Dor

Ţi-e dor de ea şi o rechemi
cu rugăminţi în şoapte,
când semn îţi dă, să nu te temi,
de-o vei visa la noapte...

Ţi-e dor de ea şi e târziu
s-o rogi ca să te ierte,
în casă totul e pustiu,
nu-i cine să te-aştepte…

I-e dor şi ei şi ar zbura
la tine în odaie,
şi tare te-ai mai bucura,
dar lacrimi cad în ploaie…

La pieptul ei, te strânge apoi,
de dor înlăcrimată,
te vrea, doar astăzi, înapoi,
la casa părintească.

Să fii acasă, lângă nuc,
că-i de un leat cu tine,
să-i stâmperi dorul, să-l alinţi
şi să te rogi de bine.

Că nucul pare tot stăpân,
când îl priveşti din vale,
tu pleci departe şi rămân
cei dragi, cuprinşi de jale…

Numai o mamă

Numai o mamă poate şti
Cum îl adoarme, cum îl hrăneşte,
Şi cum îl îmbracă, cum îl creşte,
Şi-i dă drumul fără vreun reazem,
Şi ce durere, ce chin, fără seamăn,
Şi teamă adâncă, înfricoşătoare,
Izvorâtă din inima ei iubitoare,
Că o să eşueze sau o să se piardă
Printre atâtea hiene sau dosuri de stradă,
Ce riscuri pe trupuri, ce piedici pe drumuri,
Pentru toate astea, încă mai tremuri,
Şi cine-l primeşte sau cine-l păzeşte,
De boala cruntă ce îl pândeşte,
Cine-l adoarme, cine-l deşteaptă,
Cine-l învaţă şi cine îl iartă.

Prieteni de drum

Stau departe de scrisul neînţeles şi, mai ales, de ambâţul prostesc de a fi buricul târgului. Sunt un om normal, atât de normal că îmi este ruşine de mine, de simplitatea scrisului meu, de faptul că, numai aşa, fiecare se poate regăsi în vreo poveste sau poate că va crede că este scrisă special pentru el. Pot crede că sunt autorul bătrân care deschide toate uşile sufletului cu aceleaşi cuvinte ale cântecului ce nu apucase să ruginească, să se simtă încă tânăr, ca în vremurile de odinioară când mi-a hrănit iubirea… Şi astăzi, mai mult decât oricând, trebuie să scap de mizeria ce mă înconjoară, să mă retrag în propria-mi găoace, să dau frâu năvalnicului şuvoi cu amintiri, să le depăn, ca şi cum le-aş fi trăit aievea. Că dacă mai stau mult în faţa televizorului, să ascult discuţii, sau în preajma anumitor oameni care găsesc în orice motiv de bârfă şi scandal, simt că alunec şi eu, vrând-nevrând, pe panta obscură şi ciudată a desfrâului verbal şi al minţii bolnave, după subiecte din ce în ce mai nocive. Voi avea, seară de seară,coşmaruri, voi aştepta ziua să o iau de la capăt prin labirintul tenebros şi
tumultos al gargarei, alunecând, încet-încet, pe tărâmul mizeriei şi trândăviei, căutând firescul vorbelor şi faptelor... Să fie aceasta cărarea tentantă? Acea cărare care mă atrăgea şi cu cât înaintam mai mult cu atât mi se încingeau picioarele, alergând ca să cuprind tot spectacolul feeric, făcut anume pentru mine. Sunt, fără să vreau, altfel de cărări, multe cu obstacole, pe lângă cele frumoase. Am păşit pe ele şi mă văd norocoasă că am ajuns la rădăcini. Au fost dureri multe, am întâlnit oameni adevăraţi şi oameni falşi, unii încercau să mă abată de la dreapta cărare, alţii mi-au fost pildă şi reazem, dar cei mai mulţi mi-au fost prieteni de drum, prieteni dragi. Aceasta a fost şansa vieţii mele de călător neobosit pe aceste cărări, de a-i fi întâlnit pe toţi, şi de ei să îmi aduc aminte, şi tot lor să mă spovedesc.

Troiţa

A fost o zi minunată. Ţinută, eleganţă, sobrietate şi calitate. O floare de colţ, atât de rară în zilele noastre, a dat strălucire decorului pios, iar vocea-i era asemeni unui concert de Vivaldi, sărbătorind anotimpul atât de generos al primăverii. Pentru o clipă am crezut că mă aflu în lăcaşul sfânt, iar cel ce a păstorit şi încă păstoreşte turma ne-a introdus cuminţi şi puri în lumea sfântă a troiţelor, rugându-ne cu părintele Cornoiu. Harul acestuia s-a pogorât peste lucrările divine, primind binecuvântarea. Nu puteam trece nepăsătoare pe lângă troiţele prezentate de Daria, fără să simt acea energie care mă atrăgea în spectacolul regal, susţinut cu măiestrie, dăruind fiecăruia lumină. Drumul ei să-i fie călăuzit de troiţa ce o poartă mereu în suflet. Felicitări pentru spectacol şi mulţumesc pentru privilegiul de a fi gustat din acest deliciu, oferit cu dragoste şi respect.

Hristos a înviat!

Ştefania

Verginica

"Ce-o să-ţi spun nu e uşor de înţeles, e imposibil de admis, dar dacă ai vrea să-mi asculţi povestea, dacă ai vrea să ai încredere în mine, atunci poate că vei sfârşi prin a mă crede (şi asta e foarte important), fiindcă eşti, fără să ştii, singura persoană din lume cu care pot împărţi acest secret."
Am descoperit o poveste tristă sau poate că o minunată lecţie de viaţă, poate că cel mai bun exemplu, greu de înţeles, imposibil de admis, acolo unde mi-ai călăuzit paşii, fără să mă pregătesc, spre acele locuri ce m-au marcat profund. Şi m-am lăsat condusă, pe cărări neumblate, într-o frumoasă zi de primăvară, când soarele dă strălucire acelor locuri, ferite de ochii lumii, acolo unde îşi trăiesc viaţa două suflete nemaiîntâlnite până atunci. Mă voi gândi multă vreme la ceea ce am văzut şi voi înţelege poate, într-un târziu, rostul vieţii şi iubirii… E o poveste desprinsă dintr-o carte scrisă cu cerneala făgăduinţei, în faţa crucii de jurământ, în taina unei încrederi unice, peste care domneşte cea mai scumpă virtute hărăzită omului, iubirea, ce a intrat în viaţa mea, aşa cum intrăm în anotimpul reînvierii, dornici să savurăm fiecare vrajă desprinsă de pe razele binefăcătoare ale soarelui. M-am lăsat în voia cititului şi am plutit pe aripile acestei poveşti nemaiauzită, nemaiîntâlnită, m-am lăsat furată de gânduri, de întrebări, de suferinţă, pentru multă vreme. Aş spune că timpul s-a oprit în loc, soarele a pălit, vântul a încetat să se joace prin părul meu. În aer plutea teama de a rămâne singur, fără apărare, fără sprijin, teama care e mai rea decât suferinţa proprie. Şi la aceasta se gândea Verginica şi nicidecum la sacrificiul ei. A renunţat de mult, de foarte mult timp, să se mai gândească la ea, la nevoile ei, la bucuria de a fi printre prieteni… A renunţat la tot ce înseamnă viaţă pentru ea, a renunţat să viseze, numai pentru a ţine în viaţă şi alături de ea pe cel născut fără apărare, pentru fratele ei, copil încă, la cei şaizeci şi trei de ani… Poate că aşa i-a fost ursit, poate că numai aşa putea trece în cele veşnice… Pentru ea, cuvântul „a exista” înseamnă a suferi… Nu a trăit pentru faimă şi succese, pentru dorinţe şi bogăţii, ci pentru viaţă pentru viaţă, asemenea neprihănitei şi nevinovatei Maica Tereza. S-a născut din iubire şi toată iubirea s-a revărsat asupra celui ce nu cunoştea binefacerile ei. Că ce poate fi mai dureros pe lumea aceasta decât traiul în întunericul minţii şi în singurătate. Dar există oameni care dau totul pentru binele semenilor lor. Altruistă şi dedicată suferinţei şi neputinţei, Verginica, acest înger pământean, merită, din partea noastră, toată stima şi preţuirea, pentru că a reuşit, acolo, unde mulţi s-au împotmolit, a reuşit să păstreze ceea ce mulţi au părăsit, a reuşit să supravieţuiască în locuri sărace, dar curate şi acolo, în mijlocul naturii, alături de fratele ei, a cunoscut bucuria de a trăi în curăţenie sufletească şi grijă nemăsurată. Puterea ei stă în credinţa ei. Şi din toate acestea, s-a născut rod bogat din care m-am înfruptat şi eu, pentru multă vreme.