S-a hotărât să plece

Îşi închipuie că în această călătorie, departe de locurile copilăriei, va găsi ceea ce nu a reuşit să găsească acasă. E vârsta când a trebuit să aleagă între palatul în care a început să se simtă ca în iad, în care toate portiţele i se închideau, înainte de a apuca să intre măcar înăuntru. Poate că într-una din încăperi s-ar fi găsit un loc şi pentru ea sau poate că ar fi dat peste cheia care s-o conducă spre propriul univers. Dar n-a fost să fie aşa şi simţea că nimic nu se mai leagă, că totul devine ostil, că până şi izvorul, care ar fi trebuit să-i potolească setea şi să-i hrănească rădăcinile firave, a secat. S-a simţit alungată, dezrădăcinată, umilită. Cu toate astea, avea energie încă şi curaj ca să iasă din starea de amorţeală în care au silit-o să trăiască. E o stare mai ceva decât cea de sclavie. Până şi acela era mai fericit decât ea. Avea un loc al lui unde să trăiască şi să muncească. A simţit că trebuie să plece, cu orice preţ, de acasă, să-şi încerce norocul în alt colţ al lumii. Se gândeşte la lecţiile de engleză pe care le poate preda… Se va găsi vreun loc al ei care o va aştepta şi care se va lăsa descoperit şi fericit de ea. Căci are resurse suficiente.
"Hotărârea am luat-o", îmi spune... "Voi pleca"...
Dar undeva, în colţul ochilor, se iviră câteva lacrimi. Erau poate ultimele, desprinse din miezul făpturii ei, care s-au prelins pe pământul trist. Căci pe acesta a cunoscut bucurii, tristeţi, iubiri… Ea, prietena fiului meu, prietena mea, va pleca şi numai ea ştie unde şi de ce.
Ne privim şi cuvintele sunt tot mai puţine. Dincolo de zâmbetul de pe chipuri, de duioşie şi încurajare, au rămas multe nespuse… Am condus-o câţiva paşi, ne-am îmbrăţişat şi fără prea multe cuvinte, am luat-o spre casă, iar ea, spre o altă casă, mai primitoare, mai demnă. Se spune că oamenii cu ochi albaştri sunt solii depărtărilor. Poate că a venit şi vremea ei, dincolo, pentru că în ţara ei,
inteligenţa şi sensibilitatea sunt virtuţi menite distrugerii, dispariţiei.
Drum mai lin şi noroc mai bun să ai, oriunde vei pleca.

Ca tot omul

Vânzarea pământului, mai mult ca orice altă întâmplare, mi-a sfâşiat inima, m-a slăbit fizic, lăsându-mă pradă suferinţei, tristeţii, deznădejdii. Picioarele m-au lăsat, le simt tot mai grele, poate că toate s-au lăsat în ele, atârnă ca pietrele de moară şi trebuie să le port cu mine oriunde, ca semn al neuitării. Şi tot în ele simt nişte furnicături reci, ca de gheaţă, ce îmi străbat venele, înlocuindu-mi sângele cu veninul durerii. Oare cât or să mai ţină, că şi mâna îmi este slăbită. N-o credeam în stare să abdice de la lupta cu viaţa. Aşa înţeleg eu, iar ceva care s-o întreţină, s-o salveze, s-o întărească, nu prea am prin preajmă. Pot spune că începe declinul meu. A început cu atacurile de panică, care sunt tot mai frecvente, cu stările de insomnie, cu cele de epuizare fizică, de sfârşeală…
Şi graba e de nestăvilit. Trebuie să termin ceea ce am început. Acesta este ultimul gând, ultima dorinţă… Aşa a fost şi când am început prima carte, şi când am terminat-o, am făcut rost de un alt început şi o altă dorinţă… De data asta e altfel… Parcă simt că totul se termină cu mine şi atunci trebuie să muncesc până la epuizare, trebuie să fie muncă excesivă… Şi după toate astea, ajung în casă printre cărţi şi haine, printre vase şi covoare, printre câte şi mai câte adună omul şi crede că fără ele nu poate trăi, dar uite, că acum, mă împiedic de ele, simt că îmi iau aerul, că îmi ocupă spaţiul, că multe nu-mi mai trebuie, dar nici să scap, nu pot, că mă leg de o amintire, de un eveniment… Şi aşa, încet-încet, ajung banca de haine, pentru că fiecare a adus şi a lăsat, iar eu, ca tot omul, le-am strâns, cu gândul că vor trebui cândva sau cuiva… Uit că se demodează, că nimeni nu le mai poartă şi după ce ani şi ani, au stat prin pod, prin şopron, prin cufere (ce cufere), care odinioară păstrau haine şi lucruri de zestre, azi sunt păstrate aceleaşi lucruri, dar mâncate de molii, şi numai după ce s-au săturat şi s-au înmulţit, de pun stăpânire pe casă, numai atunci, ajung la lada de gunoi… Şi eu, ca tot omul, simt că sunt ca o haină veche şi ponosită, care îşi pierde din strălucirea şi frumuseţea de odinioară, se uzează, în timp, din cauza moliilor, zăcând uitată de lume…

Lina

De dimineaţă plouă mărunt peste frunzele îngălbenite ale pomilor şi le ajută să plutească în adierea tot mai rece a vântului de toamnă, o ploaie măruntă care mă ţine în casă… Şi-mi fac de lucru pe ici-colo, până dau de oglinda aburită şi prăfuită, încerc să-i redau strălucirea de odinioară, dar, vai! Era mai bine înainte! Am văzut dintr-o dată cât m-am schimbat, cât am îmbătrânit şi cearcănele, şi ridurile, şi părul… Dar, n-am îmbătrânit numai eu! Şi lucrurile din casă, căsuţa aceasta care e mult mai bătrână; vecina mea, care odinioară zburda prin grădină, acum s-a gârbovit de tot, mersu-i e tot mai greoi, abia ajunge în faţa casei, să privească măcar cum cei tineri se plimbă. Se lasă fără putere pe un scaun şi puţini sunt cei care se încumetă să se oprească, s-o întrebe de vorbă, s-o îmbărbăteze şi să-i adreseze urarea „Să trăieşti”. E încă acolo, în faţa casei, sprijinindu-se de un baston, cu părul tot mai cărunt, cu faţa tot mai suptă şi îngălbenită de boală… Doar ochii sunt la fel de senini şi liniştiţi ce cată spre cei ce trec grăbiţi, fără să arunce măcar o privire sau să facă popas lângă gardul ei… O biată fiinţă, plăpândă şi tristă, înconjurată de flori alese, ce împodobesc intrarea şi aleile, cu trifoiul atât de verde, şi mireasma dulce a strugurilor ce coboară din bolta mereu darnică… Azi lipseşte, poate că ploaia a ţinut-o în casă. Poate că ziua de mâine este mai norocoasă şi o va face să iasă în faţa casei, să-şi alunge tristeţea din suflet, durerea cea mare că nu mai poate ajunge la El, cu flori de toamnă, cât mai sunt, până dă bruma… Ne vedeam destul de des şi depăna amintirile ei despre viaţă şi despre moarte, despre iubire şi ură, despre câte şi mai câte… Era o fiinţă extraordinară, cu o agerime în privire, chiar sclipitoare, cu un respect nemaiîntâlnit pentru muncă. Avea înclinaţii spre lucruri bine făcute. Când termina ceva, pe chipul ei se ivea o lumină ce izvora parcă din adâncul sufletului, şi puteai citi ca într-o carte deschisă ce avea un titlu sugestiv, bunătate. Era mereu sub aripa adevărului, chiar dacă rănea, nu abdica de la acesta. Îi plăcea să spună lucrurilor pe nume. Dar au început renunţările la tot ce îi plăcea. În ceasurile de singurătate, o tortura simţământul de deznădejde, iar când mă întâlnea, îşi deschidea uşor sufletul şi suferea şi ea, ca orice om năpăstuit de boală, când auzea de necazurile mele. Era tot mai tristă, purtând mereu dinaintea ochilor o perdea cernită de la pierderea singurului fiu, care era lumina ochilor. Ochii ei s-au închis pentru totdeauna, sufletul rănit nu avea să se mai vindece vreodată, rănile erau vii şi durerea amară. Se tânguia zi de zi. Credea că aşa îşi găseşte alinarea, dar tristeţea ei era tot mai apăsătoare cu fiecare lacrimă prelinsă pe buchetul de flori cu care îi împodobea mormântul, cu fiecare lacrimă prelinsă pe lumânarea aprinsă la căpătâiul lui, cu fiecare lacrimă prelinsă pe pământul pe care îngenunchea şi se ruga pentru iertarea păcatelor. Acolo îşi putea aşterne durerea, acolo îşi găsea liniştea, acolo, lângă fiul ei care şi-a găsit prea devreme timp pentru odihna veşnică. Nu a fost fericită, nici măcar pe jumătate din fericirea pe care o dăruia din suflet nepoatelor ei. Au urmat alte zile şi alte seri, alte luni şi alte anotimpuri, dar toamna vieţii a fost una tristă şi fiecare frunză cădea retezată de necazuri şi durere, iar sufletul ei era apăsat ca de o povară ce creştea şi se răspândea în tot trupul. Treceam prin faţa porţii şi o căutam cu privirea, pentru că petrecea ore îndelungi în faţa casei. Eram cu ochii dincolo de poartă. Dar poarta era mereu închisă şi ea refuza să apară. Am vrut s-o strig, dar în noaptea cea neagră, am văzut luminile aprinse. Cineva a ieşit afară şi a aprins o lumânare de ceară. Ardea uşor, cu o flacără mică, asemeni celei ce s-a stins. A plecat fără să-mi fi povestit tot. Multe lucruri le-a cufundat în adâncul sufletului şi au pierit o dată cu ea. Ce a rămas din viaţa ei a fost munca, munca grea, iar esenţa vieţii ei a fost renunţarea, veşnica renunţare… Şi noi urmăm, dar până atunci, căutăm să trăim alături de florile care vor înflori multă vreme, dar fără Lina. Că ea nu se lupta cu moartea. O privea cu umor, o aştepta pentru că făcea parte din ea. Se lupta cu boala indiferenţei, cu cea a renunţării şi tristeţii. Moartea era a ei şi pe fiecare, luat de aceasta, ea l-a plâns, l-a sărutat, l-a vegheat şi l-a pomenit. Lina a avut tot şi a pierdut tot, dar de fiecare dată se minuna că Dumnezeu i-a dat zile prea multe. Să fie aşa sfârşitul? Să fie aşa clipa de certitudine a apropierii sfârşitului? Când m-am dezmeticit, totul mi se părea cuprins de o linişte nefirească. Niciun glas, nici foşnetul paşilor pe cărare, nimic. În noaptea cea neagră, pleoapele devin tot mai grele, iar lacrimile încep să curgă, să se amestece cu stropii de ploaie…

A apus un destin

Victoria Ţein era veselă şi mereu optimistă. Nobleţea şi gingăşia sufletului le-a transmis-o şi copiilor, ca pe averea ei cea mai de preţ.
Provine dintr-o familie numeroasă şi asta a călit-o şi a devenit o luptătoare. A luptat în viaţă ca necazurile să n-o doboare. Zestrea moştenită de la părinţi şi îmbogăţită pe parcursul celor 76 de ani de viaţă, cu tot ce însemna dragoste de oameni, de muncă, de adevăr, iubire de frumos, sunt valori care i-au fost călăuză întotdeauna. Era un om al casei, şi a preţuit averea, i-a dat strălucire, era un bun gospodar şi respectuos. Era un izvor de bunătate şi gingăşie şi la acesta se perindau copiii pentru care avea mereu un sfat bun de dat. Cu privirea atentă, cu vorba ei, cu braţele sale, cu mersul său drept, cu voinţa sa de a se ridica deasupra grijilor şi necazurilor, cu încredere i-a crescut pe cei patru copii ai ei, i-a învăţat să răzbată în viaţă cinstit, să fie buni şi blânzi, harnici şi cinstiţi, respectuoşi şi generoşi.
Ne vom aduce aminte de frumuseţea chipului ei, de vorba caldă şi învăluitoare, de bucuria de a trăi. Îşi deschidea rar sufletul, dar când o făcea, te fascina. Vorbea despre copiii ei, despre împlinirile lor, despre nepoţi şi strănepoţi, despre grija acestora pentru Ea. Uşa casei îi era deschisă în fiecare zi şi îi vedeai pe aceştia venind cu alese daruri la mama şi bunica. Copiii au moştenit de la mama tot ce e mai frumos pe lume: dragostea de părinţi, vorba caldă şi blajină şi rânduirea cu rost a vieţii.
Ne-a părăsit în trei zile însemnate în calendar. Sf. Ioan Gură de Aur a văzut-o în chinuri şi a luat-o de mână să o ducă într-un loc plin de verdeaţă, însorit, luminos şi plin de flori. De Acolo de Sus, va avea grijă să împrăştie seminţele florilor dragi pretutindeni.
…………………………………………………
Dă Doamne, soare şi cald în mormânt !
Lumină, Dă Doamne, şi-un ultim cuvânt !
Pe drumul cel veşnic, un cer fără nori,
Să-i fie Acolo grădină cu flori…
……………………………………………..
Nu plângeţi voi astăzi că Ea a apus,
Aduceţi-vă aminte de tot ce v-a spus,
De gândul cel bun,de ce v-a-nvăţat,
Şi câte lucruri pe lume a iertat…

Iertare vă cere şi Ea, doar acum,
Când voi o conduceţi pe ultimul drum.
Rămâneţi cu bine acum şi mereu,
Aprindeţi lumină şi la mormântul meu…

Să-i dea Dumnezeu odihnă uşoară!

5 ani, 6 luni, 12 zile - Eliberarea

Şi după eliberare, au fost obligaţi să-şi prelungească pedeapsa prin domiciliu forţat, până în 1964. Întorşi acasă, cine să-i angajeze, pentru că erau stigmatizaţi, fără putinţa de a mai câştiga acel statut social sau destin întrerupt atât de brutal de către comunişti. Ei erau Dumnezeii lor, stăpânii care le-au rupt punţile cu locurile natale, cu obiceiurile şi credinţa. Le-au terfelit istoria şi au avut drept de viaţă şi de moarte asupra lor.
În 2 mai 1956 au obţinut biletul de întoarcere acasă prin scrisoarea de trăsura, având doi însoţitori, cu destinaţia Craiova.
Acasă au ajuns pe 3 mai 1956. Au stat cu chirie şi au lucrat pe unde au apucat, iar după pensionare, s-au stabilit la Târgu-Jiu, când Oficiul Asigurări Sociale şi Pensii a solicitat o adeverinţă, cu situaţia lui unchiu, de la securitate.
Nimeni şi nimic nu le-a putut vindeca sufletele torturate; nici seninul cerului căruia li se confesau în tăcere, nici darnicul pământ căruia i se spovedeau în zi lumină, plecând în ultima lor călătorie, către lumea de dincolo, fără nimic, tot aşa cum au fost luaţi şi îngropaţi, fără voia lor, în cea mai neagră groapă a existenţei lor, acoperită de ciulinii Bărăganului.

Sufletele lor au fost condamnate pe vecie să colinde şi după moarte prin acele locuri, în fiecare toamnă, o dată cu vântul care plimbă ciulinii de colo până colo, în căutarea norocului… Poate că şi ei simt nevoia ca să se transforme în plante care să nu mai poată fi trecute cu vederea, să le fie observate frumuseţea şi sfinţenia. Ciulinul sfânt care vindecă, iartă, dar nu uită.
În faţa morţii au devenit egali, ocupând acelaşi pământ, acelaşi mormânt, împăratul şi soldatul, oropsitul şi bogatul, călăul şi osânditul, stăpânul şi sluga, trădatul şi trădătorul… Numai atunci, ura, invidia, calomnia stau locului câteva clipe, ca semn de respect, se reculeg în faţa celui Drept ca să judece. Pentru ca cei ce au suferit şi cei ce au contribuit la suferinţa semenilor, să aibă parte de un creştinesc „Dumnezeu să-l odihnească” sau „Dumnezeu să-l ierte”, în funcţie de de cât au iubit, cât au greşit, cât au iertat, cât au sperat...
După care se aşterne uitarea şi viaţa merge înainte, la fel de agitată şi tot mai nedreaptă…

5 ani, 6 luni, 12 zile

Pe 15 martie 1951 Ministerul de Interne al Republicii Populare România a dat următorul decret:
Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în acele centre, precum şi mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauza li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate.


Printre cei vizaţi au fost cei ce au preţuit pământul, au investit în el, devenind, fără voia lor, din mari proprietari de pământuri, duşmanii poporului, duşmanii de clasă, oameni cu care nu aveai voie să discuţi, să legi prietenie… Era necesar doar un cuvânt din partea unui „făcător de bine”, unui prieten apropiat şi erau ridicaţi în miez de noapte şi obligaţi să-şi părăsească căminele, şi duşi în inima Bărăganului, cea mai săracă parte a ţării, stearpă, lipsită de viaţă… Şi vina lor că au fost chiaburi sau declaraţi duşmani ai regimului socialist…
Era anul 1951, 18 iunie. Anul când au fost ridicaţi de acasă şi duşi în Bărăgan.
„În noaptea de 18 iunie 1951 a început acţiunea de deportare în lagărele de muncă silită şi domiciliu forţat.
Deportaţi, în jur de 45 000;
au îndeplinit ordinul aproximativ 10 000 de soldaţi;
au avut nevoie de 2 656 de vagoane de tren şi
de 6 211 autocamioane pentru transportul deportaţilor în Bărăgan, Ialomiţa, Galaţi.”
Ca păsările de pradă, au acţionat în toiul nopţii şi în numele legii, i-au smuls din rădăcini, i-au urcat în maşinile miliţiei, i-au urcat în vagoane şi i-au dus spre o direcţie necunoscută. Nu au putut lua decât strictul necesar, atât cât puteau duce, nimic mai mult, şi totul în timp scurt. Nu pricepeau ce aveau cu ei, ce se petrecea; erau nedumeriţi şi tânjeau, asemenea unor capre luate din faţa lăstărişului fraged şi dulce; i-au suit în vagoane, ca vitele, şi căraţi fără să ştie unde. Au făcut procese verbale pentru bunurile râmase, în care au trecut ce au vrut şi le-au împărţit cui au vrut. Unele bunuri au luat drumul consignaţiilor, unele au fost duse la Sfatul Popular şi la Fina

Le-au fost confiscate, fără să le dea vreun act la mână, şi animalele din bătătură, carul cu boi, vacile cu lapte, moara, tractorul, trăsura… Erau bunurile lor din Scrada, judeţul Gorj, care au fost confiscate, fără vreun act. Erau bunurile lor cele mai de preţ cu care munceau pământul şi pe toate a trebuit să le lase, unii să fugă, pierzându-le urma, în Valea Jiului, intrând în adâncurile minelor, muncind pe brânci, îmbolnăvindu-se de silicoză, suportând chinurile altui iad, numai să fie liberi… Deportaţi în propria ţară şi refugiaţi în aceeaşi ţară. De necrezut. Cu români care îi supravegheau pe confraţii lor… Erau mereu supravegheaţi, riscând să fie pedepsiţi pentru orice. Oamenii erau distruşi. Mergeau cu capetele plecate, iar când se priveau în ochi, puteau citi durerea de pe chipurile celorlalţi, fără putinţa de a-i alina într-un fel, interzicându-le să vorbească.

Drumul a fost lung, erau înfometaţi, însetaţi, fără puteri, când trenul a oprit în câmp, „bucurându-se” că nu au ajuns în Siberia. Acolo i-au întâmpinat alţi miliţieni şi securişti, făcându-i trădători, bandiţi, duşmani… Dar nu mai conta.

S-au obişnuit cu vorbele de ocară ale acestora.

Au luat totul de la început. E povestea instalării lor în Bărăgan, pe câmpul pustiu sau printre cereale. Acolo exista un ţăruş ce marca, printr-un număr, locul de aşezare al fiecărei familii, poate că acel număr era noua identitate pentru ei. Muma povesteşte şi lacrimile îi spală obrajii brăzdaţi de cute adânci… Retrăieşte acele momente când a fost obligată să-şi părăsească casa ca să fie expuşi, ca ofrande aduse Divinităţii, ca test al mizeriei şi suferinţei, al rezistenţei. Lupta pentru supravieţuire a urmat zi de zi, ceas de ceas, istovindu-i şi călindu-i în acelaşi timp. Comuna Dropia. Acolo şi-au găsit loc, şi-au făcut cuib, şi au supravieţuit. Era unul din satele noi, printre cele 18, care aveau să răsară în inima Bărăganului şi care aveau să le fie casă, masă pentru aproape 6 ani.

Ajunşi în câmp, Veta şi Minică şi-au săpat şanţuri de jur împrejur, şi-au construit casă din pământ bătut, acoperită cu paie şi coceni, pe locuri atât de neprietenoase, dar pe care, în timp, le-a îmblânzit cu vorba, cu durerea, cu lacrimile ce nu conteneau să curgă, cu gândul la pământul lor, la bunurile de preţ, cu amintirile lor despre prieteni, rude. Erau bătuţi de soartă, de ploi, de arşiţă, de vânt… Au muncit pământul străin, s-a înfrăţit cu acesta… Era prietenul de nădejde, căruia îi puteau spune tot ce aveau pe suflet, în timpul zilei, iar noaptea, vorbeau în şoaptă, fără să îi audă cineva, se îmbărbătau unul pe celălalt, se rugau şi adormeau ţinându-se de mână, cu speranţă că ziua ce va

urma le va fi mai norocoasă şi fără lacrimi. Mâinile lor trebuiau să prindă putere, să fie însufleţite pentru muncile la care erau supuşi. Cu mâinile trebuiau să sape puţuri pentru apă, cu ele săpau în pământul uscat şi crăpat de soare, ca mai apoi tot cu mâinile frământau pământul pentru case, lucrând cot la cot femeile, copiii, bărbaţii, fiind supravegheaţi mereu. Cu mâinile lor au ridicat căminul cultural, dispensarul, şcoala, miliţia, cooperativa, fără ca cineva să-i răsplătească într-un fel. Munceau continuu şi numai noaptea îşi odihneau mădularele istovite de muncă, îşi oblojeau rănile sângerânde ale mâinilor, îşi frecau tălpile picioarelor cu coceni, ca să scoată pământul ce s-a cuibărit prin bătăturile adânci şi care dureau tot mai mult… Şi fiecare înţepătură de ciulini lăsa urme adânci care cu greu puteau fi vindecate.

A început goana şi lupta pentru lemne, mâncare, apă. Prestau munci istovitoare. Scormoneau pământul în căutarea disperată după apă, hrană. Timpul trecea greu şi grija zilei de mâine îi dobora. Aşteptau o minune, un pachet salvator de la rude ca să-şi potolească foamea. Şi tot cu gândul acasă, la tot ce au lăsat, la ce le-a fost confiscat, bunuri pe care nu mai aveau să le recapete, timpul trecea încet, sporeau grijile, îşi blestemau zilele. Orice zâmbet a dispărut de pe chipul lor, luând loc frământările şi zbuciumul de zi cu zi. Îşi înecau amarul departe de ochii sfredelitori ai celor care îi păzeau, se rugau pe ascuns, se jeleau pământului care a primit o faţă nouă datorită lor şi el le-a dăruit hrană ca să supravieţuiască. De acolo, din bordeiul lor ridicat cu lacrimi şi durere, se gândeau şi se întăreau ca să poată îndura mai uşor despărţirea de cei dragi, de luncă şi ponoare, de pădurile de brad, de munca câmpului, cu care erau deprinşi din frageda pruncie…

După ani buni de chin şi umilinţe, şi-au văzu visul, de a se reîntoarce acasă, împlinit, şi-au predat căsuţa, deposedaţi a doua oară de bunuri, fără vreo despăgubire, iar din agoniseala lor au luat cu ei atât de puţin… Pentru că puţin au adunat. Bunurile materiale nu mai aveau valoare pentru ei. Cel mai mult preţuiau viaţa. Era bunul lor cel mai de preţ. Prin câte au trecut, câte au îndurat, toate acestea i-au întărit şi după ce au scăpat din acest iad al suferinţei, la care erau supuşi de către oameni, au preţuit fiecare clipă de libertate, s-au bucurat de

fiecare dimineaţă însorită, s-au hrănit din parfumul florilor şi din apa curată, de izvor… Regăseau în orice farmecul de odinioară al naturii atât de darnică şi plină de frumuseţe. Se bucurau ca nou-născuţii, învăţau să vorbească cu semenii lor, să aibă încredere în ei, învăţau să zâmbească iar, încercau să-i ierte pe cei ce au contribuit la deportarea lor, încercau să-şi construiască alt acoperiş deasupra capului, pentru că au venit întăriţi şi dornici să-şi ridice o altă casă, mai trainică decât cea pe care au lăsat-o în urmă şi pe care au predat-o, după ce li s-au ridicat restricţiile…

Virusul

Câţi oameni trebuie să moară, câţi oameni trebuie să ia drumul bejăniei, câţi oameni trebuie să sufere… , ca ei să aibă puţină moralitate… Fie li s-au atrofiat simţurile, fie sunt imuni la durere şi suferinţa semenilor, fie sunt plini de viruşi, plini de fumuri, plini de ură şi nesimţire… Eu cred ca avem un vinovat... Scaunul lor... Ăsta e de vină... Au uitat să-l schimbe la fiecare schimbare de ministru... Aşa că s-au molipsit toţi cu virusul "Nu plecăm"...

Tesături, îmbârligături...

Unii se amuză,
alţii mă critică,
unii se lamentează,
alţii mă descalifică…
Tot ce am recuperat
din trecutul îndepărtat,
este atât de adevărat
şi necenzurat…

Şi scriu versuri fără vers
şi rimă fără rimă,
dar vreau să fiu ridicată în slăvi,
vreau comentarii multe,
vreau schimbare de tonalitate
din minor în major,
vreau producţie literară,
vreau să ies din criză şi ameţeală…
nu vreau critici, nici reguli,
nici făgăduieli, nici tânguieli,
nu vreau frânturi
din colecţia de stări,
din cea de timp…

Vreau să rămân singur,
cu scrisul meu să fiu compatibil,
cu iluziile mele pierdute,
cu poemele mele ciuruite...

Nu vreau agonie,
nici prozodie.
Vreau să ies din transă
şi din „luxoasa” plasă.
Nu vreau să fiu gară,
nici de ocară,
nici latrină,
nici de duzină.
Vreau înapoi acasă,
la propria-mi masă,
săracă şi tristă,
dar ştiu că există…

Flori

Chipurile voastre vesele, pline de zâmbete, cuvintele spuse în şoaptă, pline de tandreţe, lumina ochilor aţintiţi numai asupra mea, o biată făptură distrusă de zbuciumul tristeţii, dar şi al surprizei nemăsurate, într-o sală cufundată într-o lumină pală, presimţind parcă ceea ce urma să se întâmple, că ochii vor fi scăldaţi în lacrimi, pe când încearcam cu greu să-mi potolesc emoţiile... Că voi aţi făcut ca pentru o clipă, aceste locuri să fie vesele şi inspirate, să strălucească şi, de bună voie, m-am lăsat purtată, de această dată, de mâini tinere şi puternice, ca ale unor actori minunaţi, care-şi ştiau pe de rost rolul, l-au jucat atât de strălucit, ca pe o lecţie care nu avea nevoie de profesor sau de ajutor... Totul s-a petrecut în taină, fără ca un gest sau o vorbă să scape şi să deconspire planul...
Regizorii au fost străluciţi, actorii, asemenea lor, iar spectatorul (că până la urmă a existat un singur spectator), s-a lăsat purtat într-un dans fascinant, ameţitor, fiind acelaşi, neschimbat de vreme, statornic şi plin de iubire, care a reuşit să-şi depăşească tracul cu greu şi a intrat în jocul vostru, s-a întrepătruns cu voi, renăscând pasiuni uitate.
M-aţi aşezat cu picioarele pe pământ, după ce am fost atât de sus, în transă poate, pe un piedestal al vieţii şi al iubirii, al respectului şi al protejării, clădit cu migală şi iubire de voi.
Am fost eroul zilei... Am fost mângăiată, sărutată, felicitată, într-o manieră firească, dar atât de înălţătoare, într-o sală imensă, printre mii de oameni, printre ropote de aplauze, cu muzică bună, cu zâmbete şi atingeri de mână, acolo eram eu, bunică, mamă, prietenă pentru voi, care v-aţi sacrificat un moment din viaţă şi pe care mi l-aţi dăruit din suflet, preţuindu-l, eternizându-l.
A fost un moment care a însemnat viaţă şi în care aţi făcut risipă de vorbe bune şi calde, de gesturi pline de atenţie. A fost un moment pe care l-am trăit întens şi la sfârşit am rămas cu buchetul minunat de flori, cu seninul din petalele lor, cu gingăşia unui gest unic şi mereu viu; flori de Nu-mă-uita. Şi fiecare floare, pe care o privesc, mă îndeamnă să rostesc nişte nume scumpe şi dragi: Alexia, Aurora, Carmen, Christina, Isabela, Ioana, Mihaela, Oana, Raluca, Rodica...
Vă mulţumesc tuturor.

O poartă deschisă

Tu ai făcut ca pentr-o clipă
să stau ţintuită pe-a mea prispă,
să simt o lacrimă pe-obraz,
de bucurie e, nu-i de necaz...
Că totul este minunat
Că după ce am adunat
atâţi ani într-un sertar,
cum au trecut, nu am habar,
dar au trecut aşa uşor
şi tot aud paşi în pridvor,
că stau cu gândul şi cu dor
şi-aştept să se deschidă poarta
de cel ce i-am urnit ieri soarta...
Că poarta a rămas deschisă
de-atunci... dar azi tu eşti decisă
să predai o lecţie nouă
numai pentru amândouă,
să ne-aducem iar aminte
de tot ce-a fost înainte,
când erai mereu curioasă,
dornică şi curajoasă,
mereu nemulţumită;
azi te simt mai împlinită...

Iar, dacă pe acea poartă a intrat
cea care era mereu nemulţumită,
puţin neastâmpărată
şi mereu în căutarea idealului,
fericirea mea e fără margini...
Îţi mulţumesc frumos
pentru gândurile tale, Cristina...
Te îmbrăţişez cu drag
şi poarta inimii mele va fi mereu
deschisă pentru tine...
Legătura care s-a înfiripat între noi,
acum, după atâţia ani,
o simt mult mai profundă...

Model?

„Eli, bine te-am găsit!!!!!!!!
Arhiva datează din 2003 şi eu
de-abia acum te-am găsit. Îmi pare rău! N-am reuşit să-ţi
văd toate pozele, dar cea postată mi-a fost suficientă ca
să-mi liniştească dorul de tine.
La începutul carierei mele ai fost pentru mine modelul de
care aveam nevoie să pornesc la drum. Am şi acum agenda în
care mi-am notat informaţii de la orele de asistenţă. Nu
ştiu ce-ai gândit despre mine atunci, dar dorinţa mea de a
te urma a fost sinceră.
Am multe amintiri frumoase legate de tine şi care mă
susţin în continuare. Acum sunt aproape de vârsta la
care tu te-ai pensionat şi pot spune că modelul
funcţionează, ba chiar îl transmit mai departe.”
Cu drag, Cristina Ilie