Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în acele centre, precum şi mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauza li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate.
Printre cei vizaţi au fost cei ce au preţuit pământul, au investit în el, devenind, fără voia lor, din mari proprietari de pământuri, duşmanii poporului, duşmanii de clasă, oameni cu care nu aveai voie să discuţi, să legi prietenie… Era necesar doar un cuvânt din partea unui „făcător de bine”, unui prieten apropiat şi erau ridicaţi în miez de noapte şi obligaţi să-şi părăsească căminele, şi duşi în inima Bărăganului, cea mai săracă parte a ţării, stearpă, lipsită de viaţă… Şi vina lor că au fost chiaburi sau declaraţi duşmani ai regimului socialist…
Era anul 1951, 18 iunie. Anul când au fost ridicaţi de acasă şi duşi în Bărăgan.
„În noaptea de 18 iunie 1951 a început acţiunea de deportare în lagărele de muncă silită şi domiciliu forţat.
Deportaţi, în jur de 45 000;
au îndeplinit ordinul aproximativ 10 000 de soldaţi;
au avut nevoie de 2 656 de vagoane de tren şi
de 6 211 autocamioane pentru transportul deportaţilor în Bărăgan, Ialomiţa, Galaţi.”
Ca păsările de pradă, au acţionat în toiul nopţii şi în numele legii, i-au smuls din rădăcini, i-au urcat în maşinile miliţiei, i-au urcat în vagoane şi i-au dus spre o direcţie necunoscută. Nu au putut lua decât strictul necesar, atât cât puteau duce, nimic mai mult, şi totul în timp scurt. Nu pricepeau ce aveau cu ei, ce se petrecea; erau nedumeriţi şi tânjeau, asemenea unor capre luate din faţa lăstărişului fraged şi dulce; i-au suit în vagoane, ca vitele, şi căraţi fără să ştie unde. Au făcut procese verbale pentru bunurile râmase, în care au trecut ce au vrut şi le-au împărţit cui au vrut. Unele bunuri au luat drumul consignaţiilor, unele au fost duse la Sfatul Popular şi la Fina
Le-au fost confiscate, fără să le dea vreun act la mână, şi animalele din bătătură, carul cu boi, vacile cu lapte, moara, tractorul, trăsura… Erau bunurile lor din Scrada, judeţul Gorj, care au fost confiscate, fără vreun act. Erau bunurile lor cele mai de preţ cu care munceau pământul şi pe toate a trebuit să le lase, unii să fugă, pierzându-le urma, în Valea Jiului, intrând în adâncurile minelor, muncind pe brânci, îmbolnăvindu-se de silicoză, suportând chinurile altui iad, numai să fie liberi… Deportaţi în propria ţară şi refugiaţi în aceeaşi ţară. De necrezut. Cu români care îi supravegheau pe confraţii lor… Erau mereu supravegheaţi, riscând să fie pedepsiţi pentru orice. Oamenii erau distruşi. Mergeau cu capetele plecate, iar când se priveau în ochi, puteau citi durerea de pe chipurile celorlalţi, fără putinţa de a-i alina într-un fel, interzicându-le să vorbească.
Drumul a fost lung, erau înfometaţi, însetaţi, fără puteri, când trenul a oprit în câmp, „bucurându-se” că nu au ajuns în Siberia. Acolo i-au întâmpinat alţi miliţieni şi securişti, făcându-i trădători, bandiţi, duşmani… Dar nu mai conta.
S-au obişnuit cu vorbele de ocară ale acestora.
Au luat totul de la început. E povestea instalării lor în Bărăgan, pe câmpul pustiu sau printre cereale. Acolo exista un ţăruş ce marca, printr-un număr, locul de aşezare al fiecărei familii, poate că acel număr era noua identitate pentru ei. Muma povesteşte şi lacrimile îi spală obrajii brăzdaţi de cute adânci… Retrăieşte acele momente când a fost obligată să-şi părăsească casa ca să fie expuşi, ca ofrande aduse Divinităţii, ca test al mizeriei şi suferinţei, al rezistenţei. Lupta pentru supravieţuire a urmat zi de zi, ceas de ceas, istovindu-i şi călindu-i în acelaşi timp. Comuna Dropia. Acolo şi-au găsit loc, şi-au făcut cuib, şi au supravieţuit. Era unul din satele noi, printre cele 18, care aveau să răsară în inima Bărăganului şi care aveau să le fie casă, masă pentru aproape 6 ani.
Ajunşi în câmp, Veta şi Minică şi-au săpat şanţuri de jur împrejur, şi-au construit casă din pământ bătut, acoperită cu paie şi coceni, pe locuri atât de neprietenoase, dar pe care, în timp, le-a îmblânzit cu vorba, cu durerea, cu lacrimile ce nu conteneau să curgă, cu gândul la pământul lor, la bunurile de preţ, cu amintirile lor despre prieteni, rude. Erau bătuţi de soartă, de ploi, de arşiţă, de vânt… Au muncit pământul străin, s-a înfrăţit cu acesta… Era prietenul de nădejde, căruia îi puteau spune tot ce aveau pe suflet, în timpul zilei, iar noaptea, vorbeau în şoaptă, fără să îi audă cineva, se îmbărbătau unul pe celălalt, se rugau şi adormeau ţinându-se de mână, cu speranţă că ziua ce va
urma le va fi mai norocoasă şi fără lacrimi. Mâinile lor trebuiau să prindă putere, să fie însufleţite pentru muncile la care erau supuşi. Cu mâinile trebuiau să sape puţuri pentru apă, cu ele săpau în pământul uscat şi crăpat de soare, ca mai apoi tot cu mâinile frământau pământul pentru case, lucrând cot la cot femeile, copiii, bărbaţii, fiind supravegheaţi mereu. Cu mâinile lor au ridicat căminul cultural, dispensarul, şcoala, miliţia, cooperativa, fără ca cineva să-i răsplătească într-un fel. Munceau continuu şi numai noaptea îşi odihneau mădularele istovite de muncă, îşi oblojeau rănile sângerânde ale mâinilor, îşi frecau tălpile picioarelor cu coceni, ca să scoată pământul ce s-a cuibărit prin bătăturile adânci şi care dureau tot mai mult… Şi fiecare înţepătură de ciulini lăsa urme adânci care cu greu puteau fi vindecate.
A început goana şi lupta pentru lemne, mâncare, apă. Prestau munci istovitoare. Scormoneau pământul în căutarea disperată după apă, hrană. Timpul trecea greu şi grija zilei de mâine îi dobora. Aşteptau o minune, un pachet salvator de la rude ca să-şi potolească foamea. Şi tot cu gândul acasă, la tot ce au lăsat, la ce le-a fost confiscat, bunuri pe care nu mai aveau să le recapete, timpul trecea încet, sporeau grijile, îşi blestemau zilele. Orice zâmbet a dispărut de pe chipul lor, luând loc frământările şi zbuciumul de zi cu zi. Îşi înecau amarul departe de ochii sfredelitori ai celor care îi păzeau, se rugau pe ascuns, se jeleau pământului care a primit o faţă nouă datorită lor şi el le-a dăruit hrană ca să supravieţuiască. De acolo, din bordeiul lor ridicat cu lacrimi şi durere, se gândeau şi se întăreau ca să poată îndura mai uşor despărţirea de cei dragi, de luncă şi ponoare, de pădurile de brad, de munca câmpului, cu care erau deprinşi din frageda pruncie…
După ani buni de chin şi umilinţe, şi-au văzu visul, de a se reîntoarce acasă, împlinit, şi-au predat căsuţa, deposedaţi a doua oară de bunuri, fără vreo despăgubire, iar din agoniseala lor au luat cu ei atât de puţin… Pentru că puţin au adunat. Bunurile materiale nu mai aveau valoare pentru ei. Cel mai mult preţuiau viaţa. Era bunul lor cel mai de preţ. Prin câte au trecut, câte au îndurat, toate acestea i-au întărit şi după ce au scăpat din acest iad al suferinţei, la care erau supuşi de către oameni, au preţuit fiecare clipă de libertate, s-au bucurat de
fiecare dimineaţă însorită, s-au hrănit din parfumul florilor şi din apa curată, de izvor… Regăseau în orice farmecul de odinioară al naturii atât de darnică şi plină de frumuseţe. Se bucurau ca nou-născuţii, învăţau să vorbească cu semenii lor, să aibă încredere în ei, învăţau să zâmbească iar, încercau să-i ierte pe cei ce au contribuit la deportarea lor, încercau să-şi construiască alt acoperiş deasupra capului, pentru că au venit întăriţi şi dornici să-şi ridice o altă casă, mai trainică decât cea pe care au lăsat-o în urmă şi pe care au predat-o, după ce li s-au ridicat restricţiile…
