Aurica

E drumul meu spre magazine şi n-am cum să nu trec prin faţa porţii lor. Sunt vecinii mei şi, vrând-nevrând, din pură curiozitate sau purul interes, îmi arunc privirile în curţile lor, căutând ceva, pe cineva, să ştiu că acolo există viaţă, că totul este normal. Odată, mă întorceam acasă pe acelaşi drum şi acolo, într-o căsuţă modestă (căci astfel o pot numi, în comparaţie cu altele), locuieşte Aurica. Căsuţa ei este aşezată la intersecţie şi dacă nu ai şti că e locuită numai de ea, ai crede, după curăţenia din curte, după iarba proaspăt cosită, după grădinuţa cu flori, că acolo este o familie numeroasă şi harnică. Dar nu este aşa. E singură şi munceşte cât zece. Trecând prin faţa porţii, am văzut cum puişorii mişunau prin iarba abia cosită, cum alergau fără astâmpăr căutând furnicuţe. Parcă era lumea lor, proprietatea lor. Veghea un câine ţinut în lanţ şi care lătra de fiecare dată când deschideam poarta. Ce viaţă de câine. Să stea ţintuit locului, să uite să alerge, să se joace, să tânjească după căţeluşe, că şi el are simţul iubirii şi nevoia împerecherii… E un câine chinuit, un câine ţinut în captivitate, un câine nefericit, dar e câinele ei, şi îşi are locul lui de pază şi munca şi-o face cu devotament. Şi-a ridicat casa înainte de Revoluţie, când salariile erau mici, materialele de construcţie erau puţine. Se trezea cu noaptea în cap şi alerga să se aşeze la coadă şi să-şi procure materialele de lucru. Azi o blană, mâine o cărămidă, o ţiglă şi, încet-încet, cu sacrificii şi încredere, cu răbdare şi speranţă, şi-a văzut visul împlinit. Casa ei, acea oază de linişte, micul ei sanctuar, cea care îi dă siguranţă şi stare de bine. Este o femeie fericită, cu conştiinţa datoriei împlinite, cu mulţi prieteni adevăraţi şi loiali, care a îmbătrânit frumos, având grijă de munca ei, de sănătatea ei şi mai ales de căsuţa ei, singura comoară de preţ, acumulată în mod cinstit, pe care o lasă moştenire. Şi are cui. Dumnezeu a ajutat-o să-şi îndeplinească lucrarea pe acest pământ, a avut grijă de ea şi a îndrumat-o ca să se apropie de nepoţii şi strănepoţii din partea surorii ei, Florica. Deşi a ţinut doi bărbaţi, n-a avut copii, dar a crescut doi strănepoţi: Răzvan şi Valter. Ea este grijulie cu agoniseala ei şi vrea să fie lucrurile lămurite din timpul vieţii, când a lăsat, cu limbă de moarte, toată averea ei lui Răzvan, primul strănepot crescut de ea de la 7 luni până la 7 ani. Şi se bucură de recunoştinţa şi respectul acestuia…

Dumnezeu i-a dat puteri înmiite ca să poată intra pe poarta celui slab şi neajutorat, să-i dea o mână de ajutor. Mâinile ei neobosite găsesc popas pe trupurile doborâte de boală, are încredere în ele şi minuni pot face, ştiindu-le, din naştere, pline de leac. A ştiut mereu să se întindă cât îi e plapuma, să nu risipească, fără rost, banul, să preţuiască fiecare lucru adunat. Chiar dacă nu a avut tot ce şi-a dorit, a avut tot ce i-a trebuit, fără să ceară de la cineva ceva. În zona inimii, a sufletului şi a mândriei stă cel mai bine. Merită toată lauda şi poate fi luată drept exemplu pentru urmaşi.

În toamna vieţii, a simţit că trebuie să-şi facă a doua casă, unde să-şi găsească odihna şi liniştea. Şi de această dată, pentru gândul ei minunat, pentru credinţa ei, Dumnezeu i-a dat putere, răbdare şi a binecuvântat-o cu un loc frumos şi luminos, ajutând-o să-şi desăvârşească lucrarea…

A străbătut un drum greu, plin de pericole, dar Bunul Dumnezeu i-a luminat cărarea şi a scos-o întreagă la trup şi la minte din toate chinurile vieţii. I-a dat lumină şi mângâiere de la cei dragi, bucurându-se de fiecare răsărit de soare, cu sufletul mereu împăcat şi cu nădejdea că şi ultima dorinţă îi va fi împlinită: să trăiască alături de nepotul ei, Răzvan, măcar un an, să se simtă răsplătită şi iubită pentru tot ceea ce a făcut pentru el şi să-i mulţumească, că munca ei va fi continuată. Căminul ei va fi căminul lui, grădina ei va fi mereu înflorită şi va simţi parfumul din fiecare floare, ce va cădea pe mormântul ei, va simţi atingerea caldă a nepoţilor, şoaptele lor despre o altfel de moştenire lăsată de ea: puterea exemplului şi dorinţa de viaţă.

Îi mulţumesc că a avut curajul să-mi deschidă uşa, să păşească înăuntru şi să-mi povestească, cu mintea deschisă, plină de speranţă şi curaj, încă puternică, să se gândească la ceea ce se va întâmpla după ea.

Dintr-o fată săracă, cu doi părinţi care ţineau din munca câmpului cinci fete, a ajuns o femeie cu stare, bogată la suflet şi ambiţioasă, cu o pensie modestă, după treizeci de ani de muncă într-o uzină de mare precizie, unde s-a călit, s-a perfecţionat şi s-a maturizat. Nimeni şi nimic nu a putut-o întoarce din drumul pe care şi l-a croit singură, susţinută de Dumnezeu. Nimeni şi nimic nu a putut-o întoarce de la credinţa învăţată de la părinţi. Dumnezeu îi va rândui viaţa şi după viaţă, aşezând-o în locuri însorite aşa cum i-a fost sufletul, modest şi tăcut, închipuindu-şi raiul în care va ajunge, călăuzită de lumina lui Hristos pe drumul veşniciei şi cu ajutorul celor dragi, ca semn al iertării şi împăcării…

Calul de bătaie

Aşa a ajuns Bebe. După ce a renunţat la tot, la viaţa din capitală, la serviciul lui, la casa pe care şi-a construit-o şi în care se simţea cel mai bine, la liniştea oferită de priveliştile din împrejurimi, la mirosul de tei în floare, de-o parte şi de alta a şoselei Kiseleff… A ajuns la Târgu-Jiu, lângă părinţii lui bătrâni şi bolnavi ca să-i îngrijească, dar cu ce preţ… Încet-încet a ajuns calul de bătaie pentru toţi ai lui, inclusiv pentru mama lui, care a privit cu nedumerire şi teama această venire a lui acasă. În loc să se bucure că din cei trei copii, doar el a supravieţuit şi putea fi singurul ajutor pentru cei patru bătrâni aflaţi fără apărare, fără sprijin… Dar cine putea să-i judece simţămintele ei. Pentru Bebe a fost cumplit. Numai el ştia câtă suferinţă a putut aduna în inima lui. Şi cu toate astea, el nu putea să poarte duşmănie. Era aceeaşi fiinţă care i-a dat viaţă, aceeaşi fiinţă căreia îi purta un respect imens, iar cuvintele „sărut mâna, mamă”, rostite de el, aveau acelaşi farmec ca în anii copilăriei, poate că mai încărcat de respect, cuvinte ce arătau adevărata dragoste pentru mama. Pentru că el a ştiut să ierte, să iubească, să mângâie, să renunţe la tot pentru a le fi sprijin la bătrâneţe. Numai el a ştiut să le îndeplinească orice poftă, indiferent de cât de târziu era, numai el a ştiut să le întindă mâna, să-i ajute să se ridice, indiferent de greutatea din piept, numai el a ştiut să le vindece picioarele obosite şi dureroase, cărând cazane cu apă fierbinte, spălându-i seară de seară, chiar dacă la rândul lui părea sleit de puteri şi… până când, într-o zi, inima lui a cedat şi, fără să mai aibă puterea să strige după ajutor, a căzut…O inimă a încetat să mai bată, a lui a început să se zbată… Un suflet a refuzat să trăiască, altul s-a încumetat să înfrunte boala… Unul era ferecat în tăcere, blestemat de chinuri şi care şi-a pus capăt zilelor, ducând cu el o taină nimănui împărtăşită, nici celui pe care îl socotea fiu iubitor, care s-a sacrificat pentru ei, şi care nutrea o dragoste imensă pentru părinţi, familie. Au mers paralel, ca şinele de cale ferată şi cele trei traverse care trebuiau să le sudeze, s-au împuţinat, iar cea rămasă, oricâte strădanii a făcut, n-a reuşit să le unească. Poate că şi părinţii ar trebui să înveţe din comportamentul şi atitudinile generoase ale copiilor lor, să se bucure şi să mulţumească cerului şi pământului, Bunului Dumnezeu, că au parte de copii care preţuiesc, mai mult decât orice, viaţa părinţilor şi ar fi în stare de orice sacrificiu pentru ei. Bebe le-a fost mereu recunoscător şi a arătat-o în fiecare zi, cu zâmbetu-i inconfundabil. A fost unic în felul lui şi a lăsat sămânţă bună în urmă…

Dar părinţii nu vor să înveţe de la copii. Ei s-au ridicat mândri şi unul şi-a pus capăt zilelor, iar celălalt l-a tratat ca pe fiul vitreg, în fiecare zi, în fiecare clipă.

Dar acesta din urmă obosise în timp, uită de toţi, era tot mai vlăguit şi pierdut într-o singurătate fără margini, dar, chinuit de gândul morţii, şi-a făcut curaj şi ne-a chemat pe toţi pentru ultimele sfaturi, apoi se lăsă furat de somnul de veci, fără să fi apucat să-şi potolească foamea de viaţă alături de copii, nepoţi - dureroasa sete de viaţă.

Tata Mare

L-am cunoscut într-o toamnă, la culesul viei. O toamnă bogată, anotimpul tuturor bucuriilor mele ce aveau să vină, cu soarele încă prietenos, autorul amintirilor mele de ieri şi de azi, care-mi sunt dragi, aşa cum îmi sunt dragi florile specifice toamnei, cu frunzele de alamă ce se încăpăţânează să reziste şi să prelungească farmecul acestui moment, cu nucile înşirate la picioare şi care te îmbie să le aduni. Tot atunci se bătea şi nucul. Era la pensie şi era fericit. Cei trei copii îşi făcuseră fiecare câte un rost în viaţă, iar el şi-a construit o căsuţă la Târgu-Jiu, împreună cu surorile lui, Veta şi Aurica. Erau în timpul când se ţineau bine, aveau încă puteri, lucrau pământul şi se hrăneau din roadele muncii lor. Aveau de toate. Cumpărau doar strictul necesar, pâine. Trăiau dintr-o pensie. Buni nu a muncit la stat, dar a fost roaba casei. Avea grijă de toate. În casa erau şase persoane. Două generaţii. Alte două generaţii erau dincolo de munţi, prin Petroşani. Creşteau păsări, porci. Se mânca bine. Se descurcau singuri. Era un sensibil, o sensibilitate pe care greu i-o puteai dibui, suferea în tăcere şi greu puteai ajunge la inima lui. Dar când ajungeai şi simţea că o faci fără vreun interes, erai acaparat în totalitate.
A venit şi clipa cea cumplită şi nu pot afla ce a fost în mintea lui. Să fi avut o
durere pe suflet pe care o ţinea ascunsă de atâta vreme, fără să o poată
împărtăşi cuiva drag? Dumnezeu este cel care îl va ierta şi îl va odihni şi pe el în pace. Noi nu avem acest drept de a-l judeca. Dumnezeu va ţine seama de
rugăciunile noastre. Ele au existat şi vor exista, poate că de asta au fost concepute. Un astfel de suflet rătăcit, care nu şi-a găsit liniştea pe acest pământ, a căutat-o Dincolo, are nevoie de rugăciunile noastre, de o lumânare aprinsă la mormântul lui.
„Toate păcatele sunt iertate, în afară de cele împotriva Duhului Sfânt, pentru că acestea produc ruptura definitivă dintre om şi Dumnezeu. Printre aceste păcate este şi cel al sinuciderii, pentru că, după ce ţi-ai luat viaţa, nu mai poţi să-ţi ceri iertare în faţa lui Dumnezeu pentru ceea ce ai făcut”, spune părintele Marius Nechita. A vrut să moară, nesocotind durerea celor rămaşi. A dezertat din faţa vieţii, lăsându-şi fiul într-o mare şi nesfârşită suferinţă, pentru că o dată cu
această cruce timpurie a venit o grea cumpănă pe trupul acestuia, care n-a
putut rezista şi a fost doborât de boală. El l-a tras în jos, puţin câte puţin, tot mai aproape de el. Astăzi trupurile lor se odihnesc într-o groapă comună şi poate că au ce-şi spune unii altora… Sunt aproape pentru totdeauna. I-am cunoscut puterea de a intra în legătură cu mine. Îl visam des şi de fiecare dată îmi transmitea câte ceva. De pildă, în preajma parastasului de patruzeci de zile, a venit şi m-a certat, chiar m-a pălmuit pentru curăţenia din casă, apoi m-a dus în şopru să-mi arate ceva de care avea nevoie. Nu am priceput ce vroia atunci. Azi am înţeles că îi lipsea foarfeca de vie. E cea care a dispărut, în mod miraculos, în timp ce făceam curat la mormânt. Au fost şi alte semne, chiar pedepse…
Deşi Biserica nu admite slujbe şi rugăciuni pentru sinucigaşi, considerându-i laşi, negrijiţi, nespovediţi, totuşi, Biserica are o zi pe an când face rugăciuni pentru Ei, Acest lucru se întâmplă la Rusalii. Atunci, preoţii fac rugăciuni de pomenire a tuturor celor care au murit, inclusiv pentru cei care şi-au luat viaţa, iar noi ne rugăm mereu pentru iertarea păcatelor şi odihnă veşnică.
Încercăm să desăvârşim lucrările lor, poate că mai greu, dar e ca un jurământ de credinţă în faţa morţii, pentru preamărirea vieţii.

5 ani, 6 luni, 12 zile - Eliberarea

Şi după eliberare, au fost obligaţi să-şi prelungească pedeapsa prin domiciliu forţat, până în 1964. Întorşi acasă, cine să-i angajeze, pentru că erau stigmatizaţi, fără putinţa de a mai câştiga acel statut social sau destin întrerupt atât de brutal de către comunişti. Ei erau Dumnezeii lor, stăpânii care le-au rupt punţile cu locurile natale, cu obiceiurile şi credinţa. Le-au terfelit istoria şi au avut drept de viaţă şi de moarte asupra lor.
În 2 mai 1956 au obţinut biletul de întoarcere acasă prin scrisoarea de trăsura, având doi însoţitori, cu destinaţia Craiova.
Acasă au ajuns pe 3 mai 1956. Au stat cu chirie şi au lucrat pe unde au apucat, iar după pensionare, s-au stabilit la Târgu-Jiu, când Oficiul Asigurări Sociale şi Pensii a solicitat o adeverinţă, cu situaţia lui unchiu, de la securitate.
Nimeni şi nimic nu le-a putut vindeca sufletele torturate; nici seninul cerului căruia li se confesau în tăcere, nici darnicul pământ căruia i se spovedeau în zi lumină, plecând în ultima lor călătorie, către lumea de dincolo, fără nimic, tot aşa cum au fost luaţi şi îngropaţi, fără voia lor, în cea mai neagră groapă a existenţei lor, acoperită de ciulinii Bărăganului.

Sufletele lor au fost condamnate pe vecie să colinde şi după moarte prin acele locuri, în fiecare toamnă, o dată cu vântul care plimbă ciulinii de colo până colo, în căutarea norocului… Poate că şi ei simt nevoia ca să se transforme în plante care să nu mai poată fi trecute cu vederea, să le fie observate frumuseţea şi sfinţenia. Ciulinul sfânt care vindecă, iartă, dar nu uită.
În faţa morţii au devenit egali, ocupând acelaşi pământ, acelaşi mormânt, împăratul şi soldatul, oropsitul şi bogatul, călăul şi osânditul, stăpânul şi sluga, trădatul şi trădătorul… Numai atunci, ura, invidia, calomnia stau locului câteva clipe, ca semn de respect, se reculeg în faţa celui Drept ca să judece. Pentru ca cei ce au suferit şi cei ce au contribuit la suferinţa semenilor, să aibă parte de un creştinesc „Dumnezeu să-l odihnească” sau „Dumnezeu să-l ierte”, în funcţie de de cât au iubit, cât au greşit, cât au iertat, cât au sperat...
După care se aşterne uitarea şi viaţa merge înainte, la fel de agitată şi tot mai nedreaptă…

5 ani, 6 luni, 12 zile

Pe 15 martie 1951 Ministerul de Interne al Republicii Populare România a dat următorul decret:
Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în acele centre, precum şi mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările faţă de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauza li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate.


Printre cei vizaţi au fost cei ce au preţuit pământul, au investit în el, devenind, fără voia lor, din mari proprietari de pământuri, duşmanii poporului, duşmanii de clasă, oameni cu care nu aveai voie să discuţi, să legi prietenie… Era necesar doar un cuvânt din partea unui „făcător de bine”, unui prieten apropiat şi erau ridicaţi în miez de noapte şi obligaţi să-şi părăsească căminele, şi duşi în inima Bărăganului, cea mai săracă parte a ţării, stearpă, lipsită de viaţă… Şi vina lor că au fost chiaburi sau declaraţi duşmani ai regimului socialist…
Era anul 1951, 18 iunie. Anul când au fost ridicaţi de acasă şi duşi în Bărăgan.
„În noaptea de 18 iunie 1951 a început acţiunea de deportare în lagărele de muncă silită şi domiciliu forţat.
Deportaţi, în jur de 45 000;
au îndeplinit ordinul aproximativ 10 000 de soldaţi;
au avut nevoie de 2 656 de vagoane de tren şi
de 6 211 autocamioane pentru transportul deportaţilor în Bărăgan, Ialomiţa, Galaţi.”
Ca păsările de pradă, au acţionat în toiul nopţii şi în numele legii, i-au smuls din rădăcini, i-au urcat în maşinile miliţiei, i-au urcat în vagoane şi i-au dus spre o direcţie necunoscută. Nu au putut lua decât strictul necesar, atât cât puteau duce, nimic mai mult, şi totul în timp scurt. Nu pricepeau ce aveau cu ei, ce se petrecea; erau nedumeriţi şi tânjeau, asemenea unor capre luate din faţa lăstărişului fraged şi dulce; i-au suit în vagoane, ca vitele, şi căraţi fără să ştie unde. Au făcut procese verbale pentru bunurile râmase, în care au trecut ce au vrut şi le-au împărţit cui au vrut. Unele bunuri au luat drumul consignaţiilor, unele au fost duse la Sfatul Popular şi la Fina

Le-au fost confiscate, fără să le dea vreun act la mână, şi animalele din bătătură, carul cu boi, vacile cu lapte, moara, tractorul, trăsura… Erau bunurile lor din Scrada, judeţul Gorj, care au fost confiscate, fără vreun act. Erau bunurile lor cele mai de preţ cu care munceau pământul şi pe toate a trebuit să le lase, unii să fugă, pierzându-le urma, în Valea Jiului, intrând în adâncurile minelor, muncind pe brânci, îmbolnăvindu-se de silicoză, suportând chinurile altui iad, numai să fie liberi… Deportaţi în propria ţară şi refugiaţi în aceeaşi ţară. De necrezut. Cu români care îi supravegheau pe confraţii lor… Erau mereu supravegheaţi, riscând să fie pedepsiţi pentru orice. Oamenii erau distruşi. Mergeau cu capetele plecate, iar când se priveau în ochi, puteau citi durerea de pe chipurile celorlalţi, fără putinţa de a-i alina într-un fel, interzicându-le să vorbească.

Drumul a fost lung, erau înfometaţi, însetaţi, fără puteri, când trenul a oprit în câmp, „bucurându-se” că nu au ajuns în Siberia. Acolo i-au întâmpinat alţi miliţieni şi securişti, făcându-i trădători, bandiţi, duşmani… Dar nu mai conta.

S-au obişnuit cu vorbele de ocară ale acestora.

Au luat totul de la început. E povestea instalării lor în Bărăgan, pe câmpul pustiu sau printre cereale. Acolo exista un ţăruş ce marca, printr-un număr, locul de aşezare al fiecărei familii, poate că acel număr era noua identitate pentru ei. Muma povesteşte şi lacrimile îi spală obrajii brăzdaţi de cute adânci… Retrăieşte acele momente când a fost obligată să-şi părăsească casa ca să fie expuşi, ca ofrande aduse Divinităţii, ca test al mizeriei şi suferinţei, al rezistenţei. Lupta pentru supravieţuire a urmat zi de zi, ceas de ceas, istovindu-i şi călindu-i în acelaşi timp. Comuna Dropia. Acolo şi-au găsit loc, şi-au făcut cuib, şi au supravieţuit. Era unul din satele noi, printre cele 18, care aveau să răsară în inima Bărăganului şi care aveau să le fie casă, masă pentru aproape 6 ani.

Ajunşi în câmp, Veta şi Minică şi-au săpat şanţuri de jur împrejur, şi-au construit casă din pământ bătut, acoperită cu paie şi coceni, pe locuri atât de neprietenoase, dar pe care, în timp, le-a îmblânzit cu vorba, cu durerea, cu lacrimile ce nu conteneau să curgă, cu gândul la pământul lor, la bunurile de preţ, cu amintirile lor despre prieteni, rude. Erau bătuţi de soartă, de ploi, de arşiţă, de vânt… Au muncit pământul străin, s-a înfrăţit cu acesta… Era prietenul de nădejde, căruia îi puteau spune tot ce aveau pe suflet, în timpul zilei, iar noaptea, vorbeau în şoaptă, fără să îi audă cineva, se îmbărbătau unul pe celălalt, se rugau şi adormeau ţinându-se de mână, cu speranţă că ziua ce va

urma le va fi mai norocoasă şi fără lacrimi. Mâinile lor trebuiau să prindă putere, să fie însufleţite pentru muncile la care erau supuşi. Cu mâinile trebuiau să sape puţuri pentru apă, cu ele săpau în pământul uscat şi crăpat de soare, ca mai apoi tot cu mâinile frământau pământul pentru case, lucrând cot la cot femeile, copiii, bărbaţii, fiind supravegheaţi mereu. Cu mâinile lor au ridicat căminul cultural, dispensarul, şcoala, miliţia, cooperativa, fără ca cineva să-i răsplătească într-un fel. Munceau continuu şi numai noaptea îşi odihneau mădularele istovite de muncă, îşi oblojeau rănile sângerânde ale mâinilor, îşi frecau tălpile picioarelor cu coceni, ca să scoată pământul ce s-a cuibărit prin bătăturile adânci şi care dureau tot mai mult… Şi fiecare înţepătură de ciulini lăsa urme adânci care cu greu puteau fi vindecate.

A început goana şi lupta pentru lemne, mâncare, apă. Prestau munci istovitoare. Scormoneau pământul în căutarea disperată după apă, hrană. Timpul trecea greu şi grija zilei de mâine îi dobora. Aşteptau o minune, un pachet salvator de la rude ca să-şi potolească foamea. Şi tot cu gândul acasă, la tot ce au lăsat, la ce le-a fost confiscat, bunuri pe care nu mai aveau să le recapete, timpul trecea încet, sporeau grijile, îşi blestemau zilele. Orice zâmbet a dispărut de pe chipul lor, luând loc frământările şi zbuciumul de zi cu zi. Îşi înecau amarul departe de ochii sfredelitori ai celor care îi păzeau, se rugau pe ascuns, se jeleau pământului care a primit o faţă nouă datorită lor şi el le-a dăruit hrană ca să supravieţuiască. De acolo, din bordeiul lor ridicat cu lacrimi şi durere, se gândeau şi se întăreau ca să poată îndura mai uşor despărţirea de cei dragi, de luncă şi ponoare, de pădurile de brad, de munca câmpului, cu care erau deprinşi din frageda pruncie…

După ani buni de chin şi umilinţe, şi-au văzu visul, de a se reîntoarce acasă, împlinit, şi-au predat căsuţa, deposedaţi a doua oară de bunuri, fără vreo despăgubire, iar din agoniseala lor au luat cu ei atât de puţin… Pentru că puţin au adunat. Bunurile materiale nu mai aveau valoare pentru ei. Cel mai mult preţuiau viaţa. Era bunul lor cel mai de preţ. Prin câte au trecut, câte au îndurat, toate acestea i-au întărit şi după ce au scăpat din acest iad al suferinţei, la care erau supuşi de către oameni, au preţuit fiecare clipă de libertate, s-au bucurat de

fiecare dimineaţă însorită, s-au hrănit din parfumul florilor şi din apa curată, de izvor… Regăseau în orice farmecul de odinioară al naturii atât de darnică şi plină de frumuseţe. Se bucurau ca nou-născuţii, învăţau să vorbească cu semenii lor, să aibă încredere în ei, învăţau să zâmbească iar, încercau să-i ierte pe cei ce au contribuit la deportarea lor, încercau să-şi construiască alt acoperiş deasupra capului, pentru că au venit întăriţi şi dornici să-şi ridice o altă casă, mai trainică decât cea pe care au lăsat-o în urmă şi pe care au predat-o, după ce li s-au ridicat restricţiile…