luni, 18 octombrie 2010
egilcescu: Ioana - In memoriam
egilcescu: Ioana - In memoriam: "Ioana – In memoriam Era ce nu vei mai găsi în această lume. Era omul lipsit de patimi şi de prejudecăţi. Era omul pur, cuminte şi cu iubir..."
Deosebiri
„Este oare lumea o vale a plângerii, cum spun creştinii, şi noi suntem aruncaţi în ea doar pentru a ispăşi crimele dinaintea acestei vieţi nenorocite?” George Sand
Şi viaţa noastră e din ce în ce mai nenorocită, fără a găsi o soluţie. Căci de marea proprietate a ţării (sau de marea împărţeală) dispun cei ce vor să profite de bunul nostru, al tuturor, ne înghit cu neruşinare sufletul, ne dezmoştenesc tot pe noi, cei slabi, care ne rugăm zadarnic cerului. În timp ce trupul ţării lâncezeşte şi suferă, unii au prădat din pământul ţării, aproape uscat ca şi omul, ajuns în pragul disperării şi al sinuciderii. Şi nu poţi să treci cu vederea haitele de lupi care se năpustesc, fără milă, asupra roiului de săraci flămânzi. Că cei bogaţi vor să fie şi mai bogaţi şi vor să-şi păstreze acest statut până dincolo de viaţă, pe când cei săraci sunt exterminaţi sub privirile celor care, în loc să salveze, seamănă discordia, nemaiputând să pună capăt mizeriei în care trăiesc.
Dacă vrei să schimbi lumea în care trăieşti, începe cu tine, schimbă-te în bine... Dacă vrei să scapi de criză, începe să-ţi gestionezi toate accesele de furie, să-ţi înfrânezi pornirile agresive, să-ţi corectezi limbajul vulgar, să fii mai îngăduitor cu semenii tăi… Dacă vrei să parcurgi un drum lin, fără obstacole, să echilibrezi balanţa, acolo unde viciile atârnă atât de greu, iar virtuţile nu mai există (sau nimeni nu mai crede în ele), pentru că minciuna şi îmbuibarea au luat locul adevărului, atunci, schimbă macazul. Ai devenit omul lipsit de zâmbet, grav, posac, impulsiv şi nimănui nu-i face plăcere să te aibă în preajmă? Schimbă-te. E nevoie de această decizie, pe care s-o iei cât mai rapid, până când frica şi laşitatea nu pun stăpânire pe tine. Învaţă să trăieşti cu puţin, ca să câştigi mult mai mult, pe alt plan, sufletesc. Porneşte în căutarea gurii de oxigen, care să-ţi cureţe partea întunecată a gândurilor. Trăieşte în natură, bucură-te de roadele ei şi nu lăsa ca ideea de criză să-ţi înceţoşeze mintea. O criză care nu este un fenomen al naturii dezlănţuite, ci al oamenilor, că mereu omul este cel ce poate declanşa marile necazuri, marile catastrofe, marile tragedii… Nu putem da vina pe furia apelor, furia soarelui, furia vântului… Omul este răspunzător în faţa dezastrului şi suferim toţi, deopotrivă, mai ales generaţiile viitoare, care găsesc totul pârjolit în cale, totul otrăvit, pentru că nişte minţi bolnave au scăpat din frâu virtuţile, culegând în grabă viciile, împrăştiind otrava… Da. Mâna omului e mereu blestemată şi ea este în stare de a semăna uscăciune şi sărăcie… Iar omul simplu este prins într-o capcană, citeşti asta pe chipul lui, tot mai întunecat, şi nu se va găsi nimeni să-i explice de ce a ajuns într-o asemenea stare… Se cere muncă, dar tot mai puţini vor să muncească, sporind mizeria.
Ţin minte că, pe vremuri, eram grânarul Europei, acum, suntem groparul deşeurilor… Înainte, se vorbea despre curent gratuit, pentru că aveam resurse proprii, acum, suntem îndatoraţi, cu facturi imense, fără ca cineva să ne spună de ce… Mi-aş dori să fim poporul care să nu depindă de Fonduri, care mai de care mai sofisticate, cu reguli scrise pentru avantajele lor... Se vorbeşte de criză, dar oamenii construiesc, îşi cumpără maşini, într-un cuvânt, au lărgit cureaua. Şi atunci? Unde este criza? Să fie scăpată voit pe piaţă, după ce a fost bine frământată în laboratoarele lor, iar avantajele să curgă în favoarea lor. Nu dorim conturi în valută, nici pungi cu bani. Vrem să trăim cinstit, din munca noastră. Şi cei bogaţi să aibă aceleaşi drepturi cu cei săraci, să fie o lege pentru toţi, căci acestea nu se obţin prin violenţă, anarhie, ci prin stăruinţă în muncă, înclinare spre învăţătură şi respect pentru legile ţării. Dar şi la acest capitol punctează omul de rând, dornic să nu fie călcat în picioare, umilit, purtând haine curate, săturându-se de mizerie, de rănile din palme, de bolile ruşinoase, de păduchi, de râie, de inaniţie… Că spaima zilei de mâine este atât de apăsătoare şi nu vrea să se reverse şi asupra copiilor. Cine să-i vindece rănile din palme, cine să-i spele petele de ruşine de pe trupul din ce în ce mai obosit de muncă. Că omul a ajuns să lucreze zi-lumină, fără pauză, epuizându-şi, încet-încet, puterile, fără să simtă, şi numai când a căzut, doborât de boală, nimeni nu îl mai poate trata cum trebuie, că nimeni nu l-a asigurat. Şi se va întoarce la lepra mizeriei, acolo de unde a plecat, fără să-l mai bage cineva în seamă. În zadar va mai bate la casa omului bogat, să primească de lucru, sau să cerşească o porţie de mâncare. Haina, mirosind a boală, îl va arunca la marginea societăţii şi, uşor, va putea fi împins în prăpastia morţii, descoperind, prea târziu, deosebirile dintre oamenii aceluiaşi popor.
Şi viaţa noastră e din ce în ce mai nenorocită, fără a găsi o soluţie. Căci de marea proprietate a ţării (sau de marea împărţeală) dispun cei ce vor să profite de bunul nostru, al tuturor, ne înghit cu neruşinare sufletul, ne dezmoştenesc tot pe noi, cei slabi, care ne rugăm zadarnic cerului. În timp ce trupul ţării lâncezeşte şi suferă, unii au prădat din pământul ţării, aproape uscat ca şi omul, ajuns în pragul disperării şi al sinuciderii. Şi nu poţi să treci cu vederea haitele de lupi care se năpustesc, fără milă, asupra roiului de săraci flămânzi. Că cei bogaţi vor să fie şi mai bogaţi şi vor să-şi păstreze acest statut până dincolo de viaţă, pe când cei săraci sunt exterminaţi sub privirile celor care, în loc să salveze, seamănă discordia, nemaiputând să pună capăt mizeriei în care trăiesc.
Dacă vrei să schimbi lumea în care trăieşti, începe cu tine, schimbă-te în bine... Dacă vrei să scapi de criză, începe să-ţi gestionezi toate accesele de furie, să-ţi înfrânezi pornirile agresive, să-ţi corectezi limbajul vulgar, să fii mai îngăduitor cu semenii tăi… Dacă vrei să parcurgi un drum lin, fără obstacole, să echilibrezi balanţa, acolo unde viciile atârnă atât de greu, iar virtuţile nu mai există (sau nimeni nu mai crede în ele), pentru că minciuna şi îmbuibarea au luat locul adevărului, atunci, schimbă macazul. Ai devenit omul lipsit de zâmbet, grav, posac, impulsiv şi nimănui nu-i face plăcere să te aibă în preajmă? Schimbă-te. E nevoie de această decizie, pe care s-o iei cât mai rapid, până când frica şi laşitatea nu pun stăpânire pe tine. Învaţă să trăieşti cu puţin, ca să câştigi mult mai mult, pe alt plan, sufletesc. Porneşte în căutarea gurii de oxigen, care să-ţi cureţe partea întunecată a gândurilor. Trăieşte în natură, bucură-te de roadele ei şi nu lăsa ca ideea de criză să-ţi înceţoşeze mintea. O criză care nu este un fenomen al naturii dezlănţuite, ci al oamenilor, că mereu omul este cel ce poate declanşa marile necazuri, marile catastrofe, marile tragedii… Nu putem da vina pe furia apelor, furia soarelui, furia vântului… Omul este răspunzător în faţa dezastrului şi suferim toţi, deopotrivă, mai ales generaţiile viitoare, care găsesc totul pârjolit în cale, totul otrăvit, pentru că nişte minţi bolnave au scăpat din frâu virtuţile, culegând în grabă viciile, împrăştiind otrava… Da. Mâna omului e mereu blestemată şi ea este în stare de a semăna uscăciune şi sărăcie… Iar omul simplu este prins într-o capcană, citeşti asta pe chipul lui, tot mai întunecat, şi nu se va găsi nimeni să-i explice de ce a ajuns într-o asemenea stare… Se cere muncă, dar tot mai puţini vor să muncească, sporind mizeria.
Ţin minte că, pe vremuri, eram grânarul Europei, acum, suntem groparul deşeurilor… Înainte, se vorbea despre curent gratuit, pentru că aveam resurse proprii, acum, suntem îndatoraţi, cu facturi imense, fără ca cineva să ne spună de ce… Mi-aş dori să fim poporul care să nu depindă de Fonduri, care mai de care mai sofisticate, cu reguli scrise pentru avantajele lor... Se vorbeşte de criză, dar oamenii construiesc, îşi cumpără maşini, într-un cuvânt, au lărgit cureaua. Şi atunci? Unde este criza? Să fie scăpată voit pe piaţă, după ce a fost bine frământată în laboratoarele lor, iar avantajele să curgă în favoarea lor. Nu dorim conturi în valută, nici pungi cu bani. Vrem să trăim cinstit, din munca noastră. Şi cei bogaţi să aibă aceleaşi drepturi cu cei săraci, să fie o lege pentru toţi, căci acestea nu se obţin prin violenţă, anarhie, ci prin stăruinţă în muncă, înclinare spre învăţătură şi respect pentru legile ţării. Dar şi la acest capitol punctează omul de rând, dornic să nu fie călcat în picioare, umilit, purtând haine curate, săturându-se de mizerie, de rănile din palme, de bolile ruşinoase, de păduchi, de râie, de inaniţie… Că spaima zilei de mâine este atât de apăsătoare şi nu vrea să se reverse şi asupra copiilor. Cine să-i vindece rănile din palme, cine să-i spele petele de ruşine de pe trupul din ce în ce mai obosit de muncă. Că omul a ajuns să lucreze zi-lumină, fără pauză, epuizându-şi, încet-încet, puterile, fără să simtă, şi numai când a căzut, doborât de boală, nimeni nu îl mai poate trata cum trebuie, că nimeni nu l-a asigurat. Şi se va întoarce la lepra mizeriei, acolo de unde a plecat, fără să-l mai bage cineva în seamă. În zadar va mai bate la casa omului bogat, să primească de lucru, sau să cerşească o porţie de mâncare. Haina, mirosind a boală, îl va arunca la marginea societăţii şi, uşor, va putea fi împins în prăpastia morţii, descoperind, prea târziu, deosebirile dintre oamenii aceluiaşi popor.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)