Principii de viaţă

Gogu era ca o furnică care se înhamă la mult prea mult, nu renunţa niciodată la nimic, iar lucrurile începute aveau întotdeauna un sfârşit, depăşind orice greutate sau obstacol… Proviziile erau o dovadă a muncii neobosite, de la carele pline de ştiuleţi de porumb, depozitaţi în pătul, de la carele pline de dovleci… Era mereu prevăzător şi momentele de pauză le petrecea în faţa porţii, pe o bancă, tot mai aproape de drum, pe care-l scruta cu privirea ageră, aşteptându-şi băiatul şi cu cuvinte de îmbărbătare îl petrecea până în căsuţa părintească care seamănă cu ce a lui Creangă de la Humuleşti… Despre căsuţa aceasta modestă în care avea toate cele trebuincioase şi nimic mai mult, cu paturi de lemn din pădure, cu saltele din paie (poate că cele mai sănătoase saltele), o căsuţă mereu curată şi în care îşi aştepta, la fiecare sfârşit de săptămână, băiatul… Era lumina ochilor lui; era cel pe care se putea sprijini şi pe care îl considera urmaş vrednic, cu principii sănătoase, aşa cum le-a învăţat de la părinţii „adoptivi”, în casa cărora a crescut de la vârsta de patru ani. Şi Marin îi ştie povestea pentru că părintele lui nu avea secrete faţă de el şi nu vroia să lase povară pe capul lui, să-i facă rugăciune la o cruce de jurământ, în curtea bisericii… Lui i s-a spovedit şi ştia că are suflet bun, cu credinţă şi săritor în a-şi ajuta semenii, cu dare de mână pentru cele sfinte, cu pomeniri şi lumină la mormântul lui… Marin vorbeşte de tatăl lui ca de un sfânt… Este mulţumit de toate câte a învăţat de la el, îi este recunoscător şi nu poate uita sfaturile, acele principii de viaţă care l-au călăuzit în drumul spre maturitate şi pe care este dator să le păstreze cu sfinţenie, ca mai apoi, să le poate transmite, la fel de curate şi drepte, copiilor şi nepoţilor. Este fericit în raiul din curtea casei părinteşti care te îndeamnă să revii şi să redescoperi acele colţuri de lume minunate, o lume simplă şi mult mai liniştită, aproape de cele pământeşti, de roadele acestuia, de energia care îi ţine în putere ca să-l poată munci…

Nu ştie să fi avut prieteni, dar a fost servitorul devotat al celor care l-au considerat prieten de muncă, cinstit şi adevărat. Punea pasiune în tot ce făcea, iar în mâinile lui era înmagazinată toată forţa lui. Era deasupra tuturor prin liniştea şi cuminţenia vorbelor… Avea o surdină în glas, rămasă după operaţia de la gât şi vorbele lui şoptite aveau o altfel de putere asupra celor apropiaţi, ca o rugăciune… Am remarcat atunci, că şi şoaptele au putere de convingere… Mă bucur să aflu că a mers în acelaşi pas cu tatăl, că povestea lui a rămas şi nu s-a pierdut o dată cu trupul bătrân şi obosit… O ştie şi o povesteşte în dulcele grai oltenesc; o ştie şi o va povesti copiilor, nepoţilor şi celor care îi vor sta în prejmă, dacă timpul va fi generos cu el; o ştie cu lux de amănunte; ştie de toate câte a petrecut pe moşia de la Scrada, de cum a copilărit acolo, cu bărbatul meu, de grija pentru averea socrilor mei, de toate îmi povesteşte… Ştie că pomenindu-l mereu, povestea lui nu va fi dată uitării şi va fi piatra de temelie pentru alte şi alte poveşti de viaţă, poveşti adevărate pentru cei ce vor veni… Iar eu mă număr printre cei privilegiaţi că am trăit să ascult povestea vremurilor de odinioară, spusă de Marin; povestea unui om simplu, dar cu o determinare ieşită din comun...