Şi cât de ispitită de gânduri aiurea, cu sufletul trist şi pustiit, când se simţi pierdută într-o nouă zi ce nu e la fel, nici nu va mai fi vreodată… Ceva o chema sau cineva şi era insistent, uitând de prezent, de micul vlăstar ce n-a prins-o star, pe-o scenă vastă… Şi era insistent, o atrăgea şi era prinsă-n mreje… O spaimă vagă o cuprindea, dar renăscu o stea dragă, ce-o aştepta şi se lăsă purtată de ea, se sfârşea şi cu ea râdea… Simţi o căldură, dar şi o răcoare de temniţă şi ea era singură în mijlocul singurătăţii, într-un palat, dar se simţi ca-n iad, când mărşăluiau agonia şi extazul şi se amestecau în sufletul ei, se jucau şi delirau, că erau pătimaşe şi-o vroiau în transă, iar ea nu avu puterea să scape de ele şi-au răpit-o, lăsând rana sângerândă pentru multă vreme…
Sunt contemporan cu vremurile ei, care mi-au purtat destinul, al nestematelor amintiri, revărsate în tăcere, ale împlinirilor şi provocărilor…
Şi oglinda răzbunătoare, care a redus-o la tăcere, că-i prea demodată şi prea împovărată de trecutul ei, va rămâne mereu acoperitâ cu giulgiul morţii…
