Ileana Dogaru - in memoriam

Suntem ceea ce am făcut şi ceea ce am lăsat în urmă. Despre o moştenire nevăzută de unii în timpul vieţii, pe lângă care am trecut grăbiţi şi nepăsători, fără să privim o făptură desprinsă din altă lume, mereu cu zâmbetul pe chip, cu o ţinută perfectă, pe un trup maiestos, sobru… Fiecare întâlnire îmi consolida admiraţia pentru ea, pentru ele. Erau împreună, aşa au hotărât, nu ştiu când… Poate că din copilărie sau poate că mai dinainte, şi lucru rar întâlnit să supravieţuiască ani îndelungaţi, împreună. Nu au avut nevoie de separări, nu au existat discuţii pe pământ, pe pomii din grădină, pe roadele lor, pe flori, pe scaun, pe masă… Au coexistat, au cooperat, au comunicat, au comemorat… Şi dacă timpul era mai darnic, puţin mai darnic, ar fi câştigat pariul cu viaţa, cu moartea, şi sărbătoreau centenarul unei existenţe de neimaginat, pe o stradă ce devine din ce în ce mai tristă şi mai pustie, căci cei ce au deschis drumul nou şi poarta nouă se retrag pe alte cărări, poate alte împărăţii, lăsându-ne acele averi de suflet, pe care le revendicăm numai după dispariţia lor.

Cruci pereche

Atât pot spune. Şi poate că am spus totul. Rar se întâmplă, ca şi în lumea de Dincolo, să păşească împreună, să fie mai aproape decât au fost vreodată, să-şi spună ceea ce a rămas nespus... Doamne, ce durere au putut lăsa în urmă, pentru cei ce nu vor putea uita curând sufletele lor adormite şi atât de aproape... Mă simt vinovată pentru că nu am reuşit să ajung şi eu, cât au fost în viaţă, dar ele au fost cele care nu şi-au uitat neamul, fie el şi prin alianţă, au făcut puntea dintre noi, au ştiut s-o întreţină...
Dumnezeu să mă întărească, să pot trece peste această nesfârşită şi rar întâlnită durere. Pe această punte tristă, atâtea capete plecate rămân plângând, privind tăcute, înmărmurite la cele două suflete împreunate şi nu ştiu pe care s-o plângă mai întâi. Şi tot acolo sunt două cruci pereche, proptite de zid durerii, iar lacrimile, înnodate pe faţă, mi se preling şiroaie pe buchetele cu flori, ce nu au ajuns la timp… Pe aceeaşi punte, întrevăd îmbrăţişarea lor; nici ploi de lacrimi şi suspine nu vor reuşi să le desprindă una de cealaltă. Numai aşa vor putea veghea asupra celor rămaşi într-o lume săracă, bolnavă şi din ce în ce mai tristă. Şi an de an, în miez de toamnă, voi aprinde două lumini, scoţând, din lada cu zestre a amintirilor postume, o candelă de suflet, rămasă-n mâna tremurândă, pe drumul din ce în ce mai scurt, plin de suspin şi tot mai pustiu…

Printre nori

Rugă

Să-ţi fie pământul, Acolo, bogat,
Ca-n viaţă şi-n moarte, să fii împărat,
Să scrii alt poem de viaţă şi dor,
Pentru bietul popor, de grabă, muritor.

Să scrii un poem de iubire şi cânt,
Aşa cum l-ai scris, cât ai fost pe pământ,
Să-ţi fie iertată tristeţea din gând,
Pe noi ne-ai lăsat mai trişti şi plângând.

Ne-ai lăsat sleiţi de puteri şi oftând
După versul de aur ce-l rosteam lăudând
Un popor viteaz şi o ţară de vis;
Clădeşte, Acolo, un nou paradis.