Februarie 2010

Flori

Chipurile voastre vesele, pline de zâmbete, cuvintele spuse în şoaptă, pline de tandreţe, lumina ochilor aţintiţi numai asupra mea, o biată făptură distrusă de zbuciumul tristeţii, dar şi al surprizei nemăsurate, într-o sală cufundată într-o lumină pală, presimţind parcă ceea ce urma să se întâmple, că ochii vor fi scăldaţi în lacrimi, pe când încearcam cu greu să-mi potolesc emoţiile... Că voi aţi făcut ca pentru o clipă, aceste locuri să fie vesele şi inspirate, să strălucească şi, de bună voie, m-am lăsat purtată, de această dată, de mâini tinere şi puternice, ca ale unor actori minunaţi, care-şi ştiau pe de rost rolul, l-au jucat atât de strălucit, ca pe o lecţie care nu avea nevoie de profesor sau de ajutor... Totul s-a petrecut în taină, fără ca un gest sau o vorbă să scape şi să deconspire planul...
Regizorii au fost străluciţi, actorii, asemenea lor, iar spectatorul (că până la urmă a existat un singur spectator), s-a lăsat purtat într-un dans fascinant, ameţitor, fiind acelaşi, neschimbat de vreme, statornic şi plin de iubire, care a reuşit să-şi depăşească tracul cu greu şi a intrat în jocul vostru, s-a întrepătruns cu voi, renăscând pasiuni uitate.
M-aţi aşezat cu picioarele pe pământ, după ce am fost atât de sus, în transă poate, pe un piedestal al vieţii şi al iubirii, al respectului şi al protejării, clădit cu migală şi iubire de voi.
Am fost eroul zilei... Am fost mângăiată, sărutată, felicitată, într-o manieră firească, dar atât de înălţătoare, într-o sală imensă, printre mii de oameni, printre ropote de aplauze, cu muzică bună, cu zâmbete şi atingeri de mână, acolo eram eu, bunică, mamă, prietenă pentru voi, care v-aţi sacrificat un moment din viaţă şi pe care mi l-aţi dăruit din suflet, preţuindu-l, eternizându-l.
A fost un moment care a însemnat viaţă şi în care aţi făcut risipă de vorbe bune şi calde, de gesturi pline de atenţie. A fost un moment pe care l-am trăit întens şi la sfârşit am rămas cu buchetul minunat de flori, cu seninul din petalele lor, cu gingăşia unui gest unic şi mereu viu; flori de Nu-mă-uita. Şi fiecare floare, pe care o privesc, mă îndeamnă să rostesc nişte nume scumpe şi dragi: Alexia, Aurora, Carmen, Christina, Isabela, Ioana, Mihaela, Oana, Raluca, Rodica...
Vă mulţumesc tuturor.

Drumul spre casă

"Cum putem trăi fără vieţile noastre?"
Un citat din Fructele mâniei de Steinbeck, la începutul cărţii.
Şi un drum spre casă, după un drum spre o altă viaţă, un alt destin, undeva în Ţara Făgăduinţei.
El, om tânăr şi puternic, fără speranţe în ţara lui, se hotărăşte să plece în căutarea destinului pierdut, pe care îl căştigă după multe încercări şi peripeţii, într-un oraş multicultural, zgomotos şi fremătător, reuşind să iasă din năuceala plină de remuşcări, iar lumina, ce avea să se reverse asupra lui, era însăşi esenţa vieţii, primită de la o biata făptură fragilă şi plină de bunătate, care "a pornit într-o aventură nebunească în ţara lui ca să servească masa în restaurantul lui, să se uite prin fotografiile de pe pereţii galbeni, în timp ce aştepta să-i sosească mâncarea." Şi ea a făcut ca visul ei, visul lui, să prindă contur. Marea lui Idee... Şi ar fi trebuit să plutească de fericire, dar era trist, pentru că în ţara lui, unde dorea să se întoarcă, nu exista nimic şi nimeni nu mai avea încredere în el. Porneşte o altă luptă, pentru a-i atrage pe toţi de partea lui şi reuşeşte, într-un oraş mic, să stăpânească totul în bucătăria lui, iar peste trecutul lui, încearcă să aşeze un întuneric ca un giulgiu. "Dar oamenii şi locurile de sub acest întuneric aveau o vibraţie încăpăţânată. Îl tot strigau. Erau înveşmântaţi în culori luminoase. Pe ei, anotimpurile îşi aruncau încă lumina lor schimbătoare." Iar Lev nu uită să aducă ramuri bogate de liliac în restaurantul lui, ca Ruby, îngerul lui păzitor, să-şi poată îngropa faţa în parfumul lor...

Drumul spre casă
de ROSE TREMAIN

Urmează certificatele...

Am auzit că guvernanţii pregătesc câteva milioane de certificate pentru... bună purtare.
Ce le mai trece prin minte... Certificat de perfomanţă energetică... Ăstia se întrec in a inventa taxe peste taxe. Poate că în curând o să avem nevoie de certificat de performanţă sexuală ca să ne putem căsători, certificat de performanţă pentru paraşute, certificat de performanţă pentru cultură, certificat de performanţă pentru profesori..., certificat de performanţă pentru a putea supravieţui. Şi dacă tot am adus vorba de supravieţuire, ce ne-a mai rămas, decât să trăim asemenea lui Diogene, într-un butoi, ca să scăpăm de biruri... Dar dacă se vor gândi că şi butoiul trebuie impozitat?