În tăcerea ierbii desprimăvărate,
Mugurii iubirii trosnesc încălecaţi;
Simt cum le străpung iar doruri neuitate,
Adunate-n grabă şi tot în grabă,
Pier nevindecaţi.
Păşesc sfioase, când doruri înfloresc, îmbujoraţi,
Şi ascund păcate prin dosuri de-acatiste,
Prin pomelnic, trec şiruri de bărbaţi
Ce lăsară bisericile pline
De văduve-ntristate.
Că durerea aspră i-a mânat spre moarte,
Dar şi acolo sunt cozi şi locuri limitate,
Iar văduvele plânse nu sunt scutite de obol
Şi de serviciile prea scumpe,
Deloc negociate.
Pe când strângeau de pungă, să-şi numere amarul
Şi să ceară ajutor de la alte porţi,
Vin alte dame, suple şi frumoase,
Etalându-şi hainele
Nemirosind a morţi...
Care au mirosuri fine
Şi criptele-s monumentale,
Ei râvnesc s-ajungă pe-aleea principală,
Pe morţii noştri,
Nu dau nici trei parale.
Stau între ziduri şi imensele grilaje,
Feriţi de ochii trişti, iscoditori,
Să nu se-audă zgomot sau bruiaje
Peste cântările divine
Şi peste nestematele lor flori.
Mânaţi de vanităţi şi glorii efemere,
Ei vor şi viaţa după viaţă-n lux,
Uitând că, odată ce omul piere,
Nu mai contează ce a fost, cândva,
Pe-acest pământ.
2012-02-05
