La soare

Se-aude imnul ierbii,

Abia iţeşte, şi e lună plină,

Ici, colo câte-un murmur

De izvoare,

Pe lacuri, brotăceii

Încep să stea la soare,

Ies şi gâzele gătite

De serbare

Vor să repete,

Pentru premiera

Concertului

De primăvară.

2012-02-27

Eli Gîlcescu

Gând trist

O, erau urme lăsate-n zăpadă,

Aşteptam să treacă cineva să le vadă...

Doar atât, iar florile, în zori,

Ce vor răsări, când voi fi dincolo de nori,

Să le poată iubi, căci nu le puteam lua cu mine,

Le vroiam, aici, pe pământ,

Să le primească, în casă, fiecare,

Să le dea căldură şi loc de visare,

Şi-n inimi, cu doruri aprinse,

De vorbe deşarte, mereu neatinse,

Că iubirea nu se scrie numai primăvara,

Nici în singurătatea ce te prinde seara,

Sau nopţile când tremur a pustiu,

Şi mă întreb, oare cui să-i mai scriu...

Cine să-mi poarte dorul mai departe,

Când iubirile se vor topi în noapte,

Sau cine să le-aprindă-n lumânări,

Printre şoapte-mpărtăşite sau cântări

Divine, pentru a-mi uşura povara,

Când voi rămâneţi, iar eu sorb ceara

Ce-şi prelinge lacrima veşnică,

Topindu-mă încet, mai cucernică

Decât în viaţa ce-am fost, neputernică...

2012-02-24

Eli Gîlcescu

Până-n zori

„Îmi culci iubirea

în necuvinte;”

dar iubirea, în tăcere

şi-n surâsul nopţii,

mă topeşte,

că-i fierbinte...

Apoi, îmi pui un vis

sub pernă,

în jur, puzderie

de steluţe vii;

din evantaie,

pogorâ-vor

răcoarea,

pe-al meu trup,

legănat

şi adormit

Până-n zori.

2012-02-23

Eli Gîlcescu

Să-i spun

Să-i spun, să-i spun ce cred?

Dar unde s-o găsesc,

Că nu e-n-drumul meu

Şi oricât am căutat-o,

Ea m-a minţit mereu,

Iar eu, încă, cred c-o mai iubesc.

Să-i spun, dar ce să-i mai spun?

Că a uitat de mine,

Până şi viaţa, când i-am cerut,

S-o întoarcă din drum,

Mi-a dat lacrimi şi m-a durut,

Numai să-i fie ei bine.

Să-i spun, dar nu-i mai spun...

Că iubirea este o amăgire

Şi vreau să plâng,

Să mă pierd în visul ei,

Şi tăcerea ce i-o strâng,

Să-mi rămână, de la ea, o amintire.

Să-i spun, dar am ce îi spune,

Cum mă ascund în visul de copil

Şi mă întreb, inocent, dacă mai pot s-o mint,

Când nu-i mai pot da iubire,

Nici neuitatul meu alint,

Când se trezea în dimineaţa de april...

Îi spun, de ce să nu-i spun,

Că mi-am ales alt drum,

Iar ea e liberă să facă ce vrea

Cu viaţa ei, chiar din clipa asta,

Să nu facem despărţirea grea;

Aşa, am devenit omul cel mai bun.

2012-02-16

Eli Gîlcescu

Orice-ar fi

I-aş spune, acum, de s-ar putea,

Că încă mai cred, în vorba cea grea,

Ce cade mereu peste mine, arzând,

Şi mă lasă, apoi, ca-n deşert, plângând.

I-aş spune, în grabă, că poate, mă duc,

Să-i spun ce-am pe suflet, să strig ca năuc,

Să ştie că dorul e-n mine, ascuns,

De-atâţia fiori, ce-n piept, m-au străpuns...

Doamne, i-aş spune, în zori, c-o iubesc,

Nicicând, n-am simţit acest chin nebunesc,

Nici nopţile albe nu mă pot vindeca,

Iar stelele plâng, fără a mă judeca.

Că poate greşesc sau poate că ea

Are alt drum şi nu mă mai vrea,

Să pot să-i şoptesc, sub pomu-nflorit,

Să-i spun cât de mult, am suferit...

Că simt că sfârşitu-i, aici, iminent,

Că ea e departe, iar eu sunt prezent,

Să mă rog, în genunchi, pentru încă o zi,

Ca să-i spun totul, orice-ar fi.

2012-02-15

Eli Gîlcescu

Ţi-aş spune ceva

Ţi-aş spune ceva,

Dar mai bine nu-ţi spun,

Să nu crezi altceva,

Cu alt dor să te răpun...

Ţi-aş spune ceva,

Dar mai bine apun...

Să nu te frâng

Şi alte lacrimi,

Să strâng,

Şi alte patimi...

Ţi-aş spune ceva,

Dar lasă-mă

Să plâng

Pentru altceva,

Din gând...

2012-02-15

Eli Gîlcescu

Renunţări, resemnări

"Ce-o să-ţi spun nu e uşor de înţeles, e imposibil de admis, dar dacă ai vrea să-mi asculţi povestea, dacă ai vrea să ai încredere în mine, atunci poate că vei sfârşi prin a mă crede (şi asta e foarte important), fiindcă eşti, fără să ştii, singura persoană din lume cu care pot împărţi acest secret."
Am descoperit o poveste tristă sau poate că o minunată lecţie de viaţă... Mă voi gândi multă vreme la ceea ce am văzut şi voi înţelege poate, într-un târziu, rostul vieţii şi iubirii… E o poveste desprinsă dintr-o carte scrisă cu cerneala făgăduinţei, în faţa crucii de jurământ, în taina unei încrederi unice, peste care domneşte cea mai scumpă virtute hărăzită omului, iubirea; a intrat în viaţa mea, aşa cum intrăm în anotimpul reînvierii, savurând fiecare vrajă desprinsă de pe razele binefăcătoare ale soarelui şi am plutit pe aripile acestei poveşti nemaiauzită, nemaiîntâlnită, m-am lăsat furată de gânduri, de întrebări, de suferinţă, pentru multă vreme. Aş spune că timpul s-a oprit în loc, soarele a pălit, vântul a încetat să se mai joace prin părul meu. În aer plutea teama de a rămâne singur, fără apărare, fără sprijin, teama care e mai rea decât suferinţa proprie. Şi la aceasta se gândea Verginica şi nicidecum la sacrificiul ei. A renunţat de mult, de foarte mult timp, să se mai gândească la ea, la nevoile ei, la bucuria de a fi printre prieteni… A renunţat la tot ce înseamnă viaţă pentru ea, a renunţat să viseze, numai pentru a se ţine în viaţă şi, alături de ea, pe cel născut fără apărare, fratele ei, copil încă, la cei şaizeci şi trei de ani… E trist... Nu are niciun fel de curiozitate. Când îi vezi privirea goală, ochii lipsiţi de orice inteligenţă, te îngrozeşti şi te întrebi: de ce? Este într-o lume a lui, în „întuneric”, renunţând la trecut, fără speranţă viitor… Mereu debusolat. Şi în tot tabloul acesta se afla o eroină, Verginica, care avea grija de el, ca de copilul ei, pe care nu l-a avut...
Poate că aşa i-a fost ursit, poate că numai aşa putea trece la cele veşnice… Pentru ea, cuvântul „a exista” înseamnă „a suferi”… Nu a trăit pentru faimă şi succese, pentru dorinţe şi bogăţii, ci pentru viaţă pentru viaţă, asemenea neprihănitei şi nevinovatei Maica Tereza. S-a născut din iubire şi toată iubirea s-a revărsat asupra celui ce nu cunoştea binefacerile ei. Ce poate fi mai dureros pe lumea aceasta decât traiul în întunericul minţii şi în singurătate. Dar există oameni care dau totul pentru binele semenilor lor. Altruistă şi dedicată suferinţei şi neputinţei, Verginica, acest înger pământean, a reuşit, acolo, unde mulţi s-au împotmolit, a reuşit să păstreze ceea ce mulţi au părăsit, a reuşit să supravieţuiască în locuri sărace, dar curate şi acolo, în mijlocul naturii, alături de fratele ei, au cunoscut bucuria de a trăi în curăţenie sufletească şi grijă nemăsurată. Puterea ei stă în credinţa ei. Şi din toate acestea, s-a născut rod bogat din care m-am înfruptat şi eu, pentru multă vreme. Iar acest rod poate ajunge şi în mâna ta, fie eşti părinte, frate, soră… Iar cea care ţi-l oferă este femeia eroină, femeia martir, femeia care este altfel decât celelalte femei. Privindu-i chipul, încă frumos, cu trăsături delicate şi privirea senină – da, îndrăzneşti s-o priveşti continuu, cu insistenţă, ca ceva din ea să pătrundă înlăuntrul fiinţei tale, admirându-i curajul nemaiîntâlnit de a săvârşi fapte unice. Este femeia care nu se lăsa doborâtă de poveri şi care găsea popas de leac şi linişte în condeiul tocit de vreme, pentru gânduri, fiind sigură că ele vor rămâne în inimile celor care vor trece pragul umilei sale căsuţe, în liniştea asfinţitului vieţii, la chemarea insistentă a sunetului clopotelor. Şi tot acolo, o vom regăsi pe femeia care şi-a păstrat trupul şi spiritul mereu proaspete, ca dimineţile cu mirosul de iarbă tânără şi fragedă, în locuri binecuvântate de soare, pe un deal, la poalele unei păduri. Doar Ion se simte ca un animal în cuşcă, iar ochii lui mici, dar vii, îndrăznesc să caute dincolo de poarta ferecată, departe, până spre pădure, spre locuri necunoscute de el şi care, pe zi ce trece, devin tot mai îndepărtate, şi mai greu de desluşit, şi care nu vor avea niciodată nume.