S-a hotărât să plece

Îşi închipuie că în această călătorie, departe de locurile copilăriei, va găsi ceea ce nu a reuşit să găsească acasă. E vârsta când a trebuit să aleagă între palatul în care a început să se simtă ca în iad, în care toate portiţele i se închideau, înainte de a apuca să intre măcar înăuntru. Poate că într-una din încăperi s-ar fi găsit un loc şi pentru ea sau poate că ar fi dat peste cheia care s-o conducă spre propriul univers. Dar n-a fost să fie aşa şi simţea că nimic nu se mai leagă, că totul devine ostil, că până şi izvorul, care ar fi trebuit să-i potolească setea şi să-i hrănească rădăcinile firave, a secat. S-a simţit alungată, dezrădăcinată, umilită. Cu toate astea, avea energie încă şi curaj ca să iasă din starea de amorţeală în care au silit-o să trăiască. E o stare mai ceva decât cea de sclavie. Până şi acela era mai fericit decât ea. Avea un loc al lui unde să trăiască şi să muncească. A simţit că trebuie să plece, cu orice preţ, de acasă, să-şi încerce norocul în alt colţ al lumii. Se gândeşte la lecţiile de engleză pe care le poate preda… Se va găsi vreun loc al ei care o va aştepta şi care se va lăsa descoperit şi fericit de ea. Căci are resurse suficiente.
"Hotărârea am luat-o", îmi spune... "Voi pleca"...
Dar undeva, în colţul ochilor, se iviră câteva lacrimi. Erau poate ultimele, desprinse din miezul făpturii ei, care s-au prelins pe pământul trist. Căci pe acesta a cunoscut bucurii, tristeţi, iubiri… Ea, prietena fiului meu, prietena mea, va pleca şi numai ea ştie unde şi de ce.
Ne privim şi cuvintele sunt tot mai puţine. Dincolo de zâmbetul de pe chipuri, de duioşie şi încurajare, au rămas multe nespuse… Am condus-o câţiva paşi, ne-am îmbrăţişat şi fără prea multe cuvinte, am luat-o spre casă, iar ea, spre o altă casă, mai primitoare, mai demnă. Se spune că oamenii cu ochi albaştri sunt solii depărtărilor. Poate că a venit şi vremea ei, dincolo, pentru că în ţara ei,
inteligenţa şi sensibilitatea sunt virtuţi menite distrugerii, dispariţiei.
Drum mai lin şi noroc mai bun să ai, oriunde vei pleca.

Mărul din spatele zidului

A rămas în spatele zidului mărul încărcat cu roade bune, roşietice. A fost o minune că a rezistat. E dincolo. Îi văd doar vârful. E bine, decât deloc. Petrec mult timp pe lângă el şi mai ales pe lângă zid. Vreau să mă obişnuiesc cu el, să-l accept ca gard de mejdină între mine şi vecinul meu. Poate că acolo e altfel. Dar în curte, odinioară însorită, azi, cufundată în umbră. Căci gardul este nefiresc de înalt. Am văzut pe la cetăţi sau pe la închisori. E greu să mă obişnuiesc cu el şi mă plimb în susul şi josul lui, dau peste câte un trandafir răzleţ şi mă gândesc la frumuseţea lor, când împodobeau grădina şi pe care îi mângâiam cu privirea în fiecare dimineaţă. Au fost.

Cine a picat, de fapt, Bac-ul

Cine a picat, de fapt, Bac-ul
Da. Dureros, dar adevărat. Şi cauzele sunt multiple.
Au picat profesorii pentru iluzia falsă creată în rândul elevilor că sunt eminenţi, acordând premii, diplome şi coroniţe cu nemiluita. Pe vremuri, acestea erau doar trei şi câteva menţiuni.
Au picat părinţii pentru că şi-au abandonat proprii copii, lăsându-i pradă calculatoarelor…
Şi cel mai trist este faptul că generaţia viitoare va fi tot mai bolnavă şi tot mai săracă în modele de viaţă, demne de urmat.
Iar lecţiile, predate zi de zi la televizor, despre anturaje favorabile prostituţiei, au câştigat teren înaintea lecţiilor din clasă. Este mai profitabil pentru anumite televiziuni să facă reclamă la prostituţie decât la cultură sau educaţie. Acesta este viitorul întunecat al naţiunii, iar şcoala riscă să se transforme într-un loc de studiu pentru "micii afacerişti", care vor demola şi ultima fărâmă de încredere care ar mai exista pentru aceasta.

Acasă

Afaceri

„Uneori am impresia că cei mai mulţi oameni pe care îi întâlnesc nu trăiesc. Parcă sunt posedaţi, mereu ocupaţi, dar nici eu nu ştiu de către cine. Umblă prin lume şi, în loc să trăiască, aşteaptă să moară. Când le-o veni ceasul.” Anatol Basarab
Adevărat grăieşti. Mi se par somnambuli, pierduţi în spaţiu, fără vlagă, dezinteresaţi. Trec pe lângă viaţă fără să o atingă, să-i simtă frumuseţea şi farmecul de fiecare zi. Sunt preocupaţi de taxe, impozite, rate, datorii. Dar ţin minte şi nunţile cu împrumut, poate că şi înmormântările vor fi tot cu împrumut, adică vii la mine, ca urmaşii mei să vină la tine.
Nunta este cel mai păgubos credit. Factura de plată îţi vine când nu te aştepţi. Pot veni câte două sau trei pe lună şi atunci eşti pierdut şi obligat să faci alt credit nerambursabil de la bunici, de la părinţi… Şi iată cum debutul căsniciei s-a transformat într-o metodă de a obţine un împrumut mascat pe termen neprecizat. Pentru mulţi tineri, nunta este singurul mod de a strânge banii necesari pentru a-şi începe viaţa pe cont propriu. “Creditul” acordat de rude şi prieteni va fi returnat de-a lungul întregii vieţi. Şi să te încumeţi la o asemenea aventură, să rişti chiar, trebuie să ai un curaj fără margini, dar şi un serviciu bun, o moştenire, ceva care să te scoată din încurcătură. Asta e nunta pe datorie, te îndatorează pe viaţă, te ţine legat de mâini şi picioare, nici să divorţezi nu poţi, poate că să faci copii, să-i botezi tot pe datorie, acoperind pe cele de la nuntă şi uite aşa o ţii până te ţin puterile… Nunta din zilele noastre a devenit o afacere, nu un ajutor pentru cei care păşesc în doi pe această insulă minunată a căsătoriei. Cel care este invitat la nuntă nu trebuie să piardă, iar proaspeţii însurăţei nu trebuie să câştige. Şi acum diferenţa. Momentul acesta special din viaţa fiecăruia, cu distracţie şi voie bună, cu prieteni şi rude laolaltă, se termină trist, iar momentul trist al despărţirii de cei dragi, cu lacrimi, se termină vesel, la pomană. Şi atunci, nunta devine o afacere tristă. Şi triste vor fi şi amintirile. Şi veselie mare fi-va la pomană. E bine şi aşa, pe invers, că prea e totul cu josu-n sus.

Vreme de iarnă în plină vară

Parcă s-a rupt cerul. Nu eram pregătiţi pentru ce era mai rău. Vânt năprasnic, crengi rupte. Arşiţa a dispărut şi în locul ei şi-a făcut apariţia o vreme ca de toamnă capricioasă… S-a pornit, aşa din senin, pe neaşteptate, o vijelie ce ne-a dat fiori. Era din ce în ce mai frig. Brusc a scăzut temperatura de la 35°C la 20°C. Aşteptam ploaie, că pământul este uscat şi întărit, iar legumele au început să pălească. Şi văd că vântul nu se lasă, bate cu putere şi astăzi. A plouat în multe părţi, a dat şi piatra.

Vecinul

Sorin, noul vecin, un spirit apolinic, cel care este un caracter puternic, caracter ce dincolo de el, întrezăreşti echilibrul, lumina şi curăţenia trupului şi a ţinutului său, însufleţit de armonie, măsură şi, încă odată spun şi accentuez, curăţenie. Să fie asta trăsătura dominantă a zodiei lui? Să fie el cel uns de Dumnezeu, cel trimis anume pe aceste meleaguri, care să pună, în adevăratul sens al cuvântului, în valoare pământul, dându-i o faţă nouă, reîntinerit cu pământ proaspăt, care să facă puntea dintre ieri şi azi… Că până la urmă este omul iubitor de pământ - el însuşi un semn puternic al focului, dar cu ascendent spre taur, capricorn, fecioară, semne ale pământului - care va crea un mic univers, un alt izvor ce nu s-a lăsat găsit… Pământul este cel ce-i dă putere, curaj şi temeinicie. Din spaţiul limitat, va înflori, cu voia sau fără voia cuiva, o oază de linişte şi confort, o capodoperă a gândirii zbuciumate şi fără odihnă, o floare rară printre cele existente, flori de câmp, banale, dar prietenoase… Nimeni nu credea că va avea loc de mişcare în spaţiul îngust, dar poate că de atât avea nevoie şi nimic mai mult, sau poate că a fost piatra de încercare, testul suprem de a-i pune la încercare pe vecinii cu care va păşi alături, de care se poate sprijini la nevoie, dar şi de a afla cât de lacomi şi avari sunt, cât preţuiesc… Da, acesta a fost testul vieţii lui, chiar dacă limitele lui nu sunt atât de vaste precum le văd alţii, poate că accesoriile pe care le foloseşte, în ansamblul micului-mare univers, sunt pământene şi ele vin să reîntregească ceva ce era trunchiat, să cizeleze, să asambleze… Este omul care face artă, chiar din condei, din privire, din pisăgeală… Că este una să ştii ce să ceri şi alta să aştepţi să ţi se ceară. El este omul cu un pas înaintea celorlalţi… Este de acţiune şi în acţiune, te trezeşti cu el peste tot, dispare când nici nu te aştepţi, reapare încercănat, preocupat, poate şi noaptea, departe de ochii sfredelitori ai vecinilor, poposeşte în faţa locului ales, meditează, priveşte cerul cu toată încrengătura de stele şi se lasă în voia lor, cuprins de gânduri, ghicind sau intuind calea dreaptă pe care să păşească în zorii zilei ce va urma… Este omul care gândeşte prea mult, poate că şi pentru cei din jur, se implică în acţiunea de creaţie, vrea totul pe de-a-ntregul, dar un întreg construit cu migală de mintea lui, din suflet, iubind victoria, după ce a ştiut să inventeze, să inoveze, să asude… Va fi, pe lângă celelalte creaţii personale, un proiect de suflet, o poveste de viaţă şi un personaj, stăpân pe destinul său. Va fi, până la urmă, şi la propriu şi la figurat, deasupra tuturor, privindu-şi, din sferele înalte, supuşii care, la rândul lor, sunt truditori neobosiţi ai pământului cufundat în beznă, trăind ca tot omul de rând, dar şi curios de ce se află în interiorul zidurilor înalte. I-aş propune distinsului vecin, să se gândească la o inaugurare şi pentru o zi, să aibă porţile deschise pentru curioşi… Că orice foame trebuie potolită cât mai grabnic… Şi foamea aceasta poate ucide… Ai grijă, vecine, de supuşii tăi!