Ca tot omul

Vânzarea pământului, mai mult ca orice altă întâmplare, mi-a sfâşiat inima, m-a slăbit fizic, lăsându-mă pradă suferinţei, tristeţii, deznădejdii. Picioarele m-au lăsat, le simt tot mai grele, poate că toate s-au lăsat în ele, atârnă ca pietrele de moară şi trebuie să le port cu mine oriunde, ca semn al neuitării. Şi tot în ele simt nişte furnicături reci, ca de gheaţă, ce îmi străbat venele, înlocuindu-mi sângele cu veninul durerii. Oare cât or să mai ţină, că şi mâna îmi este slăbită. N-o credeam în stare să abdice de la lupta cu viaţa. Aşa înţeleg eu, iar ceva care s-o întreţină, s-o salveze, s-o întărească, nu prea am prin preajmă. Pot spune că începe declinul meu. A început cu atacurile de panică, care sunt tot mai frecvente, cu stările de insomnie, cu cele de epuizare fizică, de sfârşeală…
Şi graba e de nestăvilit. Trebuie să termin ceea ce am început. Acesta este ultimul gând, ultima dorinţă… Aşa a fost şi când am început prima carte, şi când am terminat-o, am făcut rost de un alt început şi o altă dorinţă… De data asta e altfel… Parcă simt că totul se termină cu mine şi atunci trebuie să muncesc până la epuizare, trebuie să fie muncă excesivă… Şi după toate astea, ajung în casă printre cărţi şi haine, printre vase şi covoare, printre câte şi mai câte adună omul şi crede că fără ele nu poate trăi, dar uite, că acum, mă împiedic de ele, simt că îmi iau aerul, că îmi ocupă spaţiul, că multe nu-mi mai trebuie, dar nici să scap, nu pot, că mă leg de o amintire, de un eveniment… Şi aşa, încet-încet, ajung banca de haine, pentru că fiecare a adus şi a lăsat, iar eu, ca tot omul, le-am strâns, cu gândul că vor trebui cândva sau cuiva… Uit că se demodează, că nimeni nu le mai poartă şi după ce ani şi ani, au stat prin pod, prin şopron, prin cufere (ce cufere), care odinioară păstrau haine şi lucruri de zestre, azi sunt păstrate aceleaşi lucruri, dar mâncate de molii, şi numai după ce s-au săturat şi s-au înmulţit, de pun stăpânire pe casă, numai atunci, ajung la lada de gunoi… Şi eu, ca tot omul, simt că sunt ca o haină veche şi ponosită, care îşi pierde din strălucirea şi frumuseţea de odinioară, se uzează, în timp, din cauza moliilor, zăcând uitată de lume…

La palat

Moşia - ieri şi azi

Cu cât zilele se scurg, cu atât sporeşte durerea pe care o simt în dreptul inimii şi mă întreb, în ceasurile târzii din noapte, dacă toate acestea provin din cauza arşiţei din mine, din cauza zbaterilor tot mai aprige… E ca o luptă între viaţă şi moarte. Nici unul nu vrea să dea înapoi, sau poate că doar atât ca să-şi ia avânt, să intre mai puternic în adversar… Fiecare devine tot mai neîncrezător, considerând că lui i se cuvine mai mult sau e nedreptăţit de celălalt… Ce situaţie încâlcită… Şi când crezi că firele se vor dezlegate, atunci se încurcă şi mai şi, în timp ce pământul este tot mai trist, nu-şi mai recunoaşte stăpânul care nu se luptă pentru el, renunţând mult prea uşor la roadele şi rugile lui… Că până la urmă pământul nu este al nostru, nimic din el nu poate fi înstrăinat, oricâte acte notariale am avea în cufere, închise şi ferecate… Pământul e viaţă şi moarte, este mai puternic decât omul şi niciodată nu poate fi mutat, înstrăinat, închiriat… El ne va oferi chirie pentru eternitate…

Dor

Ţi-e dor de ea şi o rechemi
cu rugăminţi în şoapte,
când semn îţi dă, să nu te temi,
de-o vei visa la noapte...

Ţi-e dor de ea şi e târziu
s-o rogi ca să te ierte,
în casă totul e pustiu,
nu-i cine să te-aştepte…

I-e dor şi ei şi ar zbura
la tine în odaie,
şi tare te-ai mai bucura,
dar lacrimi cad în ploaie…

La pieptul ei, te strânge apoi,
de dor înlăcrimată,
te vrea, doar astăzi, înapoi,
la casa părintească.

Să fii acasă, lângă nuc,
că-i de un leat cu tine,
să-i stâmperi dorul, să-l alinţi
şi să te rogi de bine.

Că nucul pare tot stăpân,
când îl priveşti din vale,
tu pleci departe şi rămân
cei dragi, cuprinşi de jale…

Numai o mamă

Numai o mamă poate şti
Cum îl adoarme, cum îl hrăneşte,
Şi cum îl îmbracă, cum îl creşte,
Şi-i dă drumul fără vreun reazem,
Şi ce durere, ce chin, fără seamăn,
Şi teamă adâncă, înfricoşătoare,
Izvorâtă din inima ei iubitoare,
Că o să eşueze sau o să se piardă
Printre atâtea hiene sau dosuri de stradă,
Ce riscuri pe trupuri, ce piedici pe drumuri,
Pentru toate astea, încă mai tremuri,
Şi cine-l primeşte sau cine-l păzeşte,
De boala cruntă ce îl pândeşte,
Cine-l adoarme, cine-l deşteaptă,
Cine-l învaţă şi cine îl iartă.

Prieteni de drum

Stau departe de scrisul neînţeles şi, mai ales, de ambâţul prostesc de a fi buricul târgului. Sunt un om normal, atât de normal că îmi este ruşine de mine, de simplitatea scrisului meu, de faptul că, numai aşa, fiecare se poate regăsi în vreo poveste sau poate că va crede că este scrisă special pentru el. Pot crede că sunt autorul bătrân care deschide toate uşile sufletului cu aceleaşi cuvinte ale cântecului ce nu apucase să ruginească, să se simtă încă tânăr, ca în vremurile de odinioară când mi-a hrănit iubirea… Şi astăzi, mai mult decât oricând, trebuie să scap de mizeria ce mă înconjoară, să mă retrag în propria-mi găoace, să dau frâu năvalnicului şuvoi cu amintiri, să le depăn, ca şi cum le-aş fi trăit aievea. Că dacă mai stau mult în faţa televizorului, să ascult discuţii, sau în preajma anumitor oameni care găsesc în orice motiv de bârfă şi scandal, simt că alunec şi eu, vrând-nevrând, pe panta obscură şi ciudată a desfrâului verbal şi al minţii bolnave, după subiecte din ce în ce mai nocive. Voi avea, seară de seară,coşmaruri, voi aştepta ziua să o iau de la capăt prin labirintul tenebros şi
tumultos al gargarei, alunecând, încet-încet, pe tărâmul mizeriei şi trândăviei, căutând firescul vorbelor şi faptelor... Să fie aceasta cărarea tentantă? Acea cărare care mă atrăgea şi cu cât înaintam mai mult cu atât mi se încingeau picioarele, alergând ca să cuprind tot spectacolul feeric, făcut anume pentru mine. Sunt, fără să vreau, altfel de cărări, multe cu obstacole, pe lângă cele frumoase. Am păşit pe ele şi mă văd norocoasă că am ajuns la rădăcini. Au fost dureri multe, am întâlnit oameni adevăraţi şi oameni falşi, unii încercau să mă abată de la dreapta cărare, alţii mi-au fost pildă şi reazem, dar cei mai mulţi mi-au fost prieteni de drum, prieteni dragi. Aceasta a fost şansa vieţii mele de călător neobosit pe aceste cărări, de a-i fi întâlnit pe toţi, şi de ei să îmi aduc aminte, şi tot lor să mă spovedesc.

Troiţa

A fost o zi minunată. Ţinută, eleganţă, sobrietate şi calitate. O floare de colţ, atât de rară în zilele noastre, a dat strălucire decorului pios, iar vocea-i era asemeni unui concert de Vivaldi, sărbătorind anotimpul atât de generos al primăverii. Pentru o clipă am crezut că mă aflu în lăcaşul sfânt, iar cel ce a păstorit şi încă păstoreşte turma ne-a introdus cuminţi şi puri în lumea sfântă a troiţelor, rugându-ne cu părintele Cornoiu. Harul acestuia s-a pogorât peste lucrările divine, primind binecuvântarea. Nu puteam trece nepăsătoare pe lângă troiţele prezentate de Daria, fără să simt acea energie care mă atrăgea în spectacolul regal, susţinut cu măiestrie, dăruind fiecăruia lumină. Drumul ei să-i fie călăuzit de troiţa ce o poartă mereu în suflet. Felicitări pentru spectacol şi mulţumesc pentru privilegiul de a fi gustat din acest deliciu, oferit cu dragoste şi respect.