De dimineaţă plouă mărunt peste frunzele îngălbenite ale pomilor şi le ajută să plutească în adierea tot mai rece a vântului de toamnă, o ploaie măruntă care mă ţine în casă… Şi-mi fac de lucru pe ici-colo, până dau de oglinda aburită şi prăfuită, încerc să-i redau strălucirea de odinioară, dar, vai! Era mai bine înainte! Am văzut dintr-o dată cât m-am schimbat, cât am îmbătrânit şi cearcănele, şi ridurile, şi părul… Dar, n-am îmbătrânit numai eu! Şi lucrurile din casă, căsuţa aceasta care e mult mai bătrână; vecina mea, care odinioară zburda prin grădină, acum s-a gârbovit de tot, mersu-i e tot mai greoi, abia ajunge în faţa casei, să privească măcar cum cei tineri se plimbă. Se lasă fără putere pe un scaun şi puţini sunt cei care se încumetă să se oprească, s-o întrebe de vorbă, s-o îmbărbăteze şi să-i adreseze urarea „Să trăieşti”. E încă acolo, în faţa casei, sprijinindu-se de un baston, cu părul tot mai cărunt, cu faţa tot mai suptă şi îngălbenită de boală… Doar ochii sunt la fel de senini şi liniştiţi ce cată spre cei ce trec grăbiţi, fără să arunce măcar o privire sau să facă popas lângă gardul ei… O biată fiinţă, plăpândă şi tristă, înconjurată de flori alese, ce împodobesc intrarea şi aleile, cu trifoiul atât de verde, şi mireasma dulce a strugurilor ce coboară din bolta mereu darnică… Azi lipseşte, poate că ploaia a ţinut-o în casă. Poate că ziua de mâine este mai norocoasă şi o va face să iasă în faţa casei, să-şi alunge tristeţea din suflet, durerea cea mare că nu mai poate ajunge la El, cu flori de toamnă, cât mai sunt, până dă bruma… Ne vedeam destul de des şi depăna amintirile ei despre viaţă şi despre moarte, despre iubire şi ură, despre câte şi mai câte… Era o fiinţă extraordinară, cu o agerime în privire, chiar sclipitoare, cu un respect nemaiîntâlnit pentru muncă. Avea înclinaţii spre lucruri bine făcute. Când termina ceva, pe chipul ei se ivea o lumină ce izvora parcă din adâncul sufletului, şi puteai citi ca într-o carte deschisă ce avea un titlu sugestiv, bunătate. Era mereu sub aripa adevărului, chiar dacă rănea, nu abdica de la acesta. Îi plăcea să spună lucrurilor pe nume. Dar au început renunţările la tot ce îi plăcea. În ceasurile de singurătate, o tortura simţământul de deznădejde, iar când mă întâlnea, îşi deschidea uşor sufletul şi suferea şi ea, ca orice om năpăstuit de boală, când auzea de necazurile mele. Era tot mai tristă, purtând mereu dinaintea ochilor o perdea cernită de la pierderea singurului fiu, care era lumina ochilor. Ochii ei s-au închis pentru totdeauna, sufletul rănit nu avea să se mai vindece vreodată, rănile erau vii şi durerea amară. Se tânguia zi de zi. Credea că aşa îşi găseşte alinarea, dar tristeţea ei era tot mai apăsătoare cu fiecare lacrimă prelinsă pe buchetul de flori cu care îi împodobea mormântul, cu fiecare lacrimă prelinsă pe lumânarea aprinsă la căpătâiul lui, cu fiecare lacrimă prelinsă pe pământul pe care îngenunchea şi se ruga pentru iertarea păcatelor. Acolo îşi putea aşterne durerea, acolo îşi găsea liniştea, acolo, lângă fiul ei care şi-a găsit prea devreme timp pentru odihna veşnică. Nu a fost fericită, nici măcar pe jumătate din fericirea pe care o dăruia din suflet nepoatelor ei. Au urmat alte zile şi alte seri, alte luni şi alte anotimpuri, dar toamna vieţii a fost una tristă şi fiecare frunză cădea retezată de necazuri şi durere, iar sufletul ei era apăsat ca de o povară ce creştea şi se răspândea în tot trupul. Treceam prin faţa porţii şi o căutam cu privirea, pentru că petrecea ore îndelungi în faţa casei. Eram cu ochii dincolo de poartă. Dar poarta era mereu închisă şi ea refuza să apară. Am vrut s-o strig, dar în noaptea cea neagră, am văzut luminile aprinse. Cineva a ieşit afară şi a aprins o lumânare de ceară. Ardea uşor, cu o flacără mică, asemeni celei ce s-a stins. A plecat fără să-mi fi povestit tot. Multe lucruri le-a cufundat în adâncul sufletului şi au pierit o dată cu ea. Ce a rămas din viaţa ei a fost munca, munca grea, iar esenţa vieţii ei a fost renunţarea, veşnica renunţare… Şi noi urmăm, dar până atunci, căutăm să trăim alături de florile care vor înflori multă vreme, dar fără Lina. Că ea nu se lupta cu moartea. O privea cu umor, o aştepta pentru că făcea parte din ea. Se lupta cu boala indiferenţei, cu cea a renunţării şi tristeţii. Moartea era a ei şi pe fiecare, luat de aceasta, ea l-a plâns, l-a sărutat, l-a vegheat şi l-a pomenit. Lina a avut tot şi a pierdut tot, dar de fiecare dată se minuna că Dumnezeu i-a dat zile prea multe. Să fie aşa sfârşitul? Să fie aşa clipa de certitudine a apropierii sfârşitului? Când m-am dezmeticit, totul mi se părea cuprins de o linişte nefirească. Niciun glas, nici foşnetul paşilor pe cărare, nimic. În noaptea cea neagră, pleoapele devin tot mai grele, iar lacrimile încep să curgă, să se amestece cu stropii de ploaie…
