Spun unii că trebuie să muncim, fiindcă numai în muncă se descoperă fiinţa noastră.
Să munceşti cu iubire, de bună voie, oricâte dureri ţi-ar pricinui aceasta... şi să o faci cu dăruire
şi roadele să le culegi când sunt coapte...
Dar când eşti silit de frică şi nevoi, când eşti căzut pradă deznădejdii, când iubirea lipseşte,
înseamnă că nu mai exişti şi te treci împovărat şi încovoiat, zbârcit şi părăsit în întuneric.
Iar dacă ţi-ai păstrat avar bunurile şi ai devenit neînsemnat pentru cei din jur şi fără prieteni,
peste tine s-a aşternut bezna.
Şi dacă cauţi o cale de a ieşi la lumină, încerci să munceşti toată ziua, să oboseşti, să nu mai simţi nopţile o povară, şi dacă cauţi o făptură, printr-o bătătură, care să muncească din greu, sub biciul nevoii şi a foamei, a fricii sau a grijii zilei ce vine, atunci o găseşti uşor în omul de lângă tine, cel ce-şi caută mereu o muncă nouă, să uite sau somnul să-i vină uşor...
Dar te înveţi şi cu munca şi nu-ţi mai este de ajutor.
În locul unei nopţi liniştite şi cu vise frumoase, te chinuie gânduri şi amintiri...
