Lina

De dimineaţă plouă mărunt peste frunzele îngălbenite ale pomilor şi le ajută să plutească în adierea tot mai rece a vântului de toamnă, o ploaie măruntă care mă ţine în casă… Şi-mi fac de lucru pe ici-colo, până dau de oglinda aburită şi prăfuită, încerc să-i redau strălucirea de odinioară, dar, vai! Era mai bine înainte! Am văzut dintr-o dată cât m-am schimbat, cât am îmbătrânit şi cearcănele, şi ridurile, şi părul… Dar, n-am îmbătrânit numai eu! Şi lucrurile din casă, căsuţa aceasta care e mult mai bătrână; vecina mea, care odinioară zburda prin grădină, acum s-a gârbovit de tot, mersu-i e tot mai greoi, abia ajunge în faţa casei, să privească măcar cum cei tineri se plimbă. Se lasă fără putere pe un scaun şi puţini sunt cei care se încumetă să se oprească, s-o întrebe de vorbă, s-o îmbărbăteze şi să-i adreseze urarea „Să trăieşti”. E încă acolo, în faţa casei, sprijinindu-se de un baston, cu părul tot mai cărunt, cu faţa tot mai suptă şi îngălbenită de boală… Doar ochii sunt la fel de senini şi liniştiţi ce cată spre cei ce trec grăbiţi, fără să arunce măcar o privire sau să facă popas lângă gardul ei… O biată fiinţă, plăpândă şi tristă, înconjurată de flori alese, ce împodobesc intrarea şi aleile, cu trifoiul atât de verde, şi mireasma dulce a strugurilor ce coboară din bolta mereu darnică… Azi lipseşte, poate că ploaia a ţinut-o în casă. Poate că ziua de mâine este mai norocoasă şi o va face să iasă în faţa casei, să-şi alunge tristeţea din suflet, durerea cea mare că nu mai poate ajunge la El, cu flori de toamnă, cât mai sunt, până dă bruma… Ne vedeam destul de des şi depăna amintirile ei despre viaţă şi despre moarte, despre iubire şi ură, despre câte şi mai câte… Era o fiinţă extraordinară, cu o agerime în privire, chiar sclipitoare, cu un respect nemaiîntâlnit pentru muncă. Avea înclinaţii spre lucruri bine făcute. Când termina ceva, pe chipul ei se ivea o lumină ce izvora parcă din adâncul sufletului, şi puteai citi ca într-o carte deschisă ce avea un titlu sugestiv, bunătate. Era mereu sub aripa adevărului, chiar dacă rănea, nu abdica de la acesta. Îi plăcea să spună lucrurilor pe nume. Dar au început renunţările la tot ce îi plăcea. În ceasurile de singurătate, o tortura simţământul de deznădejde, iar când mă întâlnea, îşi deschidea uşor sufletul şi suferea şi ea, ca orice om năpăstuit de boală, când auzea de necazurile mele. Era tot mai tristă, purtând mereu dinaintea ochilor o perdea cernită de la pierderea singurului fiu, care era lumina ochilor. Ochii ei s-au închis pentru totdeauna, sufletul rănit nu avea să se mai vindece vreodată, rănile erau vii şi durerea amară. Se tânguia zi de zi. Credea că aşa îşi găseşte alinarea, dar tristeţea ei era tot mai apăsătoare cu fiecare lacrimă prelinsă pe buchetul de flori cu care îi împodobea mormântul, cu fiecare lacrimă prelinsă pe lumânarea aprinsă la căpătâiul lui, cu fiecare lacrimă prelinsă pe pământul pe care îngenunchea şi se ruga pentru iertarea păcatelor. Acolo îşi putea aşterne durerea, acolo îşi găsea liniştea, acolo, lângă fiul ei care şi-a găsit prea devreme timp pentru odihna veşnică. Nu a fost fericită, nici măcar pe jumătate din fericirea pe care o dăruia din suflet nepoatelor ei. Au urmat alte zile şi alte seri, alte luni şi alte anotimpuri, dar toamna vieţii a fost una tristă şi fiecare frunză cădea retezată de necazuri şi durere, iar sufletul ei era apăsat ca de o povară ce creştea şi se răspândea în tot trupul. Treceam prin faţa porţii şi o căutam cu privirea, pentru că petrecea ore îndelungi în faţa casei. Eram cu ochii dincolo de poartă. Dar poarta era mereu închisă şi ea refuza să apară. Am vrut s-o strig, dar în noaptea cea neagră, am văzut luminile aprinse. Cineva a ieşit afară şi a aprins o lumânare de ceară. Ardea uşor, cu o flacără mică, asemeni celei ce s-a stins. A plecat fără să-mi fi povestit tot. Multe lucruri le-a cufundat în adâncul sufletului şi au pierit o dată cu ea. Ce a rămas din viaţa ei a fost munca, munca grea, iar esenţa vieţii ei a fost renunţarea, veşnica renunţare… Şi noi urmăm, dar până atunci, căutăm să trăim alături de florile care vor înflori multă vreme, dar fără Lina. Că ea nu se lupta cu moartea. O privea cu umor, o aştepta pentru că făcea parte din ea. Se lupta cu boala indiferenţei, cu cea a renunţării şi tristeţii. Moartea era a ei şi pe fiecare, luat de aceasta, ea l-a plâns, l-a sărutat, l-a vegheat şi l-a pomenit. Lina a avut tot şi a pierdut tot, dar de fiecare dată se minuna că Dumnezeu i-a dat zile prea multe. Să fie aşa sfârşitul? Să fie aşa clipa de certitudine a apropierii sfârşitului? Când m-am dezmeticit, totul mi se părea cuprins de o linişte nefirească. Niciun glas, nici foşnetul paşilor pe cărare, nimic. În noaptea cea neagră, pleoapele devin tot mai grele, iar lacrimile încep să curgă, să se amestece cu stropii de ploaie…

Iuliu

A avut un drum atât de anevoios, cu multe piedici, mulţi duşmani, dar nimic nu l-a împiedicat să renunţe la visul lui, a insistat, a căutat sprijin după ce a fost exclus din partid. Nimeni n-a reuşit să-i ia darul vorbirii, glasul lui divin, inteligenţa sclipitoare. Erau ale lui, le-a câştigat prin muncă. Era unic. Şi-a croit drumul singur, muşcând cu toţi dinţii din viaţa pe care o iubea şi clipa pe care o exploata până la ultima suflare. Marea lui pasiune era cititul, dar strălucea în toate. Născut pe 21 martie – stejar – sub care nu creşte iarba. Mereu sub aripa lui Cupidon, savurând fiecare plăcere, înfruptându-se din tolba cu săgeţi a acestuia şi străpungând inimile aleselor. O persoană care se remarca prin ţinută, putere, prestanţă. Mereu învingător, niciodată învins, poate răpus de boală.
Era un filosof, mai degrabă un eseist, cu publicaţii numeroase, cu luări de poziţie, cu critici şi cu prezentare de soluţii. A vrut să atragă atenţia asupra lucrării sale de doctorat, cu o temă despre religie şi a stat această lucrare peste un deceniu prin sertarele comisiei, fiind mereu respins de către unii care s-au ridicat nemeritat pe scara ierarhică, au obţinut diplome şi funcţii, în timp ce Iuliu a rămas filosoful neînţeles. Colecţiona cărţi şi manuscrise vechi, avea autori preferaţi pe care îi cita (Mircea Eliade…). Memoria lui a fost uimitoare, poate că asemenea lui Nicolae Iorga sau a altor persoane ilustre ale istoriei şi literaturii universale. A terminat două facultăţi (pe vremea aceea era un lucru rar), a doua a terminat-o parcurgând doi ani într-un an. Îşi găsea fericirea în prejma cărţilor pe care le devora şi strălucea când cita din cărţile preferate, iar tonul era unul acaparator, vesel şi antrenant. Avea o putere de seducţie prin ceea ce ştia şi cum reuşea să calmeze, chiar să vindece. O frunte peste care s-au aşezat laurii succesului, dar şi povara restriştilor. De fiecare dată, la sfârşitul fiecărui an universitar, a obţinut carnetul roşu, pentru rezultate excepţionale. A fost oratorul ideal, cetăţeanul complex, profesorul desăvârşit, filozoful neînţeles… A reuşit fără vreun ajutor din partea cuiva; a concurat pentru posturi universitare; a reuşit acolo unde unii reuşeau numai cu intervenţii din partea partidului. Visa zi de zi, aştepta momentul lui, al reînvierii, restituirii, reabilitării. Era responsabil, în mare parte, de neşansa lui, de nereuşitele lui… Inteligenţa, cultura, rafinamentul, le-a pus în slujba adevărului şi dreptăţii. Dar pe vremea aceea, adevărul stânjenea, ucidea… Era nevoie de compromisuri, pe care el refuza să le facă. Până la urmă, nevoia lui, de a se desăvârşi pe plan profesional, a înclinat balanţa şi spre acestea, apelând la un fost coleg de facultate, membru marcant al partidului. După mulţi ani, a fost reprimit în partid şi a primit aviz favorabil ca să-şi susţină teza de doctorat. Cu o lucrare prăfuită, în faţa unei comisii mediocre, cu un coordonator de lucrare care l-a prezentat ca trădător de ţară pe Mircea Eliade, cu un preşedinte de comisie selectat după vechimea în partid, mai puţin pentru meritele profesionale, Iuliu s-a prezentat strălucit, şi-a susţinut lucrarea, iar noi i-am fost alături. S-a declanşat în faţa noastră ca un vulcan, a erupt puternic, a împrăştiat lava acumulată de-a lungul aşteptărilor şi toată iubirea pentru autorii preferaţi… A împărţit-o cu noi, îndemnându-ne să-i iubim, să-i citim… A fost ziua lui de glorie în care a strălucit atât de puternic, încât toţi au fost fascinaţi de abilităţile lui de a se strecura prin toată literatura religioasă, oferind citate, jucându-şi rolul vieţii lui, cel mai frumos, cel mai iubit, pentru că tot ce se obţine greu este preţuit şi nu se uită.
Pe cât de strălucită i-a fost inteligenţa, pe câtă grijă a avut pentru desăvârşirea carierei, pe atât de jalnică i-a fost viaţa personală, cu ispite şi aventuri, cu puterea lui miraculoasă de seducţie, cu propriile lui neclarităţi, cu iluzii trecătoare, ca hrană a poftelor nemăsurate. A zburat atât de sus, cu propriile aripi, dar puţini au fost cei care l-au apreciat. El era ceea ce era şi nimic altceva. Iar eu am trăit atât de puţine clipe lângă acest pământean, poate cel mai iubit şi strălucit pământean, care a fost fratele meu mai mare, Iuliu.

"Scene de căznicie"

Îmi simt bătăile iuţi ale inimii... Viaţa... Ce frumos a trecut pe lângă ea, în ciuda tuturor piedicilor şi a nehotărârilor... Şi-a dorit cu ardoare ceva şi a reuşit... Dana Voicu, o fetiţă cu cele mai frumoase pampoane, acum 30 de ani, când trăiam pentru o idee, pentru elevii mei, pentru binele lor, luminat de acel ideal moral de la care nu am abdicat... Azi, o mamă exemplară, care dă lecţii de viaţă celor tineri şi în Scene de căznicie, joacă rolul unei altfel de nevastă... Ieri, căutând cu nesaţ căldura şi lumina slovelor, azi, deschizând, peste ani, uşa celei ce a deprins-o cu taina scrisului şi cititului. Ieri, cu zâmbetul ce lăsa să renască cele două gropiţe din obraji, azi, mai sigură şi stăpână pe ea. Ieri, cu flori proaspete înflorite în culorile toamnei, la începutul unui nou an şcolar, azi, cu florile din câmpul binecuvântat de Dumnezeu, sfinţind locul şi rolul din fiecare spectacol. „Bravo, Dana! Am rămas surprinsă plăcut de naturaleţea şi simplitatea rolurilor tale, care îţi dau căldură şi lumină din energia lor, binecuvântându-te cu har şi entuziasm. Şi poate că sămânţa, pusă cu mulţi ani în urmă, a dat rod bogat şi mă face să mă bucur de munca mea, care renaşte cu flori proaspăt înflorite, în fiecare toamnă, la începutul unui an şcolar.” A urcat frumos, în ciuda tuturor piedicilor şi nehotărârilor... Viaţa, da, i-a dat lovituri repetate, şi totuşi, n-a renunţat la ceea ce şi-a dorit cu ardoare, şi tocmai în asta stau puterea, ambiţia şi perseverenţa ei. Este, la rândul ei, dascăl, trăieşte pentru o idee, pentru studenţii ei, inspirându-se din harul şi entuziasmul dascălilor de odinioară, cărora le-a fost discipol eminent.

A apus un destin

Victoria Ţein era veselă şi mereu optimistă. Nobleţea şi gingăşia sufletului le-a transmis-o şi copiilor, ca pe averea ei cea mai de preţ.
Provine dintr-o familie numeroasă şi asta a călit-o şi a devenit o luptătoare. A luptat în viaţă ca necazurile să n-o doboare. Zestrea moştenită de la părinţi şi îmbogăţită pe parcursul celor 76 de ani de viaţă, cu tot ce însemna dragoste de oameni, de muncă, de adevăr, iubire de frumos, sunt valori care i-au fost călăuză întotdeauna. Era un om al casei, şi a preţuit averea, i-a dat strălucire, era un bun gospodar şi respectuos. Era un izvor de bunătate şi gingăşie şi la acesta se perindau copiii pentru care avea mereu un sfat bun de dat. Cu privirea atentă, cu vorba ei, cu braţele sale, cu mersul său drept, cu voinţa sa de a se ridica deasupra grijilor şi necazurilor, cu încredere i-a crescut pe cei patru copii ai ei, i-a învăţat să răzbată în viaţă cinstit, să fie buni şi blânzi, harnici şi cinstiţi, respectuoşi şi generoşi.
Ne vom aduce aminte de frumuseţea chipului ei, de vorba caldă şi învăluitoare, de bucuria de a trăi. Îşi deschidea rar sufletul, dar când o făcea, te fascina. Vorbea despre copiii ei, despre împlinirile lor, despre nepoţi şi strănepoţi, despre grija acestora pentru Ea. Uşa casei îi era deschisă în fiecare zi şi îi vedeai pe aceştia venind cu alese daruri la mama şi bunica. Copiii au moştenit de la mama tot ce e mai frumos pe lume: dragostea de părinţi, vorba caldă şi blajină şi rânduirea cu rost a vieţii.
Ne-a părăsit în trei zile însemnate în calendar. Sf. Ioan Gură de Aur a văzut-o în chinuri şi a luat-o de mână să o ducă într-un loc plin de verdeaţă, însorit, luminos şi plin de flori. De Acolo de Sus, va avea grijă să împrăştie seminţele florilor dragi pretutindeni.
…………………………………………………
Dă Doamne, soare şi cald în mormânt !
Lumină, Dă Doamne, şi-un ultim cuvânt !
Pe drumul cel veşnic, un cer fără nori,
Să-i fie Acolo grădină cu flori…
……………………………………………..
Nu plângeţi voi astăzi că Ea a apus,
Aduceţi-vă aminte de tot ce v-a spus,
De gândul cel bun,de ce v-a-nvăţat,
Şi câte lucruri pe lume a iertat…

Iertare vă cere şi Ea, doar acum,
Când voi o conduceţi pe ultimul drum.
Rămâneţi cu bine acum şi mereu,
Aprindeţi lumină şi la mormântul meu…

Să-i dea Dumnezeu odihnă uşoară!

Aurica

E drumul meu spre magazine şi n-am cum să nu trec prin faţa porţii lor. Sunt vecinii mei şi, vrând-nevrând, din pură curiozitate sau purul interes, îmi arunc privirile în curţile lor, căutând ceva, pe cineva, să ştiu că acolo există viaţă, că totul este normal. Odată, mă întorceam acasă pe acelaşi drum şi acolo, într-o căsuţă modestă (căci astfel o pot numi, în comparaţie cu altele), locuieşte Aurica. Căsuţa ei este aşezată la intersecţie şi dacă nu ai şti că e locuită numai de ea, ai crede, după curăţenia din curte, după iarba proaspăt cosită, după grădinuţa cu flori, că acolo este o familie numeroasă şi harnică. Dar nu este aşa. E singură şi munceşte cât zece. Trecând prin faţa porţii, am văzut cum puişorii mişunau prin iarba abia cosită, cum alergau fără astâmpăr căutând furnicuţe. Parcă era lumea lor, proprietatea lor. Veghea un câine ţinut în lanţ şi care lătra de fiecare dată când deschideam poarta. Ce viaţă de câine. Să stea ţintuit locului, să uite să alerge, să se joace, să tânjească după căţeluşe, că şi el are simţul iubirii şi nevoia împerecherii… E un câine chinuit, un câine ţinut în captivitate, un câine nefericit, dar e câinele ei, şi îşi are locul lui de pază şi munca şi-o face cu devotament. Şi-a ridicat casa înainte de Revoluţie, când salariile erau mici, materialele de construcţie erau puţine. Se trezea cu noaptea în cap şi alerga să se aşeze la coadă şi să-şi procure materialele de lucru. Azi o blană, mâine o cărămidă, o ţiglă şi, încet-încet, cu sacrificii şi încredere, cu răbdare şi speranţă, şi-a văzut visul împlinit. Casa ei, acea oază de linişte, micul ei sanctuar, cea care îi dă siguranţă şi stare de bine. Este o femeie fericită, cu conştiinţa datoriei împlinite, cu mulţi prieteni adevăraţi şi loiali, care a îmbătrânit frumos, având grijă de munca ei, de sănătatea ei şi mai ales de căsuţa ei, singura comoară de preţ, acumulată în mod cinstit, pe care o lasă moştenire. Şi are cui. Dumnezeu a ajutat-o să-şi îndeplinească lucrarea pe acest pământ, a avut grijă de ea şi a îndrumat-o ca să se apropie de nepoţii şi strănepoţii din partea surorii ei, Florica. Deşi a ţinut doi bărbaţi, n-a avut copii, dar a crescut doi strănepoţi: Răzvan şi Valter. Ea este grijulie cu agoniseala ei şi vrea să fie lucrurile lămurite din timpul vieţii, când a lăsat, cu limbă de moarte, toată averea ei lui Răzvan, primul strănepot crescut de ea de la 7 luni până la 7 ani. Şi se bucură de recunoştinţa şi respectul acestuia…

Dumnezeu i-a dat puteri înmiite ca să poată intra pe poarta celui slab şi neajutorat, să-i dea o mână de ajutor. Mâinile ei neobosite găsesc popas pe trupurile doborâte de boală, are încredere în ele şi minuni pot face, ştiindu-le, din naştere, pline de leac. A ştiut mereu să se întindă cât îi e plapuma, să nu risipească, fără rost, banul, să preţuiască fiecare lucru adunat. Chiar dacă nu a avut tot ce şi-a dorit, a avut tot ce i-a trebuit, fără să ceară de la cineva ceva. În zona inimii, a sufletului şi a mândriei stă cel mai bine. Merită toată lauda şi poate fi luată drept exemplu pentru urmaşi.

În toamna vieţii, a simţit că trebuie să-şi facă a doua casă, unde să-şi găsească odihna şi liniştea. Şi de această dată, pentru gândul ei minunat, pentru credinţa ei, Dumnezeu i-a dat putere, răbdare şi a binecuvântat-o cu un loc frumos şi luminos, ajutând-o să-şi desăvârşească lucrarea…

A străbătut un drum greu, plin de pericole, dar Bunul Dumnezeu i-a luminat cărarea şi a scos-o întreagă la trup şi la minte din toate chinurile vieţii. I-a dat lumină şi mângâiere de la cei dragi, bucurându-se de fiecare răsărit de soare, cu sufletul mereu împăcat şi cu nădejdea că şi ultima dorinţă îi va fi împlinită: să trăiască alături de nepotul ei, Răzvan, măcar un an, să se simtă răsplătită şi iubită pentru tot ceea ce a făcut pentru el şi să-i mulţumească, că munca ei va fi continuată. Căminul ei va fi căminul lui, grădina ei va fi mereu înflorită şi va simţi parfumul din fiecare floare, ce va cădea pe mormântul ei, va simţi atingerea caldă a nepoţilor, şoaptele lor despre o altfel de moştenire lăsată de ea: puterea exemplului şi dorinţa de viaţă.

Îi mulţumesc că a avut curajul să-mi deschidă uşa, să păşească înăuntru şi să-mi povestească, cu mintea deschisă, plină de speranţă şi curaj, încă puternică, să se gândească la ceea ce se va întâmpla după ea.

Dintr-o fată săracă, cu doi părinţi care ţineau din munca câmpului cinci fete, a ajuns o femeie cu stare, bogată la suflet şi ambiţioasă, cu o pensie modestă, după treizeci de ani de muncă într-o uzină de mare precizie, unde s-a călit, s-a perfecţionat şi s-a maturizat. Nimeni şi nimic nu a putut-o întoarce din drumul pe care şi l-a croit singură, susţinută de Dumnezeu. Nimeni şi nimic nu a putut-o întoarce de la credinţa învăţată de la părinţi. Dumnezeu îi va rândui viaţa şi după viaţă, aşezând-o în locuri însorite aşa cum i-a fost sufletul, modest şi tăcut, închipuindu-şi raiul în care va ajunge, călăuzită de lumina lui Hristos pe drumul veşniciei şi cu ajutorul celor dragi, ca semn al iertării şi împăcării…

Calul de bătaie

Aşa a ajuns Bebe. După ce a renunţat la tot, la viaţa din capitală, la serviciul lui, la casa pe care şi-a construit-o şi în care se simţea cel mai bine, la liniştea oferită de priveliştile din împrejurimi, la mirosul de tei în floare, de-o parte şi de alta a şoselei Kiseleff… A ajuns la Târgu-Jiu, lângă părinţii lui bătrâni şi bolnavi ca să-i îngrijească, dar cu ce preţ… Încet-încet a ajuns calul de bătaie pentru toţi ai lui, inclusiv pentru mama lui, care a privit cu nedumerire şi teama această venire a lui acasă. În loc să se bucure că din cei trei copii, doar el a supravieţuit şi putea fi singurul ajutor pentru cei patru bătrâni aflaţi fără apărare, fără sprijin… Dar cine putea să-i judece simţămintele ei. Pentru Bebe a fost cumplit. Numai el ştia câtă suferinţă a putut aduna în inima lui. Şi cu toate astea, el nu putea să poarte duşmănie. Era aceeaşi fiinţă care i-a dat viaţă, aceeaşi fiinţă căreia îi purta un respect imens, iar cuvintele „sărut mâna, mamă”, rostite de el, aveau acelaşi farmec ca în anii copilăriei, poate că mai încărcat de respect, cuvinte ce arătau adevărata dragoste pentru mama. Pentru că el a ştiut să ierte, să iubească, să mângâie, să renunţe la tot pentru a le fi sprijin la bătrâneţe. Numai el a ştiut să le îndeplinească orice poftă, indiferent de cât de târziu era, numai el a ştiut să le întindă mâna, să-i ajute să se ridice, indiferent de greutatea din piept, numai el a ştiut să le vindece picioarele obosite şi dureroase, cărând cazane cu apă fierbinte, spălându-i seară de seară, chiar dacă la rândul lui părea sleit de puteri şi… până când, într-o zi, inima lui a cedat şi, fără să mai aibă puterea să strige după ajutor, a căzut…O inimă a încetat să mai bată, a lui a început să se zbată… Un suflet a refuzat să trăiască, altul s-a încumetat să înfrunte boala… Unul era ferecat în tăcere, blestemat de chinuri şi care şi-a pus capăt zilelor, ducând cu el o taină nimănui împărtăşită, nici celui pe care îl socotea fiu iubitor, care s-a sacrificat pentru ei, şi care nutrea o dragoste imensă pentru părinţi, familie. Au mers paralel, ca şinele de cale ferată şi cele trei traverse care trebuiau să le sudeze, s-au împuţinat, iar cea rămasă, oricâte strădanii a făcut, n-a reuşit să le unească. Poate că şi părinţii ar trebui să înveţe din comportamentul şi atitudinile generoase ale copiilor lor, să se bucure şi să mulţumească cerului şi pământului, Bunului Dumnezeu, că au parte de copii care preţuiesc, mai mult decât orice, viaţa părinţilor şi ar fi în stare de orice sacrificiu pentru ei. Bebe le-a fost mereu recunoscător şi a arătat-o în fiecare zi, cu zâmbetu-i inconfundabil. A fost unic în felul lui şi a lăsat sămânţă bună în urmă…

Dar părinţii nu vor să înveţe de la copii. Ei s-au ridicat mândri şi unul şi-a pus capăt zilelor, iar celălalt l-a tratat ca pe fiul vitreg, în fiecare zi, în fiecare clipă.

Dar acesta din urmă obosise în timp, uită de toţi, era tot mai vlăguit şi pierdut într-o singurătate fără margini, dar, chinuit de gândul morţii, şi-a făcut curaj şi ne-a chemat pe toţi pentru ultimele sfaturi, apoi se lăsă furat de somnul de veci, fără să fi apucat să-şi potolească foamea de viaţă alături de copii, nepoţi - dureroasa sete de viaţă.

Tata Mare

L-am cunoscut într-o toamnă, la culesul viei. O toamnă bogată, anotimpul tuturor bucuriilor mele ce aveau să vină, cu soarele încă prietenos, autorul amintirilor mele de ieri şi de azi, care-mi sunt dragi, aşa cum îmi sunt dragi florile specifice toamnei, cu frunzele de alamă ce se încăpăţânează să reziste şi să prelungească farmecul acestui moment, cu nucile înşirate la picioare şi care te îmbie să le aduni. Tot atunci se bătea şi nucul. Era la pensie şi era fericit. Cei trei copii îşi făcuseră fiecare câte un rost în viaţă, iar el şi-a construit o căsuţă la Târgu-Jiu, împreună cu surorile lui, Veta şi Aurica. Erau în timpul când se ţineau bine, aveau încă puteri, lucrau pământul şi se hrăneau din roadele muncii lor. Aveau de toate. Cumpărau doar strictul necesar, pâine. Trăiau dintr-o pensie. Buni nu a muncit la stat, dar a fost roaba casei. Avea grijă de toate. În casa erau şase persoane. Două generaţii. Alte două generaţii erau dincolo de munţi, prin Petroşani. Creşteau păsări, porci. Se mânca bine. Se descurcau singuri. Era un sensibil, o sensibilitate pe care greu i-o puteai dibui, suferea în tăcere şi greu puteai ajunge la inima lui. Dar când ajungeai şi simţea că o faci fără vreun interes, erai acaparat în totalitate.
A venit şi clipa cea cumplită şi nu pot afla ce a fost în mintea lui. Să fi avut o
durere pe suflet pe care o ţinea ascunsă de atâta vreme, fără să o poată
împărtăşi cuiva drag? Dumnezeu este cel care îl va ierta şi îl va odihni şi pe el în pace. Noi nu avem acest drept de a-l judeca. Dumnezeu va ţine seama de
rugăciunile noastre. Ele au existat şi vor exista, poate că de asta au fost concepute. Un astfel de suflet rătăcit, care nu şi-a găsit liniştea pe acest pământ, a căutat-o Dincolo, are nevoie de rugăciunile noastre, de o lumânare aprinsă la mormântul lui.
„Toate păcatele sunt iertate, în afară de cele împotriva Duhului Sfânt, pentru că acestea produc ruptura definitivă dintre om şi Dumnezeu. Printre aceste păcate este şi cel al sinuciderii, pentru că, după ce ţi-ai luat viaţa, nu mai poţi să-ţi ceri iertare în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce ai făcut”, spune părintele Marius Nechita. A vrut să moară, nesocotind durerea celor rămaşi. A dezertat din faţa vieţii, lăsându-şi fiul într-o mare şi nesfârşită suferinţă, pentru că o dată cu
această cruce timpurie a venit o grea cumpănă pe trupul acestuia, care n-a
putut rezista şi a fost doborât de boală. El l-a tras în jos, puţin câte puţin, tot mai aproape de el. Astăzi trupurile lor se odihnesc într-o groapă comună şi poate că au ce-şi spune unii altora… Sunt aproape pentru totdeauna. I-am cunoscut puterea de a intra în legătură cu mine. Îl visam des şi de fiecare dată îmi transmitea câte ceva. De pildă, în preajma parastasului de patruzeci de zile, a venit şi m-a certat, chiar m-a pălmuit pentru curăţenia din casă, apoi m-a dus în şopru să-mi arate ceva de care avea nevoie. Nu am priceput ce vroia atunci. Azi am înţeles că îi lipsea foarfeca de vie. E cea care a dispărut, în mod miraculos, în timp ce făceam curat la mormânt. Au fost şi alte semne, chiar pedepse…
Deşi Biserica nu admite slujbe şi rugăciuni pentru sinucigaşi, considerându-i laşi, negrijiţi, nespovediţi, totuşi, Biserica are o zi pe an când face rugăciuni pentru Ei, Acest lucru se întâmplă la Rusalii. Atunci, preoţii fac rugăciuni de pomenire a tuturor celor care au murit, inclusiv pentru cei care şi-au luat viaţa, iar noi ne rugăm mereu pentru iertarea păcatelor şi odihnă veşnică.
Încercăm să desăvârşim lucrările lor, poate că mai greu, dar e ca un jurământ de credinţă în faţa morţii, pentru preamărirea vieţii.