Februarie 2010

Flori

Chipurile voastre vesele, pline de zâmbete, cuvintele spuse în şoaptă, pline de tandreţe, lumina ochilor aţintiţi numai asupra mea, o biată făptură distrusă de zbuciumul tristeţii, dar şi al surprizei nemăsurate, într-o sală cufundată într-o lumină pală, presimţind parcă ceea ce urma să se întâmple, că ochii vor fi scăldaţi în lacrimi, pe când încearcam cu greu să-mi potolesc emoţiile... Că voi aţi făcut ca pentru o clipă, aceste locuri să fie vesele şi inspirate, să strălucească şi, de bună voie, m-am lăsat purtată, de această dată, de mâini tinere şi puternice, ca ale unor actori minunaţi, care-şi ştiau pe de rost rolul, l-au jucat atât de strălucit, ca pe o lecţie care nu avea nevoie de profesor sau de ajutor... Totul s-a petrecut în taină, fără ca un gest sau o vorbă să scape şi să deconspire planul...
Regizorii au fost străluciţi, actorii, asemenea lor, iar spectatorul (că până la urmă a existat un singur spectator), s-a lăsat purtat într-un dans fascinant, ameţitor, fiind acelaşi, neschimbat de vreme, statornic şi plin de iubire, care a reuşit să-şi depăşească tracul cu greu şi a intrat în jocul vostru, s-a întrepătruns cu voi, renăscând pasiuni uitate.
M-aţi aşezat cu picioarele pe pământ, după ce am fost atât de sus, în transă poate, pe un piedestal al vieţii şi al iubirii, al respectului şi al protejării, clădit cu migală şi iubire de voi.
Am fost eroul zilei... Am fost mângăiată, sărutată, felicitată, într-o manieră firească, dar atât de înălţătoare, într-o sală imensă, printre mii de oameni, printre ropote de aplauze, cu muzică bună, cu zâmbete şi atingeri de mână, acolo eram eu, bunică, mamă, prietenă pentru voi, care v-aţi sacrificat un moment din viaţă şi pe care mi l-aţi dăruit din suflet, preţuindu-l, eternizându-l.
A fost un moment care a însemnat viaţă şi în care aţi făcut risipă de vorbe bune şi calde, de gesturi pline de atenţie. A fost un moment pe care l-am trăit întens şi la sfârşit am rămas cu buchetul minunat de flori, cu seninul din petalele lor, cu gingăşia unui gest unic şi mereu viu; flori de Nu-mă-uita. Şi fiecare floare, pe care o privesc, mă îndeamnă să rostesc nişte nume scumpe şi dragi: Alexia, Aurora, Carmen, Christina, Isabela, Ioana, Mihaela, Oana, Raluca, Rodica...
Vă mulţumesc tuturor.

Drumul spre casă

"Cum putem trăi fără vieţile noastre?"
Un citat din Fructele mâniei de Steinbeck, la începutul cărţii.
Şi un drum spre casă, după un drum spre o altă viaţă, un alt destin, undeva în Ţara Făgăduinţei.
El, om tânăr şi puternic, fără speranţe în ţara lui, se hotărăşte să plece în căutarea destinului pierdut, pe care îl căştigă după multe încercări şi peripeţii, într-un oraş multicultural, zgomotos şi fremătător, reuşind să iasă din năuceala plină de remuşcări, iar lumina, ce avea să se reverse asupra lui, era însăşi esenţa vieţii, primită de la o biata făptură fragilă şi plină de bunătate, care "a pornit într-o aventură nebunească în ţara lui ca să servească masa în restaurantul lui, să se uite prin fotografiile de pe pereţii galbeni, în timp ce aştepta să-i sosească mâncarea." Şi ea a făcut ca visul ei, visul lui, să prindă contur. Marea lui Idee... Şi ar fi trebuit să plutească de fericire, dar era trist, pentru că în ţara lui, unde dorea să se întoarcă, nu exista nimic şi nimeni nu mai avea încredere în el. Porneşte o altă luptă, pentru a-i atrage pe toţi de partea lui şi reuşeşte, într-un oraş mic, să stăpânească totul în bucătăria lui, iar peste trecutul lui, încearcă să aşeze un întuneric ca un giulgiu. "Dar oamenii şi locurile de sub acest întuneric aveau o vibraţie încăpăţânată. Îl tot strigau. Erau înveşmântaţi în culori luminoase. Pe ei, anotimpurile îşi aruncau încă lumina lor schimbătoare." Iar Lev nu uită să aducă ramuri bogate de liliac în restaurantul lui, ca Ruby, îngerul lui păzitor, să-şi poată îngropa faţa în parfumul lor...

Drumul spre casă
de ROSE TREMAIN

Urmează certificatele...

Am auzit că guvernanţii pregătesc câteva milioane de certificate pentru... bună purtare.
Ce le mai trece prin minte... Certificat de perfomanţă energetică... Ăstia se întrec in a inventa taxe peste taxe. Poate că în curând o să avem nevoie de certificat de performanţă sexuală ca să ne putem căsători, certificat de performanţă pentru paraşute, certificat de performanţă pentru cultură, certificat de performanţă pentru profesori..., certificat de performanţă pentru a putea supravieţui. Şi dacă tot am adus vorba de supravieţuire, ce ne-a mai rămas, decât să trăim asemenea lui Diogene, într-un butoi, ca să scăpăm de biruri... Dar dacă se vor gândi că şi butoiul trebuie impozitat?

Povara nopţii

Spun unii că trebuie să muncim, fiindcă numai în muncă se descoperă fiinţa noastră.
Să munceşti cu iubire, de bună voie, oricâte dureri ţi-ar pricinui aceasta... şi să o faci cu dăruire
şi roadele să le culegi când sunt coapte...
Dar când eşti silit de frică şi nevoi, când eşti căzut pradă deznădejdii, când iubirea lipseşte,
înseamnă că nu mai exişti şi te treci împovărat şi încovoiat, zbârcit şi părăsit în întuneric.
Iar dacă ţi-ai păstrat avar bunurile şi ai devenit neînsemnat pentru cei din jur şi fără prieteni,
peste tine s-a aşternut bezna.
Şi dacă cauţi o cale de a ieşi la lumină, încerci să munceşti toată ziua, să oboseşti, să nu mai simţi nopţile o povară, şi dacă cauţi o făptură, printr-o bătătură, care să muncească din greu, sub biciul nevoii şi a foamei, a fricii sau a grijii zilei ce vine, atunci o găseşti uşor în omul de lângă tine, cel ce-şi caută mereu o muncă nouă, să uite sau somnul să-i vină uşor...
Dar te înveţi şi cu munca şi nu-ţi mai este de ajutor.
În locul unei nopţi liniştite şi cu vise frumoase, te chinuie gânduri şi amintiri...

Puntea

E atât de aproape,
E aici şi este fericită.
I-a trebuit luni în şir,
chiar ani, s-o convingă,
s-o facă, să se dezrădăcineze
din pământul în care a crescut
şi în care a prins rădăcini adânci,
unde a fost îngrijită şi hrănită
cu iubirea celor care i-au dat viaţă...
Până la urmă, dragostea a învins
şi a luat-o de lângă aceştia
şi a mutat-o într-un loc străin,
s-au pus alături, umăr lângă umăr,
s-au sprijinit şi s-au hrănit cu speranţe
şi visuri, şi toate acestea
au prins roade în suflet şi-n pântec.
Ce poate fi mai minunat pe lumea aceasta
decât gândul câ viaţa
începe cu o alta, atît de dorită!
Şi se simte împlinită
că eforturile ei i-au fost răsplătite.
Aşa a reuşit să suporte
mai uşor despărţirea de casa copilăriei...
"Să iei totul de la zero nu e uşor...,
dar merită efortul când începi să vezi roadele."
Din când în când îşi aruncă privirea
peste ocean şi se lasă cuprinsă de amintiri...
Are o punte specială
ce-i poarta numele din copilărie
şi pe care o păstrează în suflet
şi la care nu vrea să renunţe.
Nu se aştepta să dea
peste o altă punte mai mică,
care a făcut parte din viaţa ei...
Să găsească un jurnal
unde se regăseşte printre amintiri.
"E o modalitate de a fi în strânsă legătură
cu cei dragi şi a te simţi parte
din ceea ce mereu eşti,
indiferent pe ce tărâm te-ai afla."

Ca-n junglă

Au fost sărbători minunate petrecute alături de cei dragi. Şi timpul a fost scurt, mult prea scurt pentru mine... Şi gândul că voi traversa oceanul... Drumul spre casă, drumul spre Toronto.
Am ales o companie externă pentru serviciile ca la carte şi, mai ales, pentru confort şi siguranţa zborului. Dar trebuia să plec din ţară şi despărţirea de cei dragi s-a transformat într-un calvar... M-am trezit la Aeroportul Otopeni în faţa unor slujbaşi români care funcţionează după un cod învechit, fără maniere şi cu privirile încruntate, gata-gata să sară la mine, că am îndrăznit să formulez o dorinţă firească (nu un schimb de clasă), aceea de a fi, pe tot parcursul zborului, împreună cu familia. Că ne puteam trezi ca în junglă, împrăştiaţi fiecare prin avion: soţul, fiul meu şi eu.
Am fost însoţitor de bord în tinereţea mea, zbor cu fiul meu de când avea 3 luni şi jumătate şi, ca mamă cu un copil, am fost întotdeauna tratată cu respect.
În locul vorbelor ce se puteau spune la despărţire, în locul îmbrăţişărilor de rămas bun, a trebuit să duc o luptă cu un sistem deficitar, să obţin un drept al meu şi anume acela de a sta pe tot parcursul zborului lângă fiul meu. Mi se cerea să-mi aşez fiul lângă un străin sau să obţin în avion bunăvoinţa unui pasager care să schimbe locul cu mine şi asta se întâmpla într-un haos greu de imaginat.
S-a mai întâmplat ca pe anumite zboruri să nu stăm toţi trei, împreună, dar a fost pentru prima dată când eram informaţi că fiul nostru de 3 ani nu poate călători lângă unul dintre părinţi. Această informaţie a fost imposibil de înţeles, şi cu atât mai greu de acceptat.
Legile româneşti sunt confuze... Poate se gândesc la jocurile "de-a şoarecele şi pisica" sau "de-a pânda", "de-a v-aţi ascunselea" prin avion... Şi atunci, vrei, nu vrei, până să înţelegi rostul şi semnificaţiile acestora, până să intri în acest joc misterios, la zece mii de metri înălţime, te lupţi cu morile de vânt, cu oameni care nu au urechi pentru tine ca părinte şi care nu înţeleg de ce ai atâtea pretenţii, culmea, pentru o fostă însoţitoare de bord (eu), pentru un fost pilot (tatăl meu), până la urmă pentru nişte oameni care se văd puşi în situaţia unor cerşetori, faţă în faţă cu nişte rău voitori ai companiei, angajaţi după criterii severe, ca mai apoi să aplice nişte atitudini ostile faţă de client.
Doamne, cât mai trebuie să treacă ca să ajungem să fim trataţi în mod corespunzător...
Cred că un pas... Ajunşi la Frankfurt, am dat peste o altă lume, o altă abordare, o altă atitudine... Aceeaşi Companie Lufthansa ne-a tratat regeşte. Ce puţin... Şi ce mult pentru noi, să aşteptăm acea zi a schimbării în bine...
Că poate şi la noi trebuie să treacă ani mulţi ca să primim în acelaşi pachet de călătorie, şi confort, şi siguranţa zborului, şi un tratament decent. Dar până la vorba "clientul nostru, stăpânul nostru" mai este cale lungă...
Cu greu o să-mi scot din minte dată de 10 ianuarie 2010.
Un gust amar mi-a lăsat cursa Bucureşti - Frankfurt nr. 3413, Compania Lufthansa.
Iar Ştefania Bazdoacă (B2289816), managerul Silviu Mocanu (M1062561) şi managerul Andra Adriana Niculescu sunt persoane cu şterse abilităţi de relaţionare cu clienţii, refuzând să vorbească în engleză, ca soţul meu să poată înţelege ce se petrece. Probabil că avem nevoie de ceva timp până să ajungem să egalăm sau măcar să concurăm alături de companiile de top din lume, din punctul de vedere al managementului serviciului clienţi. Sau să se fi schimbat politicile faţă de românii din străinătate?

Elena Rodica Alexander
Brett James Alexander