Iartă-mă, tristă iubire

Iartă-mă, tristă iubire,

Dar trebuie să te las, la ieşire,

Din viaţa ce se scurge în grabă;

Iartă-mă că plâng în neştire.

Te voi păstra, doar în suflet,

Scumpă iubire şi ninsă

Peste dorurile ce fură aprinse,

Astăzi, se pierd printre vise.

Iartă-mă, scurtă iubire,

Plecată în cer sau pământ,

Nu vrei să îmi dai de ştire,

Atunci, eu de ce te mai cânt.

Am stat prea mult aşteptând

Şi gerul din mine muşcând,

Mi-ai fost credincioasă o iarnă,

Dar nu mi-e de-ajuns, te rog, pleacă.

Nu te mai vreau lângă mine,

Nici loc nu mai am pentru tine;

Eu trec, fără să-ntorc capul,

Tu pleacă pe drumuri străine...

Pe acolo, să-nveţi ce e dorul

Şi ce greu îţi stâmperi fiorul

Din inima grea încercată;

Învaţă, iubire, dar şi iartă.

Două săruturi

Sărutul tău a expirat.

A fost casat,

nemeritat,

de-atâta aşteptat;

s-a aninat de-al meu sărut,

ce părea trist de dor

şi-au emigrat.

Şi loc pustiu,

ca în deşert,

a rămas

după cel mai scurt

şi cel mai trist concert,

dat de-un sărut

altui sărut.

În zori

Am găsit florile tale...

Una-i albă,

cum mi-a fost şi visul

purtat în doi,

pe pat de ninsori...

Acolo, am clădit

tot paradisul,

şi tot acolo,

te-am găsit în zori,

rugându-te,

în şoaptă,

să vin acas’ la tine,

să-mi înfloreşti

cununa albită

de ninsori;

şi-n taina nopţii

ce-o să vină, mîine,

să mă iubeşti,

în raza lunii blânde,

pân’ la cântători.

2012-02-09

De ziua lui

Printre străini eram

Şi masă mare,

Parcă era o sărbătoare,

O nuntă, dar nu oricare,

Era pregătirea

Pentru "nunta" mea...

Iar mirele, doamne, era

Atât de tandru...

Mereu mă săruta...

Ştiu că veţi zâmbi,

Dar mirele era fiul meu

Care-mi mulţumea...

Era ziua lui.

2012-02-10

În tăcerea ierbii desprimăvărate

În tăcerea ierbii desprimăvărate,

Mugurii iubirii trosnesc încălecaţi;

Simt cum le străpung iar doruri neuitate,

Adunate-n grabă şi tot în grabă,

Pier nevindecaţi.

Păşesc sfioase, când doruri înfloresc, îmbujoraţi,

Şi ascund păcate prin dosuri de-acatiste,

Prin pomelnic, trec şiruri de bărbaţi

Ce lăsară bisericile pline

De văduve-ntristate.

Că durerea aspră i-a mânat spre moarte,

Dar şi acolo sunt cozi şi locuri limitate,

Iar văduvele plânse nu sunt scutite de obol

Şi de serviciile prea scumpe,

Deloc negociate.

Pe când strângeau de pungă, să-şi numere amarul

Şi să ceară ajutor de la alte porţi,

Vin alte dame, suple şi frumoase,

Etalându-şi hainele

Nemirosind a morţi...

Care au mirosuri fine

Şi criptele-s monumentale,

Ei râvnesc s-ajungă pe-aleea principală,

Pe morţii noştri,

Nu dau nici trei parale.

Stau între ziduri şi imensele grilaje,

Feriţi de ochii trişti, iscoditori,

Să nu se-audă zgomot sau bruiaje

Peste cântările divine

Şi peste nestematele lor flori.

Mânaţi de vanităţi şi glorii efemere,

Ei vor şi viaţa după viaţă-n lux,

Uitând că, odată ce omul piere,

Nu mai contează ce a fost, cândva,

Pe-acest pământ.

2012-02-05

În noapte

În noaptea de smoală

Ce vine domoală,

Nu mă încred.

Îmi lasă inima frântă

Şi mă înspăimântă.

Mă biciuieşte

Ca spicele-n faţă...

Dar eşti cu mine

În noaptea de tăciune,

Ne-ascundem sub pleoape

Şi-n visele toate,

Sfetnic îmi eşti,

Mereu aproape.

SCRISOAREA

Dragă Ştefania,

Întrebările tale sunt avanpremiera simfoniilor ce vor urma. Eşti la vârsta ta şi cu poezia ta cuminte care ne şochează. Eşti şi pură, şi naivă, şi jucăuşă. Da, ăsta e cuvântul care te caracterizează. Te joci cu noi, ademenindu-ne cu frânturi de cântecele, că e timpul tău, pe care noi l-am depăşit, scriind opere întregi. Mai intrăm, din curiozitate, în timpul tău şi nu ne mai simţim bine cu joaca prin nisip, parcă ne umbreşte valoarea... Dar ieşim fericiţi că există, în această joacă, o dorinţă de a citi, de a scrie, de a învăţa, de a fi într-o familie… Va veni şi pentru tine timpul prielnic, când vei trece pragul critic al maturităţii, vei depăşi stadiul acesta „feciorelnic” (invidiat de mulţi dintre noi) şi vei scrie poezia adevărată… Care? Nu prea ştiu nici eu. Pentru că ne îndreptăm spre alte sfere, mult prea înalte, părăsind clasicul atât de melodios, păstrat încă de generaţia adultă, dar fără să fie gustat de voi, cei tineri; vom fi mai deschişi înnoirilor literare, acceptând ca o posibilă valoare, peste ani şi ani, gândindu-ne că am pus umărul, discret, la debutul tău. Ai ajuns în grădina noastră ca o sămânţă „minusculă” care se vrea înconjurată cu dragoste, dăruindu-ţi, din belşug, şi soare, şi apă, şi vânt, ca să creşti frumos... Într-o zi, ai hotărât să te „naşti”, să spargi învelişul pământului, să ajungă la inimile noastre... Dar o să te las pe tine să continui... Desăvârşeşte povestea ta. Baftă!