DARURI DE CRACIUN

Poarta deschisa de un minunat discipol si casa toata pregatita anume pentru marea sarbatoare, ca sa poata patrunde usor, sa guste, din frumusetea tinereasca si copilareasca, si cea care a insemnat lectie si model de urmat. Pentru ca acolo, exista miscare, gustare si ceva ce o lega de amintiri, o captiva cu povestile adevarate, cu lectiile de viata, cu ghiozdanul de gradinita plin cu jocuri si cantece, cu bradul impodobit, mult mai devreme decat era in vremurile copilariei ei. A fost mama si bunica pentru trei zile, caci nu puteau porni pe drumul colindelor si nici in bucataria traditionala, fara s-o aiba ca deschizatoare de traditii si bucurii, de aprindere a candelei, caci pana la urma e declansare a luminii de omul matur, poate ca si intelept, caruia i s-a oferit sansa de a fi iar copil, dar un copil rasplatit din plin cu atentii si cu jucariile de care a dus lipsa in vremurile ei. Si ce bucurie pe fiinta cea blanda, dar nedumerita de atata rasfat, minunandu-se de bunastarea din casa, de lectiile ei care au prins rod bogat, pentru darul cel mai frumos, minunea minunilor, Brody. Si lumina din suflet a inceput sa se reverse in toata incaperea, reflexia ei sa prinda contur, sa apara alte ganduri, fara de care nu exista sarbatoare: gandul la mama si gandul la tata, gandul la cozonacul de acasa. Si ca dorul sa treaca usor, am incropit ceva romanesc, cu mirosul specific, si pentru o vreme, ne-am simtit acasa, atingand in gand mainile harnice ale mamei, sarutandu-le si rostind printre lacrimi: Multumesc, mama! Iar ea, invatatoarea de ieri, coplesita de prea multa iubire, obosita de drumul lung al vremii, dar fericita pentru darul neasteptat, nu putea decat sa-i sopteasca, stapanindu-si emotiile: Multumesc, Rodica! Darul tau se vrea pastrat, pentru vecie, in locul cel mai de prêt, inima mea.

CADAVRE

Ce minunat tablou ofera vizitatorilor osteniti, cu oameni mediocri, ingrasati din tradari, hraniti din creierele altora, ingrate fata de victimele lor, pe care le batjocoresc dupa ce  le-au facut sa sufere, adapostiti dupa legi ticluite, cu buna-stiinta, special pentru ei. Dar cand zaresc coltii inca periculosi ca sa muste si aud un glas inca hotarat, trezit din amorteala, nu mai stiu daca trebuie sa-i mai azvarle inca un oscior pentru a-i prelungi agonia, si a-l face sa creada ca mai are sanse, doar pana or trece puntea ca sa-l poata scapa din mana, si de data aceasta tot cu buna-stiinta. Tare ma tem ca nu cumva tot ce este inca viu sa ajunga cadavru, cat mai rapid, rarind randurile acestei pleiade de parveniti politic, intr-o tara din ce in ce mai mica ca sa poata satisfaca lacomia unora.

Ca-n junglă

Aceasta este poate cea mai  la îndemână comparaţie pentru sistemul sanitar din întreaga ţară. Peste acesta şi-a pus acum amprenta neglijenţa şi, mai ales, lipsa de supraveghere permanentă din spitale. Câtă nepăsare şi delăsare în îndeplinirea unor atribuţii de serviciu! Câtă lipsă de atenţie şi dezinteres pentru omul suferind! Câtă batjocură şi umilinţă poate să îndure acesta, când trebuie să stea cu mâna întinsă şi să-şi negocieze alinarea suferinţei şi vindecarea! Şi aşa ne dispar speranţele şi copiii nou-născuţi! Medicul de familie şi-a transformat biroul într-o tarabă plină de atenţii, puse la vedere şi cu îndemnul că mai e loc... Cel ce te asistă la naştere o face pe bani frumoşi... Totul are preţ în spital. O injecţie, o clismă, un halat... Şi, ca peste tot, există şi excepţii. Medici care îşi fac datoria cu pasiune, care te tratează fără să ceară nimic în schimb. Am întâlnit asemenea medici în Târgu-Jiu. Mă gândesc să deschid o pagină specială, destinată acestora, să le rostesc numele, să rămână înscrise cu litere de suflet în cartea mea. Până atunci rămân cu imaginea celei care a refuzat să-mi acorde asistenţă la naşterea fetiţei mele, surprinsă de chinurile „facerii” la Târgu-Jiu, pentru că nu am mai avut vreme ca să mă „tocmesc” cu ea. Surprinsă şi impresionată, în acelaşi timp, de gestul neortodox, o tânără asistentă mi-a întins o mână, fără să mă fi ştiut, fără să fi cerut ceva. Şi, iată, a venit vremea când, tot fără să ştie cine sunt, am bătut la poarta ei, după 42 ani, am îmbrăţişat-o şi i-am mulţumit. Numele ei este Ileana Cârstea. Este omul simplu, care nici măcar nu realiza că cineva o pomenea adesea şi o căuta. Poartă, cu mândrie, aceleaşi straie, ca pe vremuri, ale bunătăţii şi ale modestiei, dar şi pe cele ale bătrâneţii. Din când în când, poarta ei se deschide şi îşi fac loc să intre copii maturi, mame fericite, dar şi unele îndurerate, ca cea de care şi-a amintit, odată cu amintirile mele, şi care vin să-i mulţumească acestei femei simple, dar atât de generoasă. Şi pentru această generoasă, copiii pe care i-a moşit sunt familia ei şi fac parte din viaţa ei. Iar fiica mea, a fost printre cei favorizaţi de soartă şi de când s-a născut, a fost însoţită de sufletul ei generos, care-i călăuzeşte mereu drumul.

Pentru cine a venit salvarea

Întrebări, surprinderi, tăceri…

Unii, cu teama de a spune ce au văzut, alţii, supăraţi că nici măcar nu au văzut… Până la urmă, s-a aflat; că din ce au văzut unii, din ce au derulat alţii, din aduceri aminte, din bănuieli şi înnodări, puse toate laolaltă, că erau multe de pus, că s-au adunat în timp şi abia acum, omul realizează că ceva a fost mai demult, doar că nu erau siguri…

Da. A venit salvarea, dar a venit şi poliţia, că cel care trebuia dus la spital era greu de convins; era agitat şi avea de ce. Oamenii nu suportă despărţirile prea uşor. Şi când i-a venit nevasta acasă să-şi ia catrafusele, spunându-i că s-a terminat, atunci, a simţit că şi cu el s-a terminat şi de aici a pornit zbuciumul, confuzia… A început să aibă viziuni, să simtă pericolul, şi-a pus în alertă familia, iar el s-a cerut internat, că numai aşa putea să scape nevătămat… Totul a venit din senin, după o beţie cu prietenii de pahar, când a devenit de nerecunoscut, dezorientat, desfigurat, cu o privire stranie… Se credea omul trimis pe pământ ca să-i pună în gardă pe toţi… Că şocul a fost prea mare, neaşteptat şi greu i-a fost să stea nepăsător.

Dar aplaudacii nu ştiau adevărul. Ei se lamentau şi l-au încadrat în rândul nebunilor, fără vreun remediu, uitând că fiecare din noi purtăm, mai mult sau mai puţin, din sămânţa nebuniei. Şi stau şi mă întreb dacă avem vreo vină… Poate că cea mai mare vină este a noastră. Am tăcut când am văzut micile escapade, micile răutăţi, micile incidente… Am tăcut de fiecare dată, i-am luat apărarea, neştiind că sămânţa încolţise, începuse să facă ravagii în corpul lui. Şi numai ea îl mâna spre distrugere, spre lovire, atacare - devenise puternic… Şi semne au fost multe, dar le-am ascuns pe unele, din teama de a nu fi noi cei care răneam; pe altele le-am ignorat… A greşit mama care i-a luat mereu apărarea, l-a cocoloşit, l-a sprijinit în a-i umple cămările cu vinuri alese, tării… Multă, prea multă băutură şi zi de zi… A devenit dependent de alcool şi tot alcoolul îl distrugea, încet-încet, şi i-a declanşat starea de boală. De aici şi până la separarea de noi, într-o altă lume a lui, pe care nu o vom cunoaşte vreodată, este atât de puţin… Iar noi vom rămâne cu gustul amar că cineva apropiat s-a rătăcit, fără să fi putut interveni la timp, tot cineva apropiat lui.

Aparenţe înşelătoare

Un om retras, la prima vedere. Aşa l-am cunoscut şi greu mi-a fost să-i smulg câteva cuvinte, chiar şi cele de salut. Era atât de nedotat social, că mă întrebam la ce şcoli a fost, ce profesori a avut, ce părinţi, ce bunici… Să fie ceva nativ? Poate că da, pentru că şi tatăl lui era ciudat. A şi murit de tânăr. Să fie acesta motivul însingurării? Mulţi au trecut prin această traumă; că nu este uşor să-ţi pierzi tatăl, atunci când ai mai mare nevoie de el. De atunci ar fi început războiul nevăzut cu lumea, pentru că el se simţea neîmplinit, că cealaltă jumătate, care îi asigura echilibrul, s-a pierdut prea devreme, că a rămas într-un picior şi şchiopăta printre oameni, cu capul plecat, cufundat în gânduri şi tristeţe nemăsurată… Aşa se plimba prin ţinuturile noastre, absent şi fără rost… A rămas cu mama şi amândoi au supravieţuit. Dar mama a făcut tot ce i-a stat în puterile ei ca să-l pornească pe drumul cel bun, să meargă la şcoală, să înveţe bine, să fie cuminte… Şi greu le-a fost, că nevoile erau multe şi bani erau puţini, dar mâinile harnice ale mamei au făcut să suporte mai uşor viaţa care se arăta tot mai greu de dus. De cum a terminat liceul, mama l-a dus la muncă, să contribuie şi el cu ceva la bugetul casei. A făcut o facultate, s-a căsătorit, are o fetiţă, într-un cuvânt, s-a realizat. Dar ceva îl rodea, avea impresia că toţi cei din jur nu sunt pe măsura lui, că unii au prea mult, alţii prea puţin şi a intrat în el veninul, a început să iscodească, să reclame pe toată lumea, să se transforme în omul justiţiar… Am citit câteva fragmente din reclamaţiile lui şi mi-am dat seama că ele sunt otrăvite de ură, sunt urmare a unei mânii fără seamăn… Te-ai fi aşteptat că la vârsta lui să fie maturizat, să fie exemplu pentru copila lui, să fie reazem pentru mama pensionară… Mintea lui a luat-o razna şi a lunecat spre groapa de gunoi a limbajului, acolo, unde mai are puţin şi se poate scufunda şi el, poate că atunci când îşi iroseşte ultimele furii împotriva celorlalţi, dacă nu va exista cineva care să-l trezească la realitate şi să-şi canalizeze toate eforturile în oblojirea rănilor sufleteşti. Să coboare pe pământ, în lumea reală, aşa cum este ea, cu bune şi mai puţin bune, să înceteze să mai fie o enigmă… Să fie omul politicos, despovărat de mania intrigilor şi a iscodirii, omul care să-i accepte şi pe cei mirosind a parfum scump şi pe cei cu miros de alcool şi fum de ţigară… Că toţi avem locul nostru pe pământ şi până să mirosim la fel, e cale lungă… Să fie acela mirosul de ţărână… Iar în ce-l priveşte, trebuie să fim cât mai aproape de el, să-l ademenim, cât se poate, spre o altă cărare mai sigură, pentru că merită să fie ajutat, nu izolat, fie de cei pe care îi consideră duşmanii lui, fie de prieteni, părinţi şi duhovnic…

Porumbei în zbor

O nuntă care putea fi specială, de suflet, care să rămână în mintea mirilor şi a celor ce au făcut parte din alai… Erau prieteni şi rude… Au venit cu mare bucurie la acest eveniment unic în viaţa celor doi tineri, acolo, în lăcaşul sfânt, ca să asiste la cununia lor. Dar totul a fost ca un duş rece în plină vară, când cei doi popi au transformat slujba într-o fugă, alergându-i pe miri prin rânduielile cununiei, citind şi rostind, pe rând, din Sfânta Evanghelie, fără să se înţeleagă ceva din semnificaţia vorbelor şi a momentului…

Au urcat scările bisericii, pe un covor roşu aprins, ca pentru staruri, doi miri tineri, atât de timizi şi emoţionaţi, care nici n-au apucat să se dezmeticească din abureala cu care i-au învăluit şi graba la care au fost supuşi… Totul era atât de obişnuit, atât de comercial şi nimic spiritual…  Doar corul a mai dat puţină strălucire fericitului eveniment. Nimic de suflet, nimic pentru părinţii spirituali, pentru părinţi şi bunici… Ba da. Ar fi ceva ce mi-a plăcut. Cutia cu porumbei albi. Mirii le-a dat drumul, la ieşirea din biserică… Erau atât de frumoşi şi strălucitori când s-au înălţat către soare. Ei sunt simbolul dragostei şi a loialităţii. Fie ca şi căsnicia lor să fie asemenea acestor păsări minunate, pură şi să dăinuiască în timp.

Omul de la poştă

„A murit un coleg! Vii cu mine la cimitir?”

Erau vorbele Doinei. Trebuia să meargă ca să aprindă o lumânare. Aşa e obiceiul pe aici şi peste tot. Vin prieteni şi rude, colegi de serviciu, vin toţi la căpătâiul mortului şi aprind lumânări. Dar drumul până acolo e greu de unul singur. Nu ştiu de ce? Poate că în doi, în trei este mai uşor de suportat şi poate că Moartea, dacă ar sta la poartă, şi fiind singur, ar putea mai uşor să te ia. Pentru mine era un necunoscut. Lucrase la poştă. Era trecut de jumătatea vieţii şi încă mai avea drum lung pe acest pământ. Dar boala este necruţătoare şi vine atunci când nu te aştepţi. Te ia pe nepregătite. Aşa s-a întâmplat cu omul de la poştă. I-a căzut lingura din mână, stând la masă. Aia i-a fost. Nu a suferit. L-a luat repede şi uşor. Tic-tacul vieţii s-a oprit brusc. Mai greu pentru cei rămaşi. L-au dus la capela cimitirului. Acolo s-au adunat colegii… Eram şi eu printre ei. Oamenii de la poştă, care povestesc în şoaptă, se întreabă: cum şi de ce… Lumânările ard încet. Unii rămân în capelă pe bănci, iar cei mai mulţi ies afară, la aer. Poate că le era greu şi mult prea grea şi apăsătoare era durerea… Alţii merg pe la mormintele rudelor, se plimbă pe aleile din cimitir, căutând prieteni de demult… Se simte o uşurare în rândul tuturor că nu sunt printre cei îngropaţi în pământ. Mă uitam şi eu la mormintele din jur care erau împodobite cu flori. Poate că dis-de-dimineaţă, crizantemele erau proaspete, dar după o zi însorită, şi-au pierdut din frumuseţe. Cei de la poştă povestesc despre colegul lor, despre atâtea amintiri care vor fi îngropate odată cu el, de prilejul nefericit care i-a adunat laolaltă, când pot să afle cine a mai murit, cine s-a însurat, cine s-a pricopsit… Se simţea în aer izul de durere şi tristeţe...

Am plecat spre casă, mulţumite că ne-am îndeplinit îndatoririle creştineşti. Simţim o uşurare în suflet, dar până când? Poate că, până când, ne vom îndrepta şi noi spre aceeaşi poartă de ieşire, unde ne vor aştepta: Maria, Gheorghe, Iordache… şi Omul de la poştă.