Tata Mare

L-am cunoscut într-o toamnă, la culesul viei. O toamnă bogată, anotimpul tuturor bucuriilor mele ce aveau să vină, cu soarele încă prietenos, autorul amintirilor mele de ieri şi de azi, care-mi sunt dragi, aşa cum îmi sunt dragi florile specifice toamnei, cu frunzele de alamă ce se încăpăţânează să reziste şi să prelungească farmecul acestui moment, cu nucile înşirate la picioare şi care te îmbie să le aduni. Tot atunci se bătea şi nucul. Era la pensie şi era fericit. Cei trei copii îşi făcuseră fiecare câte un rost în viaţă, iar el şi-a construit o căsuţă la Târgu-Jiu, împreună cu surorile lui, Veta şi Aurica. Erau în timpul când se ţineau bine, aveau încă puteri, lucrau pământul şi se hrăneau din roadele muncii lor. Aveau de toate. Cumpărau doar strictul necesar, pâine. Trăiau dintr-o pensie. Buni nu a muncit la stat, dar a fost roaba casei. Avea grijă de toate. În casa erau şase persoane. Două generaţii. Alte două generaţii erau dincolo de munţi, prin Petroşani. Creşteau păsări, porci. Se mânca bine. Se descurcau singuri. Era un sensibil, o sensibilitate pe care greu i-o puteai dibui, suferea în tăcere şi greu puteai ajunge la inima lui. Dar când ajungeai şi simţea că o faci fără vreun interes, erai acaparat în totalitate.
A venit şi clipa cea cumplită şi nu pot afla ce a fost în mintea lui. Să fi avut o
durere pe suflet pe care o ţinea ascunsă de atâta vreme, fără să o poată
împărtăşi cuiva drag? Dumnezeu este cel care îl va ierta şi îl va odihni şi pe el în pace. Noi nu avem acest drept de a-l judeca. Dumnezeu va ţine seama de
rugăciunile noastre. Ele au existat şi vor exista, poate că de asta au fost concepute. Un astfel de suflet rătăcit, care nu şi-a găsit liniştea pe acest pământ, a căutat-o Dincolo, are nevoie de rugăciunile noastre, de o lumânare aprinsă la mormântul lui.
„Toate păcatele sunt iertate, în afară de cele împotriva Duhului Sfânt, pentru că acestea produc ruptura definitivă dintre om şi Dumnezeu. Printre aceste păcate este şi cel al sinuciderii, pentru că, după ce ţi-ai luat viaţa, nu mai poţi să-ţi ceri iertare în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce ai făcut”, spune părintele Marius Nechita. A vrut să moară, nesocotind durerea celor rămaşi. A dezertat din faţa vieţii, lăsându-şi fiul într-o mare şi nesfârşită suferinţă, pentru că o dată cu
această cruce timpurie a venit o grea cumpănă pe trupul acestuia, care n-a
putut rezista şi a fost doborât de boală. El l-a tras în jos, puţin câte puţin, tot mai aproape de el. Astăzi trupurile lor se odihnesc într-o groapă comună şi poate că au ce-şi spune unii altora… Sunt aproape pentru totdeauna. I-am cunoscut puterea de a intra în legătură cu mine. Îl visam des şi de fiecare dată îmi transmitea câte ceva. De pildă, în preajma parastasului de patruzeci de zile, a venit şi m-a certat, chiar m-a pălmuit pentru curăţenia din casă, apoi m-a dus în şopru să-mi arate ceva de care avea nevoie. Nu am priceput ce vroia atunci. Azi am înţeles că îi lipsea foarfeca de vie. E cea care a dispărut, în mod miraculos, în timp ce făceam curat la mormânt. Au fost şi alte semne, chiar pedepse…
Deşi Biserica nu admite slujbe şi rugăciuni pentru sinucigaşi, considerându-i laşi, negrijiţi, nespovediţi, totuşi, Biserica are o zi pe an când face rugăciuni pentru Ei, Acest lucru se întâmplă la Rusalii. Atunci, preoţii fac rugăciuni de pomenire a tuturor celor care au murit, inclusiv pentru cei care şi-au luat viaţa, iar noi ne rugăm mereu pentru iertarea păcatelor şi odihnă veşnică.
Încercăm să desăvârşim lucrările lor, poate că mai greu, dar e ca un jurământ de credinţă în faţa morţii, pentru preamărirea vieţii.

5 ani, 6 luni, 12 zile - Eliberarea

Şi după eliberare, au fost obligaţi să-şi prelungească pedeapsa prin domiciliu forţat, până în 1964. Întorşi acasă, cine să-i angajeze, pentru că erau stigmatizaţi, fără putinţa de a mai câştiga acel statut social sau destin întrerupt atât de brutal de către comunişti. Ei erau Dumnezeii lor, stăpânii care le-au rupt punţile cu locurile natale, cu obiceiurile şi credinţa. Le-au terfelit istoria şi au avut drept de viaţă şi de moarte asupra lor.
În 2 mai 1956 au obţinut biletul de întoarcere acasă prin scrisoarea de trăsura, având doi însoţitori, cu destinaţia Craiova.
Acasă au ajuns pe 3 mai 1956. Au stat cu chirie şi au lucrat pe unde au apucat, iar după pensionare, s-au stabilit la Târgu-Jiu, când Oficiul Asigurări Sociale şi Pensii a solicitat o adeverinţă, cu situaţia lui unchiu, de la securitate.
Nimeni şi nimic nu le-a putut vindeca sufletele torturate; nici seninul cerului căruia li se confesau în tăcere, nici darnicul pământ căruia i se spovedeau în zi lumină, plecând în ultima lor călătorie, către lumea de dincolo, fără nimic, tot aşa cum au fost luaţi şi îngropaţi, fără voia lor, în cea mai neagră groapă a existenţei lor, acoperită de ciulinii Bărăganului.

Sufletele lor au fost condamnate pe vecie să colinde şi după moarte prin acele locuri, în fiecare toamnă, o dată cu vântul care plimbă ciulinii de colo până colo, în căutarea norocului… Poate că şi ei simt nevoia ca să se transforme în plante care să nu mai poată fi trecute cu vederea, să le fie observate frumuseţea şi sfinţenia. Ciulinul sfânt care vindecă, iartă, dar nu uită.
În faţa morţii au devenit egali, ocupând acelaşi pământ, acelaşi mormânt, împăratul şi soldatul, oropsitul şi bogatul, călăul şi osânditul, stăpânul şi sluga, trădatul şi trădătorul… Numai atunci, ura, invidia, calomnia stau locului câteva clipe, ca semn de respect, se reculeg în faţa celui Drept ca să judece. Pentru ca cei ce au suferit şi cei ce au contribuit la suferinţa semenilor, să aibă parte de un creştinesc „Dumnezeu să-l odihnească” sau „Dumnezeu să-l ierte”, în funcţie de de cât au iubit, cât au greşit, cât au iertat, cât au sperat...
După care se aşterne uitarea şi viaţa merge înainte, la fel de agitată şi tot mai nedreaptă…

5 ani, 6 luni, 12 zile

Pe 15 martie 1951 Ministerul de Interne al Republicii Populare România a dat următorul decret:
Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în acele centre, precum şi mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauza li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate.


Printre cei vizaţi au fost cei ce au preţuit pământul, au investit în el, devenind, fără voia lor, din mari proprietari de pământuri, duşmanii poporului, duşmanii de clasă, oameni cu care nu aveai voie să discuţi, să legi prietenie… Era necesar doar un cuvânt din partea unui „făcător de bine”, unui prieten apropiat şi erau ridicaţi în miez de noapte şi obligaţi să-şi părăsească căminele, şi duşi în inima Bărăganului, cea mai săracă parte a ţării, stearpă, lipsită de viaţă… Şi vina lor că au fost chiaburi sau declaraţi duşmani ai regimului socialist…
Era anul 1951, 18 iunie. Anul când au fost ridicaţi de acasă şi duşi în Bărăgan.
„În noaptea de 18 iunie 1951 a început acţiunea de deportare în lagărele de muncă silită şi domiciliu forţat.
Deportaţi, în jur de 45 000;
au îndeplinit ordinul aproximativ 10 000 de soldaţi;
au avut nevoie de 2 656 de vagoane de tren şi
de 6 211 autocamioane pentru transportul deportaţilor în Bărăgan, Ialomiţa, Galaţi.”
Ca păsările de pradă, au acţionat în toiul nopţii şi în numele legii, i-au smuls din rădăcini, i-au urcat în maşinile miliţiei, i-au urcat în vagoane şi i-au dus spre o direcţie necunoscută. Nu au putut lua decât strictul necesar, atât cât puteau duce, nimic mai mult, şi totul în timp scurt. Nu pricepeau ce aveau cu ei, ce se petrecea; erau nedumeriţi şi tânjeau, asemenea unor capre luate din faţa lăstărişului fraged şi dulce; i-au suit în vagoane, ca vitele, şi căraţi fără să ştie unde. Au făcut procese verbale pentru bunurile râmase, în care au trecut ce au vrut şi le-au împărţit cui au vrut. Unele bunuri au luat drumul consignaţiilor, unele au fost duse la Sfatul Popular şi la Fina

Le-au fost confiscate, fără să le dea vreun act la mână, şi animalele din bătătură, carul cu boi, vacile cu lapte, moara, tractorul, trăsura… Erau bunurile lor din Scrada, judeţul Gorj, care au fost confiscate, fără vreun act. Erau bunurile lor cele mai de preţ cu care munceau pământul şi pe toate a trebuit să le lase, unii să fugă, pierzându-le urma, în Valea Jiului, intrând în adâncurile minelor, muncind pe brânci, îmbolnăvindu-se de silicoză, suportând chinurile altui iad, numai să fie liberi… Deportaţi în propria ţară şi refugiaţi în aceeaşi ţară. De necrezut. Cu români care îi supravegheau pe confraţii lor… Erau mereu supravegheaţi, riscând să fie pedepsiţi pentru orice. Oamenii erau distruşi. Mergeau cu capetele plecate, iar când se priveau în ochi, puteau citi durerea de pe chipurile celorlalţi, fără putinţa de a-i alina într-un fel, interzicându-le să vorbească.

Drumul a fost lung, erau înfometaţi, însetaţi, fără puteri, când trenul a oprit în câmp, „bucurându-se” că nu au ajuns în Siberia. Acolo i-au întâmpinat alţi miliţieni şi securişti, făcându-i trădători, bandiţi, duşmani… Dar nu mai conta.

S-au obişnuit cu vorbele de ocară ale acestora.

Au luat totul de la început. E povestea instalării lor în Bărăgan, pe câmpul pustiu sau printre cereale. Acolo exista un ţăruş ce marca, printr-un număr, locul de aşezare al fiecărei familii, poate că acel număr era noua identitate pentru ei. Muma povesteşte şi lacrimile îi spală obrajii brăzdaţi de cute adânci… Retrăieşte acele momente când a fost obligată să-şi părăsească casa ca să fie expuşi, ca ofrande aduse Divinităţii, ca test al mizeriei şi suferinţei, al rezistenţei. Lupta pentru supravieţuire a urmat zi de zi, ceas de ceas, istovindu-i şi călindu-i în acelaşi timp. Comuna Dropia. Acolo şi-au găsit loc, şi-au făcut cuib, şi au supravieţuit. Era unul din satele noi, printre cele 18, care aveau să răsară în inima Bărăganului şi care aveau să le fie casă, masă pentru aproape 6 ani.

Ajunşi în câmp, Veta şi Minică şi-au săpat şanţuri de jur împrejur, şi-au construit casă din pământ bătut, acoperită cu paie şi coceni, pe locuri atât de neprietenoase, dar pe care, în timp, le-a îmblânzit cu vorba, cu durerea, cu lacrimile ce nu conteneau să curgă, cu gândul la pământul lor, la bunurile de preţ, cu amintirile lor despre prieteni, rude. Erau bătuţi de soartă, de ploi, de arşiţă, de vânt… Au muncit pământul străin, s-a înfrăţit cu acesta… Era prietenul de nădejde, căruia îi puteau spune tot ce aveau pe suflet, în timpul zilei, iar noaptea, vorbeau în şoaptă, fără să îi audă cineva, se îmbărbătau unul pe celălalt, se rugau şi adormeau ţinându-se de mână, cu speranţă că ziua ce va

urma le va fi mai norocoasă şi fără lacrimi. Mâinile lor trebuiau să prindă putere, să fie însufleţite pentru muncile la care erau supuşi. Cu mâinile trebuiau să sape puţuri pentru apă, cu ele săpau în pământul uscat şi crăpat de soare, ca mai apoi tot cu mâinile frământau pământul pentru case, lucrând cot la cot femeile, copiii, bărbaţii, fiind supravegheaţi mereu. Cu mâinile lor au ridicat căminul cultural, dispensarul, şcoala, miliţia, cooperativa, fără ca cineva să-i răsplătească într-un fel. Munceau continuu şi numai noaptea îşi odihneau mădularele istovite de muncă, îşi oblojeau rănile sângerânde ale mâinilor, îşi frecau tălpile picioarelor cu coceni, ca să scoată pământul ce s-a cuibărit prin bătăturile adânci şi care dureau tot mai mult… Şi fiecare înţepătură de ciulini lăsa urme adânci care cu greu puteau fi vindecate.

A început goana şi lupta pentru lemne, mâncare, apă. Prestau munci istovitoare. Scormoneau pământul în căutarea disperată după apă, hrană. Timpul trecea greu şi grija zilei de mâine îi dobora. Aşteptau o minune, un pachet salvator de la rude ca să-şi potolească foamea. Şi tot cu gândul acasă, la tot ce au lăsat, la ce le-a fost confiscat, bunuri pe care nu mai aveau să le recapete, timpul trecea încet, sporeau grijile, îşi blestemau zilele. Orice zâmbet a dispărut de pe chipul lor, luând loc frământările şi zbuciumul de zi cu zi. Îşi înecau amarul departe de ochii sfredelitori ai celor care îi păzeau, se rugau pe ascuns, se jeleau pământului care a primit o faţă nouă datorită lor şi el le-a dăruit hrană ca să supravieţuiască. De acolo, din bordeiul lor ridicat cu lacrimi şi durere, se gândeau şi se întăreau ca să poată îndura mai uşor despărţirea de cei dragi, de luncă şi ponoare, de pădurile de brad, de munca câmpului, cu care erau deprinşi din frageda pruncie…

După ani buni de chin şi umilinţe, şi-au văzu visul, de a se reîntoarce acasă, împlinit, şi-au predat căsuţa, deposedaţi a doua oară de bunuri, fără vreo despăgubire, iar din agoniseala lor au luat cu ei atât de puţin… Pentru că puţin au adunat. Bunurile materiale nu mai aveau valoare pentru ei. Cel mai mult preţuiau viaţa. Era bunul lor cel mai de preţ. Prin câte au trecut, câte au îndurat, toate acestea i-au întărit şi după ce au scăpat din acest iad al suferinţei, la care erau supuşi de către oameni, au preţuit fiecare clipă de libertate, s-au bucurat de

fiecare dimineaţă însorită, s-au hrănit din parfumul florilor şi din apa curată, de izvor… Regăseau în orice farmecul de odinioară al naturii atât de darnică şi plină de frumuseţe. Se bucurau ca nou-născuţii, învăţau să vorbească cu semenii lor, să aibă încredere în ei, învăţau să zâmbească iar, încercau să-i ierte pe cei ce au contribuit la deportarea lor, încercau să-şi construiască alt acoperiş deasupra capului, pentru că au venit întăriţi şi dornici să-şi ridice o altă casă, mai trainică decât cea pe care au lăsat-o în urmă şi pe care au predat-o, după ce li s-au ridicat restricţiile…

Virusul

Câţi oameni trebuie să moară, câţi oameni trebuie să ia drumul bejăniei, câţi oameni trebuie să sufere… , ca ei să aibă puţină moralitate… Fie li s-au atrofiat simţurile, fie sunt imuni la durere şi suferinţa semenilor, fie sunt plini de viruşi, plini de fumuri, plini de ură şi nesimţire… Eu cred ca avem un vinovat... Scaunul lor... Ăsta e de vină... Au uitat să-l schimbe la fiecare schimbare de ministru... Aşa că s-au molipsit toţi cu virusul "Nu plecăm"...

Şi credincioşii sunt ispitiţi

Şi cât de ispitită de gânduri aiurea, cu sufletul trist şi pustiit, când se simţi pierdută într-o nouă zi ce nu e la fel, nici nu va mai fi vreodată… Ceva o chema sau cineva şi era insistent, uitând de prezent, de micul vlăstar ce n-a prins-o star, pe-o scenă vastă… Şi era insistent, o atrăgea şi era prinsă-n mreje… O spaimă vagă o cuprindea, dar renăscu o stea dragă, ce-o aştepta şi se lăsă purtată de ea, se sfârşea şi cu ea râdea… Simţi o căldură, dar şi o răcoare de temniţă şi ea era singură în mijlocul singurătăţii, într-un palat, dar se simţi ca-n iad, când mărşăluiau agonia şi extazul şi se amestecau în sufletul ei, se jucau şi delirau, că erau pătimaşe şi-o vroiau în transă, iar ea nu avu puterea să scape de ele şi-au răpit-o, lăsând rana sângerândă pentru multă vreme…
Sunt contemporan cu vremurile ei, care mi-au purtat destinul, al nestematelor amintiri, revărsate în tăcere, ale împlinirilor şi provocărilor…
Şi oglinda răzbunătoare, care a redus-o la tăcere, că-i prea demodată şi prea împovărată de trecutul ei, va rămâne mereu acoperitâ cu giulgiul morţii…

Victoria Angelina Blog: Mircea Petru si starile halucinatorii !

Victoria Angelina Blog: Mircea Petru si starile halucinatorii !

Un gând

Poetul este mereu în căutarea liniştii şi o poate obţine numai scriind o poezie sensibilă, cu stările lui disperate, cu tristeţile şi bucuriile, cu dorinţele şi împlinirile vieţii, cu aducerile aminte din copilărie …, într-un cuvânt, un testament.
Cele două lumi, cu care se confruntă, l-au îndemnat să scrie, să se confeseze urmaşilor, cu atâta patos, dar mai ales cu o iuţeală fără margini. Pentru el, timpul nu stă pe loc, ci se scurge încet-încet, fără să ştie cum, şi când, şi unde… Dar ştie pentru ce… Şi acest simţământ l-a făcut puternic, într-o lume exterioară, care l-a marcat şi l-a urmărit pretutindeni şi de care nu putea scăpa decât scriind… Iar cealaltă realitate a vieţii lui ţine de sufletul trist şi neîmpăcat, de durere şi jale, de viaţă şi moarte, de iubire şi ură, de adevăr şi minciună, de bucurie, de credinţă…, de lumea interioară, pe care o descoperim citindu-i versurile şi pe care nu se sfieşte s-o exprime. Pentru că salvarea lui provine din scris, şi tot prin scris comunică cu cei ce nu i-au împărtăşit valorile, stările… El speră că urmaşii lui dragi vor preţui şi îşi vor aminti de bunicul-poet, de bunicul-artist, de bunicul-bunic.
Acolo, sub pleoapele sale, în adâncul lor, de acolo de unde vin lacrimile de bucurie sau de tristeţe, tot de acolo au apărut cele mai frumoase poezii…
Citeşte poeziile lui şi vei descoperi frumuseţea omului sărac în averi, dar bogat sufleteşte. Şi încet-încet, vei intra în sufletul lui ca într-o grădină bine îngrijită, înconjurată de pomi în floare… Iar pe masa inimii se află un caiet cu filele pline de trăiri, unele graţioase, altele glumeţe, altele triste, asemenea unei grădini după ploaie…
Şi dacă vei da mâna cu el, vei fi surprins de căldura, dar şi de asprimea ei, singurul izvor nesecat de frumuseţe interioară, de muncă şi iubire, dăruite fiinţelor dragi, ce i-au împodobit grădina vieţii şi pe ale cărei poteci,
nu oboseşte să colinde.
În amurgul vieţii, Dumnezeu a făcut o cărare specială, o punte de legătură pentru prieteni…
Pe această punte l-am întâlnit.
Dacă îl cauţi şi tu, îl vei găsi, pentru că e încă acasă…, cufundat în amintiri…