
sensul vieţii, dar pe cel al cuvintelor, cu atât mai puţin…
Că sunt la începutul alfabetului şi al poveştilor nemuritoare
şi ce greu le vine să se deprindă, în această lume,
prezentată ca desprinsă din poveste, cu comentatorul erudit.
E atât de alambicat încât îl lasă în ceaţă pe novicele
autor de carte, neştiind încotro s-o apuce,
lăsând în urmă predilectele comentarii academice,
agreând joaca simplităţii, în lumea lui,
unde se simte stăpân de drept. Pentru că acolo,
a deschis ochii şi acolo, se simte cel mai bine,
în lumea poveştilor despre copii ce aparţin normalităţii.
Şi tot acolo, a simţit bagheta magică a unei zâne,
uitată de unii mult prea repede, fără de care n-ar fi
existat povestea unui debut fericit, cu un personaj greu de imaginat.
El este călăuză şi dascăl.

Cu gândul la mama

Cu gândul la vorbele ei, pline de blândeţe şi iubire, şi după atâţia ani, mult prea mulţi pentru copilul matur, dar cu aceleaşi cuvinte de respect şi cinstire… Şi cine ar fi crezut că omul cărunt, cu sacul încărcat de ani, să se mai gândească la acea făptură care i-a dat viaţă şi peste care nu a lăsat să se aştearnă uitarea. Este cea mai vie amintire, dar în acelaşi timp crudă, având remuşcări că nu întotdeauna a fost destul de ascultător faţă de mama, iar ajutorul a venit prea târziu, poate că numai atunci când a început să înţeleagă câtă nevoie are de ea, s-o aibă aproape, să o mângâie, să-i şteargă sudoarea rece a frunţii şi lacrimile de supărare… Ar fi vrut să-i îndulcească zilele în prag de bătrâneţe, să-i fie bastonul pe care să se sprijine, s-o susţină… Ce tristă e amintirea când numai el a vegheat-o şi a condus-o, cu privirea înceţoşată de izvorul nesecat de lacrimi, spre lumea de Dincolo. De atunci, ochii lui au rămas curaţi şi mai senini decât albastrul cerului; au rămas mereu în căutarea unor amintiri dragi, au rămas scrutând timpul şi, din când în când, tristeţea îl doboară, văzându-şi căsuţa părintească părăsită, fără viaţă. Şi-ar fi dorit nepoţi cu inima bună şi care să-i redea frumuseţea de odinioară, iar el să poată veni pe prispa casei, să mediteze în voie, să fie mulţumit că rosturile şi-au reluat cursul, că întreaga lui nădejde avusese o înrâurire fericită. Şi aşa, ar face potecă sufletului trist, care să păşească pe pajiştile întinse şi înmiresmate, să-i mulţumească şi să-i spună cât de mult a iubit-o. Că iar se gândeşte la ziua aceea întunecată, când i-a fost răpită. De această dată, ar lua-o în braţe (că era atât de firavă, asemenea unui prunc nou-născut), i-ar lua toată povara, i-ar da din puterile lui, căci avea mâini puternice şi ar strânge-o la piept ca s-o încălzească, s-o apere de întunericul nopţii în care se scufunda încet-încet. Şi câte gânduri nu pun stăpânire pe el şi nici azi, nu le poate uita. A căzut pradă îndoielii, îşi învinuia fratele, iar el se simţea din ce în ce mai vinovat, pedepsindu-se singur…Dar mintea lui, pe care o simţea tot mai întunecată, gândurile răvăşite ce au pus stăpânire pe el şi l-au măcinat zi de zi, toate i se limpezeau dintr-odată. A privit în jur şi şi-a dat seama că nu este singur. Era în lumea lui, alături de o altă fiinţă dragă, comoara sufletului lui, care aştepta să fie redescoperită, să i se mulţumească pentru răbdare şi fidelitate. În această lume, am poposit şi eu, m-am inspirat din frumuseţea şi trăinicia acestor pământeni, şi am ţesut această frumoasă poveste, despre cei mai frumoşi ochi albaştri, asemenea pomilor şi florilor, care strălucesc, se bucură şi se ospătează din roadele gustoase şi înmiresmate, care nu se pot număra, nici măsura…

Oameni şi viermi

Am intrat în multe case, de când am început să merg, încă din anii copilăriei, şi aproape în toate, am simţit căldură, bucurie, frumuseţe sufletească, bunătate, dar şi o senzaţie de plictiseală, de superficialitate, de răceală, în altele… Dar dorul după căsuţa natală, cea părintească, acolo unde îmi găseam liniştea şi unde cotrobăiam să găsesc ceva legat de urmele mele, aşa cum găsesc încă în podul casei de la Târgu-Jiu atâtea ceaune vechi, ulcioare, linguri de lemn, de care nu se puteau lipsi, chiar dacă nu le mai puteau folosi… Şi eu le aduc în casă, la căldură, să ascult povestea lor, să mă inspir din fiecare zgârietură sau ştirbitură, şi îmi dau o senzaţie de nostalgie, de amintire a mâinilor care le-au folosit, le-au purtat şi acum, mă poartă pe mine la confidenţe, parcă au stat acolo, în pod, ca să mă apere, să mă prevină, că necazurile nu s-au terminat, că sunt unii la pândă, urzesc mereu ca să atace când îmi este lumea mai dragă… Şi cât sunt de împăcaţi când mă văd perpelită, fără apărare, târâtă în suferinţă… Pentru că aceşti nefericiţi de profesie au devenit duşmanii tuturor şi mai ales ai lor înşişi. Iar eu sunt atrasă în jocul lor murdar, să am de-a face cu ei. Şi ce pot simţi acum, decât silă, silă pentru mizeria din jur, pentru tot ce mi s-a urzit sau ursit… Dar am pornit de la case care m-au captivat, în care am intrat şi m-am simţit luată la dans, căci culorile mă îndemnau să strălucesc o dată cu ele; sau case în care lumina era divină, visele erau realităţi, iar minunile se iveau la tot pasul. Şi cum să nu crezi în minunile din fiecare zi, când îţi vezi aproapele transformat de trecerea anilor, dar frumos la suflet, darnic şi primitor. Lângă el aş putea trăi veşnic, m-aş simţi nemuritoare… Am dat şi peste altfel de case, stăpânite de nişte „viermi” nesătui de scormonitul pământului, ba râvnesc asiduu şi la cel al vecinilor, pătrund prin galerii subterane, îl surpă puţin câte puţin, schimbând graniţele ca să-şi extindă imperiul, că poate seva e mai dulce pe acolo… Şi tot pe aici, am dat peste atâtea minţi bolnave care lucrează pe la spate, în umbră, adunând o grămadă de ajutoare în treburile murdare şi din ce în ce mai împuţite, iar eu trebuie să-mi pun masca nesimţirii, singura care mă poate salva de microbul devastator al avariţiei şi al hămeselii… Până una-alta, paşii mă poartă tot spre căsuţa veche, cu izul specific de busuioc, unde mă simt cel mai bine… Căsuţa, care mai păstrează încă mobilierul vechi din stejar, este ca în poveştile bunicii, caldă şi primitoare, poate că nemuritoare, pentru că în ea se regăsesc trecutul, prezentul; căsuţa bunicii, în care şi-a crescut copiii, unde şi-a mângâiat nepoţii, unde era Raiul pe pământ…

Principii de viaţă

Gogu era ca o furnică care se înhamă la mult prea mult, nu renunţa niciodată la nimic, iar lucrurile începute aveau întotdeauna un sfârşit, depăşind orice greutate sau obstacol… Proviziile erau o dovadă a muncii neobosite, de la carele pline de ştiuleţi de porumb, depozitaţi în pătul, de la carele pline de dovleci… Era mereu prevăzător şi momentele de pauză le petrecea în faţa porţii, pe o bancă, tot mai aproape de drum, pe care-l scruta cu privirea ageră, aşteptându-şi băiatul şi cu cuvinte de îmbărbătare îl petrecea până în căsuţa părintească care seamănă cu ce a lui Creangă de la Humuleşti… Despre căsuţa aceasta modestă în care avea toate cele trebuincioase şi nimic mai mult, cu paturi de lemn din pădure, cu saltele din paie (poate că cele mai sănătoase saltele), o căsuţă mereu curată şi în care îşi aştepta, la fiecare sfârşit de săptămână, băiatul… Era lumina ochilor lui; era cel pe care se putea sprijini şi pe care îl considera urmaş vrednic, cu principii sănătoase, aşa cum le-a învăţat de la părinţii „adoptivi”, în casa cărora a crescut de la vârsta de patru ani. Şi Marin îi ştie povestea pentru că părintele lui nu avea secrete faţă de el şi nu vroia să lase povară pe capul lui, să-i facă rugăciune la o cruce de jurământ, în curtea bisericii… Lui i s-a spovedit şi ştia că are suflet bun, cu credinţă şi săritor în a-şi ajuta semenii, cu dare de mână pentru cele sfinte, cu pomeniri şi lumină la mormântul lui… Marin vorbeşte de tatăl lui ca de un sfânt… Este mulţumit de toate câte a învăţat de la el, îi este recunoscător şi nu poate uita sfaturile, acele principii de viaţă care l-au călăuzit în drumul spre maturitate şi pe care este dator să le păstreze cu sfinţenie, ca mai apoi, să le poate transmite, la fel de curate şi drepte, copiilor şi nepoţilor. Este fericit în raiul din curtea casei părinteşti care te îndeamnă să revii şi să redescoperi acele colţuri de lume minunate, o lume simplă şi mult mai liniştită, aproape de cele pământeşti, de roadele acestuia, de energia care îi ţine în putere ca să-l poată munci…

Nu ştie să fi avut prieteni, dar a fost servitorul devotat al celor care l-au considerat prieten de muncă, cinstit şi adevărat. Punea pasiune în tot ce făcea, iar în mâinile lui era înmagazinată toată forţa lui. Era deasupra tuturor prin liniştea şi cuminţenia vorbelor… Avea o surdină în glas, rămasă după operaţia de la gât şi vorbele lui şoptite aveau o altfel de putere asupra celor apropiaţi, ca o rugăciune… Am remarcat atunci, că şi şoaptele au putere de convingere… Mă bucur să aflu că a mers în acelaşi pas cu tatăl, că povestea lui a rămas şi nu s-a pierdut o dată cu trupul bătrân şi obosit… O ştie şi o povesteşte în dulcele grai oltenesc; o ştie şi o va povesti copiilor, nepoţilor şi celor care îi vor sta în prejmă, dacă timpul va fi generos cu el; o ştie cu lux de amănunte; ştie de toate câte a petrecut pe moşia de la Scrada, de cum a copilărit acolo, cu bărbatul meu, de grija pentru averea socrilor mei, de toate îmi povesteşte… Ştie că pomenindu-l mereu, povestea lui nu va fi dată uitării şi va fi piatra de temelie pentru alte şi alte poveşti de viaţă, poveşti adevărate pentru cei ce vor veni… Iar eu mă număr printre cei privilegiaţi că am trăit să ascult povestea vremurilor de odinioară, spusă de Marin; povestea unui om simplu, dar cu o determinare ieşită din comun...

Speranţa

Drumul i-a fost lung, zilele se scurgeau tot mai greu, până când într-o noapte, s-a cufundat într-o zi veşnică… N-a suferit prea mult… S-a stins ca o lumânare, încet-încet… A avut cine să-i ţină lumânarea, cine s-o jelească, cine s-o plângă… Erau mulţi la căpătâiul ei şi fiecare trecea şi ştiau că ceea ce a lăsat în urmă are mare preţ. O frumoasă lecţie de viaţă, care preţuieşte mai mult decât pământul, decât pădurile… Le-a lăsat o parte din ea, din zbuciumul vieţii ei, din puterea de a supravieţui ani buni, fără cel cu care şi-a încherbat agoniseala… Am ajuns şi eu la căpătâiul ei… Era o zi de iarnă neaşteptat de însorită, poate că aşa a vrut să fie, să fie purtată de ai ei cu bucurie, să se minuneze de frumuseţea unei zile triste… Să simtă căldura sufletului ei măcar acum, dacă n-au putut s-o simtă cât a fost printre ei şi nu din vina lor… A fost purtată cu cel mai frumos car cu boi, cu multe flori, cu jerbe şi multe lacrimi, lăsând în urmă întinderi şi pajişti scăldate în soare… Cât de dureroase sunt aceste clipe, clipele zdrobitoare ale despărţirii, de care a avut grijă să fie altfel, să nu se piardă în bezna uitării… A fost condusă de cei dragi, au împărţit cele cuvenite, după datină, s-au aruncat peste groapă două găini… Acolo, lângă cel ce-a aşteptat-o aproape trei decenii, acolo unde avea casa pregătită din vreme, acolo unde avea să se întâlnească şi să povestească de câte a lăsat în urmă şi de care e mulţumită, de copii şi de nepoţi, de strănepoţi… Acolo, unde porţile vieţii de după viaţă se deschid numai pentru ea, acolo, departe de furtunile şi vânturile vieţii, acolo, va aştepta ca ei să vină şi să aprindă lumină… „S-a stins când ziua mergea în crescând, precum plugul trecea în arând…” spunea preotul satului, căruia i se cuvine o smerită închinare pentru că este de-al lor, le ştie viaţa, pentru că este printre ai săi, iese în întâmpinarea lor, discută şi îi conduce întru credinţă şi spovedanie… A fost o slujbă în curtea bisericii din sat, unde, la intrare, străjuiau crucile de lemn, ca semn de credinţă şi jurământ făcut lui Dumnezeu, ca toate păcatele nemărturisite părintelui, la spovedanie, în viaţă, să le fie dezlegate şi iertate, şi nimic să nu se abată asupra urmaşilor… Vorbea despre Speranţa ca despre sora lui, de mama lui, de bunica lui… Îi ştia toate gândurile, tristeţile, bucuriile, împlinirile… Vorbea despre o pudoare în faţa copiilor, o anume intimitate, despre corpul ei, mereu ascuns… Dar trupul ei a început să se pârjolească, să se încovoaie, să-şi ia ajutoare pentru multă vreme… Inima ei credincioasă şi curajoasă, voinţa ei neclintită, ca o stâncă veşnică, nemişcată din ograda ei din care nu s-a mişcat şi căreia i s-a dedicat zi de zi, folosindu-se de ajutoarele ei – ciomegele. O purtau peste tot, fiind una cu pământul… Nu ştiai unde se termină ea şi unde începe pământul… Era tot mai aproape de el, făcând tovărăşie cu acesta, se hrănea din seva lui, iar el era cel ce-i storcea ultimele cuvinte de rugăciune, bucurându-se de fiecare dimineaţă petrecută în casa ei, până când se făcu una cu pământul, primind-o într-însul, acolo unde se îndrepta pentru o nouă viaţă, în existenţa căreia credea… A întins mâna în ceasul cel mai de deznădejde, a simţit mâna lui Ion, bărbatul ei, care o conducea pe drum nou… Vorbea în cuvinte alese despre copii şi nepoţi… Cuvintele lui erau adevărate şi, pentru mulţi, erau desprinse dintr-o lecţie de curaj şi izbândă… Ea era mulţumită de ce vedea şi auzea, căci sufletul ei era printre ai săi şi era plin de satisfacţie. Sufletul ei era în mâna lui Dumnezeu, iar după multă vreme, era împreună cu Ion…
14 ian 2011

Frământări

Oricât de pustiitoare i-au fost vremurile şi oricât de prădalnici i-au fost oamenii, nu au izbutit s-o clintească din drumul ei, să-i pună stavilă sau s-o întoarcă din drumul ei prin glia strămoşească, acolo unde a vieţuit de când se ştie, după credinţa şi datina străbună. Chiar dacă puterile începură să-i scârţăie, nu se da bătută… Ea a împărţit şi binele şi răul cu fiica sa, cu nepoţii ei, care veneau unul după altul, să-i oblojească rănile sufletului, din ce în ce mai trist şi obosit, lângă trupul din ce în ce mai bătrân şi scorburos, acolo unde pot creşte mlădiţele tinere, care să se înfrupte din avuţia lui. Nu a avut gânduri de separare… Erau lipiţi de locul natal, erau legaţi de casă şi pământ, cu rădăcini înfipte atât de adânc, că nimeni şi nimic nu-i putea clinti din loc. Viaţa a învăţat-o că pentru a supravieţui, trebuie să stea lângă ai ei, să se sprijine pe ei, să viseze o dată cu ei, să atingă idealul dorit, să trăiască în curăţenie sufletească, să se ocrotească unul pe celălalt.
Era frământată de un gând mai înalt: gândul de a moşteni, spre apusul vieţii, averea care îi lipsea şi pentru care s-a zbuciumat atâta, cerând şi implorând… Cerea un drept al ei, o bucată de pământ rămasă de la bărbatul cu care a trăit şi cu care a avut doi copii. Ea era fată săracă, cu părinţi şi mai săraci, iar prima bucată de pământ a avut-o de la Muma şi Unchiu, oameni fără copii, dar cu sufletul mare pentru cei sărmani.
Cuvintele ei minunate, neauzite şi nerostite de nicio fiinţă omenească până atunci, au străbătut până la marginea pământului, până la cer. Domnul, cucerit de frumuseţea şi blândeţea femeii, a sărit în ajutor, dar prea târziu să se bucure, sau poate prea devreme, ca să ştie că averea sufletului ei preţuia cu mult mai mult decât averile materiale. Căci avuţiile ei, adunate cu atâta sârg, fără să primească ceva de pomană, sunt măsurate de cântarul bunătăţii şi al omeniei. Când a mâncat o pâine curată, muncită cu sudoarea frunţii, a împărţit-o cu cei de un leat cu ea, iar izvorul sufletului se revarsă asupra celor cunoscuţi prin vorbe de suflet… A urcat în viaţa ei multe golgote şi a răzbit. Oare care a fost secretul ei? Ce forţă a îndemnat-o să se încumete la aceste lucrări, să le izbândească?

Suflet de copil

Şi anii au trecut fără să fi uitat vreo clipă tragedia ce s-a abătut asupra lor. A devenit tot mai tristă şi căuta locuri numai de ea ştiute ca să poată plânge în voie, să urle şi să-şi poată despovăra sufletul. I-a pierit şi zâmbetul pe buze; nimeni şi nimic n-o putea readuce la bucuriile copilăriei, la jocurile ei… Au trecut anii, a început să apară primele semne ale iubirii, crezând în bărbatul care i-a devenit soţ. A fost o căsnicie în care vieţile au mers paralel, nu mai reuşeau să comunice, să se înţeleagă, vorbind fiecare pe limba lui. Era ceva ce nu înţelegea sau nu vroia să recunoască, că totul a fost o iluzie, că nimic din ceea ce trebuia să fie nu era şi de fapt a trebuit să recunoască că trăiau un sentiment de frustrare, de neîmplinire şi că salvarea lor trebuie să vină din separarea lor. Atunci când nimic nu te împinge spre casă, când nu alergi spre căldura căminului şi spre apropierea grabnică de soţul tău, atunci poţi fi sigură că legăturile înscrise pe o biată hârtie nu mai contează, iar cele de suflet s-au frânt şi nimic nu le mai poate înnoda.
„Mă bucur să te văd pe aici... Să ai un an bogat! Sper să ne revedem în această primăvară.” Aşa a început dialogul dintre noi. Şi încet-încet, firul se deşiră şi am rămas impresionată de drumul pe care l-a parcurs, de toate eforturile ei de a atinge fericirea… Eram atât de curioasă să aflu mai multe despre ea, ştiind că timpul este atât de preţios pentru ea, dar pentru mine din ce în ce mai puţin generos, iar şuvoiul de întrebări ce a ţâşnit, nu a mai putut fi stăpânit… Nu are copii, dar îşi doreşte… Dă vina pe barză că ar fi supărată pe ea şi a pedepsit-o pentru o vreme…
”Nici nu ştiţi ce mândră mă simt şi cât mă laud că mi-aţi fost învăţătoare. Vă datorez reuşitele din viaţă, fără exagerări…” Eu mă laud cu fiecare din voi, că mă ajutaţi să nu irosesc timpul, să-l preţuiesc, să scriu, iar cărţile mele de suflet sunt o mărturie vie a ceea ce sunt…
„Ştiţi că am emoţii când vorbesc cu dumneavoastră.”
Înseamnă că ai suflet de copil.
„Cam da... şi-mi sunteţi tare dragă...”
Eşti sinceră şi mă bucur că anii au trecut încet pe lângă tine.
Ţi-am remarcat sinceritatea şi trebuie să înveţi că adevărul trebuie spus pe jumătate. De multe ori, nu poţi şti care jumătate? Şi ca să nu te încurci, spui tot adevărul de la început.
Eşti fericită, împlinită? Ştiu că ai fost în căutarea destinului.
„Eu sunt mulţumită, nu mă plâng. Fericirea, cred că, nu e pentru oricine.
Credeţi în destin?”
Da, cred, cred în vise, cred în viaţă după viaţă, pentru că pot comunica cu cei de Dincolo…