Necunoscuta chemare

Noi n-am ajuns străini;

Poţi fi tu, poate fi oricine,

Cu aere de irealitate,

Nimic probat, ci doar părere

Şi o patină de legendă.

Surâs umbrit, descurajant

Cu surâsuri ocolite,

Chiar dacă timpul, alarmant,

Îmi dă răspunsuri otrăvite.

Am suferit marele delict

Când m-am deschis întârziat,

Punând mereu, prea din instinct,

Un dor pe versu-ţi platinat.

Şi timpul are de-nfruntat

Anotimpul, mult prea indiscret,

Având atâtea de-ndurat,

Descifrând al meu secret.

Dar îmi este cunoscută

Necunoscuta ta chemare,

Azi, surdă şi mută,

Chiar şi prea lungă,

Siluindu-mi iubirea,

Acum, prizonieră de drept,

Pe caldarâmul pustiu

Şi însângerat, de la piept.

Două naturi vii

Cu dulci săruturi mă aprinzi

Nu mă mai doare-a lumii rană.

În închisoarea iubirii unde m-ascunzi

Doar dragostea îmi este hrană!

Vasi

Să-i reaprinzi visul uitat,

De unii-n picioare călcat,

Să-i vindeci rănile ce-o dor,

Când i-au atins aripa-n zbor,

Cu ce-i mai sfânt, cu sărutări,

Luate de prin tainice cămări,

Cu mirosuri vechi de lenvănţică,

Aduse-n dar de o bunică,

Un înger de femeie. Aş pune,

Lângă icoană, al său nume…

Eli

2012-01-24

Sunt o natură moartă, fostă femeie,

Dintr-un tablou atârnat pe-un perete

Într-o casă pustie şi fără cheie,

Bântuită de disperare şi regrete.

Pânza nu mă mai vrea, se destramă

Curând, va mai rămâne doar o ramă

Şi după-aceea o pată pe-un perete,

Printre multe alte amintiri desuete.

Vasi

Dar vorba ta-i de aur, ori ea nu contează?

Te preamăresc, femeie, presimt şi ce urmează...

Natura noastră-i vie şi noi tot mai aproape;

Vom ţese pânză nouă, albită peste ape...

Eli

2012-01-24

Iartă-mă, tristă iubire

Iartă-mă, tristă iubire,

Dar trebuie să te las, la ieşire,

Din viaţa ce se scurge în grabă;

Iartă-mă că plâng în neştire.

Te voi păstra, doar în suflet,

Scumpă iubire şi ninsă

Peste dorurile ce fură aprinse,

Astăzi, se pierd printre vise.

Iartă-mă, scurtă iubire,

Plecată în cer sau pământ,

Nu vrei să îmi dai de ştire,

Atunci, eu de ce te mai cânt.

Am stat prea mult aşteptând

Şi gerul din mine muşcând,

Mi-ai fost credincioasă o iarnă,

Dar nu mi-e de-ajuns, te rog, pleacă.

Nu te mai vreau lângă mine,

Nici loc nu mai am pentru tine;

Eu trec, fără să-ntorc capul,

Tu pleacă pe drumuri străine...

Pe acolo, să-nveţi ce e dorul

Şi ce greu îţi stâmperi fiorul

Din inima grea încercată;

Învaţă, iubire, dar şi iartă.

Două săruturi

Sărutul tău a expirat.

A fost casat,

nemeritat,

de-atâta aşteptat;

s-a aninat de-al meu sărut,

ce părea trist de dor

şi-au emigrat.

Şi loc pustiu,

ca în deşert,

a rămas

după cel mai scurt

şi cel mai trist concert,

dat de-un sărut

altui sărut.

În zori

Am găsit florile tale...

Una-i albă,

cum mi-a fost şi visul

purtat în doi,

pe pat de ninsori...

Acolo, am clădit

tot paradisul,

şi tot acolo,

te-am găsit în zori,

rugându-te,

în şoaptă,

să vin acas’ la tine,

să-mi înfloreşti

cununa albită

de ninsori;

şi-n taina nopţii

ce-o să vină, mîine,

să mă iubeşti,

în raza lunii blânde,

pân’ la cântători.

2012-02-09

De ziua lui

Printre străini eram

Şi masă mare,

Parcă era o sărbătoare,

O nuntă, dar nu oricare,

Era pregătirea

Pentru "nunta" mea...

Iar mirele, doamne, era

Atât de tandru...

Mereu mă săruta...

Ştiu că veţi zâmbi,

Dar mirele era fiul meu

Care-mi mulţumea...

Era ziua lui.

2012-02-10

În tăcerea ierbii desprimăvărate

În tăcerea ierbii desprimăvărate,

Mugurii iubirii trosnesc încălecaţi;

Simt cum le străpung iar doruri neuitate,

Adunate-n grabă şi tot în grabă,

Pier nevindecaţi.

Păşesc sfioase, când doruri înfloresc, îmbujoraţi,

Şi ascund păcate prin dosuri de-acatiste,

Prin pomelnic, trec şiruri de bărbaţi

Ce lăsară bisericile pline

De văduve-ntristate.

Că durerea aspră i-a mânat spre moarte,

Dar şi acolo sunt cozi şi locuri limitate,

Iar văduvele plânse nu sunt scutite de obol

Şi de serviciile prea scumpe,

Deloc negociate.

Pe când strângeau de pungă, să-şi numere amarul

Şi să ceară ajutor de la alte porţi,

Vin alte dame, suple şi frumoase,

Etalându-şi hainele

Nemirosind a morţi...

Care au mirosuri fine

Şi criptele-s monumentale,

Ei râvnesc s-ajungă pe-aleea principală,

Pe morţii noştri,

Nu dau nici trei parale.

Stau între ziduri şi imensele grilaje,

Feriţi de ochii trişti, iscoditori,

Să nu se-audă zgomot sau bruiaje

Peste cântările divine

Şi peste nestematele lor flori.

Mânaţi de vanităţi şi glorii efemere,

Ei vor şi viaţa după viaţă-n lux,

Uitând că, odată ce omul piere,

Nu mai contează ce a fost, cândva,

Pe-acest pământ.

2012-02-05