marți, 13 septembrie 2011

Aparenţe înşelătoare

Un om retras, la prima vedere. Aşa l-am cunoscut şi greu mi-a fost să-i smulg câteva cuvinte, chiar şi cele de salut. Era atât de nedotat social, că mă întrebam la ce şcoli a fost, ce profesori a avut, ce părinţi, ce bunici… Să fie ceva nativ? Poate că da, pentru că şi tatăl lui era ciudat. A şi murit de tânăr. Să fie acesta motivul însingurării? Mulţi au trecut prin această traumă; că nu este uşor să-ţi pierzi tatăl, atunci când ai mai mare nevoie de el. De atunci ar fi început războiul nevăzut cu lumea, pentru că el se simţea neîmplinit, că cealaltă jumătate, care îi asigura echilibrul, s-a pierdut prea devreme, că a rămas într-un picior şi şchiopăta printre oameni, cu capul plecat, cufundat în gânduri şi tristeţe nemăsurată… Aşa se plimba prin ţinuturile noastre, absent şi fără rost… A rămas cu mama şi amândoi au supravieţuit. Dar mama a făcut tot ce i-a stat în puterile ei ca să-l pornească pe drumul cel bun, să meargă la şcoală, să înveţe bine, să fie cuminte… Şi greu le-a fost, că nevoile erau multe şi bani erau puţini, dar mâinile harnice ale mamei au făcut să suporte mai uşor viaţa care se arăta tot mai greu de dus. De cum a terminat liceul, mama l-a dus la muncă, să contribuie şi el cu ceva la bugetul casei. A făcut o facultate, s-a căsătorit, are o fetiţă, într-un cuvânt, s-a realizat. Dar ceva îl rodea, avea impresia că toţi cei din jur nu sunt pe măsura lui, că unii au prea mult, alţii prea puţin şi a intrat în el veninul, a început să iscodească, să reclame pe toată lumea, să se transforme în omul justiţiar… Am citit câteva fragmente din reclamaţiile lui şi mi-am dat seama că ele sunt otrăvite de ură, sunt urmare a unei mânii fără seamăn… Te-ai fi aşteptat că la vârsta lui să fie maturizat, să fie exemplu pentru copila lui, să fie reazem pentru mama pensionară… Mintea lui a luat-o razna şi a lunecat spre groapa de gunoi a limbajului, acolo, unde mai are puţin şi se poate scufunda şi el, poate că atunci când îşi iroseşte ultimele furii împotriva celorlalţi, dacă nu va exista cineva care să-l trezească la realitate şi să-şi canalizeze toate eforturile în oblojirea rănilor sufleteşti. Să coboare pe pământ, în lumea reală, aşa cum este ea, cu bune şi mai puţin bune, să înceteze să mai fie o enigmă… Să fie omul politicos, despovărat de mania intrigilor şi a iscodirii, omul care să-i accepte şi pe cei mirosind a parfum scump şi pe cei cu miros de alcool şi fum de ţigară… Că toţi avem locul nostru pe pământ şi până să mirosim la fel, e cale lungă… Să fie acela mirosul de ţărână… Iar în ce-l priveşte, trebuie să fim cât mai aproape de el, să-l ademenim, cât se poate, spre o altă cărare mai sigură, pentru că merită să fie ajutat, nu izolat, fie de cei pe care îi consideră duşmanii lui, fie de prieteni, părinţi şi duhovnic…

duminică, 4 septembrie 2011

Porumbei în zbor

O nuntă care putea fi specială, de suflet, care să rămână în mintea mirilor şi a celor ce au făcut parte din alai… Erau prieteni şi rude… Au venit cu mare bucurie la acest eveniment unic în viaţa celor doi tineri, acolo, în lăcaşul sfânt, ca să asiste la cununia lor. Dar totul a fost ca un duş rece în plină vară, când cei doi popi au transformat slujba într-o fugă, alergându-i pe miri prin rânduielile cununiei, citind şi rostind, pe rând, din Sfânta Evanghelie, fără să se înţeleagă ceva din semnificaţia vorbelor şi a momentului…
Au urcat scările bisericii, pe un covor roşu aprins, ca pentru staruri, doi miri tineri, atât de timizi şi emoţionaţi, care nici n-au apucat să se dezmeticească din abureala cu care i-au învăluit şi graba la care au fost supuşi… Totul era atât de obişnuit, atât de comercial şi nimic spiritual…  Doar corul a mai dat puţină strălucire fericitului eveniment. Nimic de suflet, nimic pentru părinţii spirituali, pentru părinţi şi bunici… Ba da. Ar fi ceva ce mi-a plăcut. Cutia cu porumbei albi. Mirii le-a dat drumul, la ieşirea din biserică… Erau atât de frumoşi şi strălucitori când s-au înălţat către soare. Ei sunt simbolul dragostei şi a loialităţii. Fie ca şi căsnicia lor să fie asemenea acestor păsări minunate, pură şi să dăinuiască în timp.

miercuri, 31 august 2011

Omul de la poştă



„A murit un coleg! Vii cu mine la cimitir?”
Erau vorbele Doinei. Trebuia să meargă ca să aprindă o lumânare. Aşa e obiceiul pe aici şi peste tot. Vin prieteni şi rude, colegi de serviciu, vin toţi la căpătâiul mortului şi aprind lumânări. Dar drumul până acolo e greu de unul singur. Nu ştiu de ce? Poate că în doi, în trei este mai uşor de suportat şi poate că Moartea, dacă ar sta la poartă, şi fiind singur, ar putea mai uşor să te ia. Pentru mine era un necunoscut. Lucrase la poştă. Era trecut de jumătatea vieţii şi încă mai avea drum lung pe acest pământ. Dar boala este necruţătoare şi vine atunci când nu te aştepţi. Te ia pe nepregătite. Aşa s-a întâmplat cu omul de la poştă. I-a căzut lingura din mână, stând la masă. Aia i-a fost. Nu a suferit. L-a luat repede şi uşor. Tic-tacul vieţii s-a oprit brusc. Mai greu pentru cei rămaşi. L-au dus la capela cimitirului. Acolo s-au adunat colegii… Eram şi eu printre ei. Oamenii de la poştă, care povestesc în şoaptă, se întreabă: cum şi de ce… Lumânările ard încet. Unii rămân în capelă pe bănci, iar cei mai mulţi ies afară, la aer. Poate că le era greu şi mult prea grea şi apăsătoare era durerea… Alţii merg pe la mormintele rudelor, se plimbă pe aleile din cimitir, căutând prieteni de demult… Se simte o uşurare în rândul tuturor că nu sunt printre cei îngropaţi în pământ. Mă uitam şi eu la mormintele din jur care erau împodobite cu flori. Poate că dis-de-dimineaţă, crizantemele erau proaspete, dar după o zi însorită, şi-au pierdut din frumuseţe. Cei de la poştă povestesc despre colegul lor, despre atâtea amintiri care vor fi îngropate odată cu el, de prilejul nefericit care i-a adunat laolaltă, când pot să afle cine a mai murit, cine s-a însurat, cine s-a pricopsit… Se simţea în aer izul de durere şi tristeţe...
Am plecat spre casă, mulţumite că ne-am îndeplinit îndatoririle creştineşti. Simţim o uşurare în suflet, dar până când? Poate că, până când, ne vom îndrepta şi noi spre aceeaşi poartă de ieşire, unde ne vor aştepta: Maria, Gheorghe, Iordache… şi Omul de la poştă.

miercuri, 24 august 2011

Moş Crăciun vine şi vara


E pe drumul cel bun. A preluat, din mers, tot ce au lăsat mama şi mătuşa ei, cu legăturile de rudenie, pe care le-au întreţinut atât de frumos, mai ales Gabi. Şi ori de câte ori trecea pe la moşia de la Moşteni, se oprea mai întâi la Târgu-Jiu – fiind singurii rămaşi în viaţă, din neamul berleştilor. A revenit şi acum, în plină vară. Locurile dragi, pe care le-a cunoscut odinioară, i s-au părut schimbate, dar primitoare. Îi cuprindeam zâmbetul plăcut şi, pe nerăsuflate, deşertam tolba cu poveşti. Şi interesul creştea faţă de întâmplările de ieri şi de azi, faţă de bucurii şi prea multe tristeţi, faţă de cei vii şi cei morţi. Că despre ei vorbeam şi îi pomeneam mereu pe toţi, cu cele bune, lăsate de ei pe pământ. Că e bine să-i pomeneşti, fiind mai uşor dorul de suportat. Am stat în cuhnie şi am povestit. A venit încărcată. Eram ca un copil care aştepta acadeaua sau portocala… Şi mi le arăta pe rând şi mă întreba daca îmi plac, ca să le port, că au fost ale mamei şi al Artemisei… „Îţi place şalul?” „E pentru tine.” Are darul vorbirii şi mă fascina. Acum, este mare moşieriţă. Stăpâneşte tot ce au lăsat bunicii, tot ce au păstrat părinţii. Nimic nu s-a înstrăinat. Poate că atât cât trebuia, ca cineva să ţină rostul, să îngrijească gospodăria. Târziu, în noapte, obosite de vorbă, adormeam. Dimineţile erau ca pe vremea strămoşilor. Tot ce era mai bun prin casă era pus la bătaie. Ne răsfăţam cu tot ce ne dăruia grădina: cu roşii şi castraveţi, cu prăjitură cu vişine… Am cutreierat grădina - ce a mai rămas din ea… Am vorbit cu muncitorii care lucrau de zor la casa vecinului, baricadat între ziduri înalte; am vorbit despre multe, despre cum o duce… Are prea multe pe cap. Este femeie, dar şi bărbat în casă. De când cu moştenirea moşiei, e pornită pe „reforme”. Vrea să dea viaţă şi strălucire conacului, să fie urmaşul demn al gâlceştilor şi berleştilor… Are multe idei şi toate vor prinde viaţă în timp – timpul cel generos cu ea. Este visul ei, poate că cel mai frumos şi care merită orice sacrificiu… Este încă tânără şi plină de curaj. Viaţa a călit-o şi tot viaţa a învăţat-o că merită să pornească pe drumul strămoşilor, căutând, prin colbul acestuia, acele urme ale paşilor lor, în satul Moşteni – Logreşti.

duminică, 7 august 2011

Schilodit


Pare imens acest om cu sufletul bun şi care se fereşte cât poate de arţag. Privirea lui este, mai tot timpul, încruntată, dar nu este rău. Poate că este supărat pentru că nu aude ciripitul păsărelelor. Că el este omul naturii şi pădurea este viaţa lui. Acolo, în mijlocul ei, cu prietenii cei mai buni, care îi ţin de cald – copacii, şi alături de vietăţile din jur, care îi înţeleg amarul. A fost în casa boierului Lenoiu de două ori. Aşa îi spuneau scrădenii, aşa îl ştia şi Bebe Murgu. Prima dată era în anul 2001, vara. Atunci, a săpat fântâna din curte şi unde a pus el mâna, izvor veşnic se făcu, şi în ziua de azi este. Au trecut zece ani de atunci. Acum a venit cu maşina cu lemne din pădurea lui Lenoiu. Are faţa bătătorită de soare şi de vântul aspru. Aşa sunt toţi de pe acolo. Şi nimeni nu mănâncă fără să muncească. Şi el, omul schilodit fizic de tatăl lui şi schilodit sufleteşte de mama lui. Primul îl loveşte puternic; un pumn, atât a trebuit să cadă peste capul firav al unui copil. A fost de-ajuns ca să rămână surd. Iar mama lui… Doamne! Mama care i-a dat viaţă. Mama care l-a întors de două ori de la cununie. E ca şi cum ai întoarce un muribund de la moarte. Ce mai rămâne din el? Un trup fără viaţă, un suflet gol. Căci a veni pe lume este un miracol şi părinţii trebuie să înţeleagă că ei sunt doar zămislitori şi atât. Îi cresc pentru alţii. Căci, la rândul lor, trebuie să aibă un suflet-pereche, cu care să împartă şi binele şi răul. Ochii mei încercau să pătrundă până în străfundul sufletului său, crezând că acolo, voi găsi tot ceea ce ascunde. Dar n-a fost să fie aşa. Am descoperit o forţă ieşită din comun, asemenea personajelor din poveste. L-am descoperit pe omul care poate muta munţii din loc şi nimeni, şi nimic nu-i pot sta stavilă. Şi acum, om în toată firea, trecut de jumătate de secol, caută, şi caută să găsească omul cu care să meargă până la capătul pământului, şi de fiecare dată se împiedică în gropile imense ale sufletului, care n-au apucat să se mai vindece.

sâmbătă, 23 iulie 2011

Vis şi realitate


A fost noaptea de 20 iulie, zi răcoroasă, după ploaia care a făcut ravagii în multe părţi… Au fost şi vise, poate că un vis din acelea pe care l-aş dori să nu se sfârşească, pentru că visul meu semăna cu al mamei mele şi m-a dus atât de aproape de ea, mai era puţin şi o prindeam din urmă…Visul meu ca şi al ei a fost ca o binecuvântare dată de o forţă mult prea puternică… Mă şi vedeam îmbrăcată în rochia albă de mireasă, cu care aveam să păşesc Dincolo, în drumul fără întoarcere. Şi totul în jur era învăluit într-o lumină strălucitoare, iar eu mă simţeam plutind ca un fluture, cuprinsă de o tinereţe şi o vioiciune fără margini. Trebuia să trec Dincolo în acest fel şi eram singură în drumul meu, fără prieteni, fără să-i am în preajmă pe cei dragi… A venit şi a doua noapte. O credeam liniştită şi fără coşmaruri, dar n-a fost să fie aşa. Am visat-o pe Marga. Era pregătită să mă întâmpine, dar s-a răzgândit. Dis-de-dimineaţă, am aflat de ce. S-a repezit spre oraşul în care a trăit atâta vreme, a hoinărit pe ici, pe colo şi avea să-l vadă în chinuri pe Colea. Îl ştia om vrednic, activ şi mereu în mişcare. Ţintuit la pat, cu insuportabila povară – aşa l-a găsit şi s-a hotărât că el este cel ce trebuie s-o urmeze. Ce tristă vestea şi cuprinsă de adâncă smerenie; îmi caut cuvintele cu greu şi mă gândesc la sufletul celui dispărut, fără să fi avut prilejul de a-l vizita. Că aşa e omul, amână şi amână până rămâne cu povara regretului. Ce tristeţe grea şi apăsătoare s-a lăsat pe fruntea mea, în mintea mea, în sufletul meu; în aceste momente trebuie să realizez miracolul existenţei, să mă gândesc la ceva frumos, când s-a întâmplat şi ceva rău, dar şi la povara din suflet şi regretul că nu ne-am căutat mai des. Şi iar se aşterne liniştea şi amintirile sunt multe. Ele vor fi pretutindeni, atâta timp cât voi fi. Mă rog să ajungă cât mai repede lângă Terezia, soţia lui, şi împreună să se minuneze de ce au lăsat în urmă. Iar ei, cei din urma lor, să fie mândri că au avut aşa părinţi.

Odihneşte-i, Doamne, în pace şi iartă-le păcatele.

2011-07-21

joi, 7 iulie 2011

S-a hotărât să plece


Îşi închipuie că în această călătorie, departe de locurile copilăriei, va găsi ceea ce nu a reuşit să găsească acasă. E vârsta când a trebuit să aleagă între palatul în care a început să se simtă ca în iad, în care toate portiţele i se închideau, înainte de a apuca să intre măcar înăuntru. Poate că într-una din încăperi s-ar fi găsit un loc şi pentru ea sau poate că ar fi dat peste cheia care s-o conducă spre propriul univers. Dar n-a fost să fie aşa şi simţea că nimic nu se mai leagă, că totul devine ostil, că până şi izvorul, care ar fi trebuit să-i potolească setea şi să-i hrănească rădăcinile firave, a secat. S-a simţit alungată, dezrădăcinată, umilită. Cu toate astea, avea energie încă şi curaj ca să iasă din starea de amorţeală în care au silit-o să trăiască. E o stare mai ceva decât cea de sclavie. Până şi acela era mai fericit decât ea. Avea un loc al lui unde să trăiască şi să muncească. A simţit că trebuie să plece, cu orice preţ, de acasă, să-şi încerce norocul în alt colţ al lumii. Se gândeşte la lecţiile de engleză pe care le poate preda… Se va găsi vreun loc al ei care o va aştepta şi care se va lăsa descoperit şi fericit de ea. Căci are resurse suficiente.
"Hotărârea am luat-o", îmi spune... "Voi pleca"...
Dar undeva, în colţul ochilor, se iviră câteva lacrimi. Erau poate ultimele, desprinse din miezul făpturii ei, care s-au prelins pe pământul trist. Căci pe acesta a cunoscut bucurii, tristeţi, iubiri… Ea, prietena fiului meu, prietena mea, va pleca şi numai ea ştie unde şi de ce.
Ne privim şi cuvintele sunt tot mai puţine. Dincolo de zâmbetul de pe chipuri, de duioşie şi încurajare, au rămas multe nespuse… Am condus-o câţiva paşi, ne-am îmbrăţişat şi fără prea multe cuvinte, am luat-o spre casă, iar ea, spre o altă casă, mai primitoare, mai demnă. Se spune că oamenii cu ochi albaştri sunt solii depărtărilor. Poate că a venit şi vremea ei, dincolo, pentru că în ţara ei,
inteligenţa şi sensibilitatea sunt virtuţi menite distrugerii, dispariţiei.
Drum mai lin şi noroc mai bun să ai, oriunde vei pleca.