Un om retras, la
prima vedere. Aşa l-am cunoscut şi greu mi-a fost să-i smulg câteva cuvinte, chiar şi cele
de salut. Era atât de nedotat social, că mă întrebam la ce şcoli a fost, ce
profesori a avut, ce părinţi, ce bunici… Să fie ceva nativ? Poate că da, pentru
că şi tatăl lui era ciudat. A şi murit de tânăr. Să fie acesta motivul
însingurării? Mulţi au trecut prin această traumă; că nu este uşor să-ţi pierzi
tatăl, atunci când ai mai mare nevoie de el. De atunci ar fi început războiul
nevăzut cu lumea, pentru că el se simţea neîmplinit, că cealaltă jumătate, care
îi asigura echilibrul, s-a pierdut prea devreme, că a rămas într-un picior şi
şchiopăta printre oameni, cu capul plecat, cufundat în gânduri şi tristeţe
nemăsurată… Aşa se plimba prin ţinuturile noastre, absent şi fără rost… A rămas
cu mama şi amândoi au supravieţuit. Dar mama a făcut tot ce i-a stat în
puterile ei ca să-l pornească pe drumul cel bun, să meargă la şcoală, să înveţe
bine, să fie cuminte… Şi greu le-a fost, că nevoile erau multe şi bani erau
puţini, dar mâinile harnice ale mamei au făcut să suporte mai uşor viaţa care
se arăta tot mai greu de dus. De cum a terminat liceul, mama l-a dus la muncă,
să contribuie şi el cu ceva la bugetul casei. A făcut o facultate, s-a
căsătorit, are o fetiţă, într-un cuvânt, s-a realizat. Dar ceva îl rodea, avea
impresia că toţi cei din jur nu sunt pe măsura lui, că unii au prea mult, alţii
prea puţin şi a intrat în el veninul, a început să iscodească, să reclame pe
toată lumea, să se transforme în omul justiţiar… Am citit câteva fragmente din
reclamaţiile lui şi mi-am dat seama că ele sunt otrăvite de ură, sunt urmare a
unei mânii fără seamăn… Te-ai fi aşteptat că la vârsta lui să fie maturizat, să
fie exemplu pentru copila lui, să fie reazem pentru mama pensionară… Mintea lui
a luat-o razna şi a lunecat spre groapa de gunoi a limbajului, acolo, unde mai
are puţin şi se poate scufunda şi el, poate că atunci când îşi iroseşte ultimele
furii împotriva celorlalţi, dacă nu va exista cineva care să-l trezească la
realitate şi să-şi canalizeze toate eforturile în oblojirea rănilor sufleteşti.
Să coboare pe pământ, în lumea reală, aşa cum este ea, cu bune şi mai puţin
bune, să înceteze să mai fie o enigmă… Să fie omul politicos, despovărat de
mania intrigilor şi a iscodirii, omul care să-i accepte şi pe cei mirosind a
parfum scump şi pe cei cu miros de alcool şi fum de ţigară… Că toţi avem locul
nostru pe pământ şi până să mirosim la fel, e cale lungă… Să fie acela mirosul
de ţărână… Iar în ce-l priveşte, trebuie să fim cât mai aproape de el, să-l
ademenim, cât se poate, spre o altă cărare mai sigură, pentru că merită să fie
ajutat, nu izolat, fie de cei pe care îi consideră duşmanii lui, fie de
prieteni, părinţi şi duhovnic…
