duminică, 11 martie 2012

O umbră

O umbră rătăceşte pe peretele bolnav,

şi ţine să pătrundă în carii şi în pieptu-mi concav;

că orice apus e trist şi-ndoliat,

lăsând în urmă lacrimi suspinând,

când din viaţa cea chioară şi năucă,

triumfase vântul ciugulind din buze,

chiar şi suflarea mării, ajunsă la peluze,

s-a cuibărit în scoica rămasă cam confuză,

plină de nisipul morţii, în lumina-i difuză,

urmărind prohodul unei vieţi obosite şi gârbovite.

Aşa că eu mă aşez la coadă, unde se dă viaţă pe gratis,

Nu moarte, gata gătită, rujată, ca să mor de plictis.

2012-03-11

Eli Gîlcescu

Idele lui marte

Tu mă vezi perfectă,

Eu îţi spun că sunt defectă,

Cu o mulţime de ruine,

Dar le port cu cinste şi mi-e bine...

Nu-mi ascund nici anii,

Nici privirea;

Toate-s la locul lor,

Chiar şi iubirea...

Ce-ai vrea să ştii de mine...

Mi-e greu, acum, să-ţi spun,

Când vin idele lui marte,

Mai mult mă rog, până-mi apun

Toate gândurile triste,

Sub clar de lună,

Iar pe-a mea mirişte,

Aştept o altă zi, mai bună...

Te rog, e legat de mine

Şi n-ai să înţelegi,

Dar îţi voi scrie

Şi taina mea o s-o dezlegi...

Să treacă marte,

E un remember, an de an,

El face din mine parte,

E alean...

Să-mi fie bine.

2012-03-11

Eli Gîlcescu

Muza

Eu îţi mulţumesc pentru primirea neaşteptată... Am fost în culmea fericirii... M-ai luat de mână, tu, omul cunoscut, fără să te fi cunoscut, şi m-ai însoţit în acest labirint... A fost ca o poveste, ca un vis, poate că cel mai frumos vis, în plină iarnă, în preajma sărbătorilor. M-ai purtat prin încăperile sufletului ales, m-ai făcut să cred că am atins, uşor, din zbor, aripa muzei care mi-a dăruit aproape toată vraja poeziei de dragoste; m-ai prins în jocul de artificii al cuvintelor, luminându-mi calea spre iubire. Ce poate fi mai frumos şi mai înălţător, decât bucuria de a face pe alţii să trăiască liberi, în adevăr, credinţă şi multă iubire. Mi-ai dăruit totul şi eu nimic. Pentru că tu, omul bogat sufleteşte, ai făcut risipă, prin vorbe, de prea multă iubire... Acolo, prin labirint, am găsit loc călduţ, unde poezia a devenit îngerul meu, protectoarea gândurilor, templul ridicat, în tăcere, dar aşezat şi trainic... Poţi să crezi? Trebuie să treci prin aceste miresme ale nopţilor, să le aduni roua în dimineţile însorite şi să le păstrezi pentru eternitate... Mă voi ruga pentru muza ta, iubirea vieţii tale, să-i călăuzească versul şi spre inima mea, mereu.

În tăcerea ierbii desprimăvărate

În tăcerea ierbii desprimăvărate,

Mugurii iubirii trosnesc încălecaţi;

Simt cum le străpung iar doruri neuitate,

Adunate-n grabă şi tot în grabă,

Pier nevindecaţi.


Păşesc sfioase, când doruri înfloresc, îmbujoraţi,

Şi ascund păcate prin dosuri de-acatiste,

Prin pomelnic, trec şiruri de bărbaţi

Ce lăsară bisericile pline

De văduve-ntristate.


Că durerea aspră i-a mânat spre moarte,

Dar şi acolo sunt cozi şi locuri limitate,

Iar văduvele plânse nu sunt scutite de obol

Şi de serviciile prea scumpe,

Deloc negociate.


Pe când strângeau de pungă, să-şi numere amarul

Şi să ceară ajutor de la alte porţi,

Vin alte dame, suple şi frumoase,

Etalându-şi hainele,

Nemirosind a morţi...


Că şi aceştia au mirosuri fine

Şi criptele-s monumentale,

Ei râvnesc s-ajungă pe-aleea principală;

Pe morţii noştri,

Nu dau nici trei parale.


Stau între ziduri şi imensele grilaje,

Feriţi de ochii trişti, iscoditori,

Să nu se-audă zgomot sau bruiaje

Peste cântările divine

Şi peste nestematele lor flori.


Mânaţi de vanităţi şi glorii efemere,

Ei vor şi viaţa după viaţă-n lux,

Uitând că, odată ce omul piere,

Nu mai contează ce a fost, cândva,

Pe-acest pământ.

marți, 6 martie 2012

Scrisoare către necunoscut III

Inima mea, de gheaţă, nu a fost şi nici nu va fi vreodată… Să bată în zadar? Nu. Zâmbet amestecat cu furie? Nici gând. Cum sunt pe dinafară, aşa sunt şi pe dinăuntru. Am încercat să-i fur vieţii cât mai multe clipe, lăsându-i, în schimb, averea… Dar care? Că port totul cu mine şi aşa, mă simt cel mai bine. Nu am nevoie nici de bagaje… Sunt sortate, unele la inimă, altele-s la suflet… Mai există aura mea, ca aura fiecăruia - aura de fericire, că numai ea se arată, stârnind emoţii, pasiuni… Atunci, se poate vedea cât de liber eşti… Numai atunci, unii pot să-ţi vadă fericirea, dar fără să o poată măsura. Măsurarea se face numai cu iubire. Unele pe altele se măsoară. Nu trebuie decât să-mi ridic privirea şi am impresia că ochii sunt scăldaţi în aureola ei, devenind parte din acel univers unic, dar tulburător... Să văd lumea prin ochii iubirii, este divin. Trebuie timp, exerciţiu... Să simt că cerul este aproape, că norii mă vor legăna la noapte, că şoapte, de la stele, voi primi, că păsările vor cânta prin ochii mei... Şi e minunat… Sunt afară şi cearcănele luminii sunt atât de mari, mult prea mari pentru o zi de duminică. Se simte oboseală în simţirea ei, pustiită până-n străfundul sufletului. Mi-e teamă să nu mă molipsesc. Îmi ajung imperfecţiunile şi slăbiciunile mele, cu temeri, dar şi bogăţia din sufletul meu, până acum, nealterat. E frig. Deodată simt căldură în gerul de afară şi tihnă în pustiul din suflet. Iar zăpada mieilor îmi mângâie faţa, ca într-un ritual măreţ al învierii naturii, într-o veşnică primăvară... Iar această minunată fecioară, care s-a aşternut, dezgolită, fără o frunză care să se zbată în adierea nopţii, distantă în neprihănirea ei, mă învăluie în nemăsurata-i gingăşie şi iubire. Spre necunoscut merge şi această scrisoare, cu lecţia: fii liber.

Iar ţie, cititorule, să-ţi fie bine.

2012-03-05

Eli Gîlcescu

luni, 5 martie 2012

Simţiri

Te simt cum creşti

În poala gândului meu;

Te simt cum vibrezi

În căuşul sufletului meu;

Te simt aşa cum eşti,

Rătăcind prin inima mea;

Şi mai simt ceva,

Prin întunericul visului meu,

Pierdut printre melopee;

Mă agăţ de firul gingaş

Aşezat la marginea iernii,

Care se izbeşte mereu

De fereastra primăverii,

Lăsându-mă s-o mângâi,

Să văd lumina,

Să simt iubirea…

2012-03-05

Eli Gîlcescu

marți, 28 februarie 2012

Erata

Erata s-o pui la început

Cu toate relele ce le-ai făcut

Şi cu ea, să pui cuvântul

De onoare, legământul,

Că n-o să le mai repeţi

Şi încerci să te îndrepţi...

Vezi, cât sunt de cicălitoare?

Aşa-s azi, îmi cer iertare...

Vei spune că nu ai vreo vină,

Că eşti curat;

Eu ţi-am şi găsit una,

Te dedublezi,

Ei, mă crezi?

2012-02-27

La soare

Se-aude imnul ierbii,

Abia iţeşte, şi e lună plină,

Ici, colo câte-un murmur

De izvoare,

Pe lacuri, brotăceii

Încep să stea la soare,

Ies şi gâzele gătite

De serbare

Vor să repete,

Pentru premiera

Concertului

De primăvară.

2012-02-27

Eli Gîlcescu

vineri, 24 februarie 2012

Gând trist


O, erau urme lăsate-n zăpadă,

Aşteptam să treacă cineva să le vadă...

Doar atât, iar florile, în zori,

Ce vor răsări, când voi fi dincolo de nori,

Să le poată iubi, căci nu le puteam lua cu mine,

Le vroiam, aici, pe pământ,

Să le primească, în casă, fiecare,

Să le dea căldură şi loc de visare,

Şi-n inimi, cu doruri aprinse,

De vorbe deşarte, mereu neatinse,

Că iubirea nu se scrie numai primăvara,

Nici în singurătatea ce te prinde seara,

Sau nopţile când tremur a pustiu,

Şi mă întreb, oare cui să-i mai scriu...

Cine să-mi poarte dorul mai departe,

Când iubirile se vor topi în noapte,

Sau cine să le-aprindă-n lumânări,

Printre şoapte-mpărtăşite sau cântări

Divine, pentru a-mi uşura povara,

Când voi rămâneţi, iar eu sorb ceara

Ce-şi prelinge lacrima veşnică,

Topindu-mă încet, mai cucernică

Decât în viaţa ce-am fost, neputernică...

2012-02-24

Eli Gîlcescu

Până-n zori

„Îmi culci iubirea

în necuvinte;”

dar iubirea, în tăcere

şi-n surâsul nopţii,

mă topeşte,

că-i fierbinte...

Apoi, îmi pui un vis

sub pernă,

în jur, puzderie

de steluţe vii;

din evantaie,

pogorâ-vor

răcoarea,

pe-al meu trup,

legănat

şi adormit

Până-n zori.

2012-02-23

Eli Gîlcescu

vineri, 17 februarie 2012

Să-i spun

Să-i spun, să-i spun ce cred?

Dar unde s-o găsesc,

Că nu e-n-drumul meu

Şi oricât am căutat-o,

Ea m-a minţit mereu,

Iar eu, încă, cred c-o mai iubesc.


Să-i spun, dar ce să-i mai spun?

Că a uitat de mine,

Până şi viaţa, când i-am cerut,

S-o întoarcă din drum,

Mi-a dat lacrimi şi m-a durut,

Numai să-i fie ei bine.


Să-i spun, dar nu-i mai spun...

Că iubirea este o amăgire

Şi vreau să plâng,

Să mă pierd în visul ei,

Şi tăcerea ce i-o strâng,

Să-mi rămână, de la ea, o amintire.


Să-i spun, dar am ce îi spune,

Cum mă ascund în visul de copil

Şi mă întreb, inocent, dacă mai pot s-o mint,

Când nu-i mai pot da iubire,

Nici neuitatul meu alint,

Când se trezea în dimineaţa de april...


Îi spun, de ce să nu-i spun,

Că mi-am ales alt drum,

Iar ea e liberă să facă ce vrea

Cu viaţa ei, chiar din clipa asta,

Să nu facem despărţirea grea;

Aşa, am devenit omul cel mai bun.

2012-02-16

Eli Gîlcescu


miercuri, 15 februarie 2012

Orice-ar fi

I-aş spune, acum, de s-ar putea,

Că încă mai cred, în vorba cea grea,

Ce cade mereu peste mine, arzând,

Şi mă lasă, apoi, ca-n deşert, plângând.


I-aş spune, în grabă, că poate, mă duc,

Să-i spun ce-am pe suflet, să strig ca năuc,

Să ştie că dorul e-n mine, ascuns,

De-atâţia fiori, ce-n piept, m-au străpuns...


Doamne, i-aş spune, în zori, c-o iubesc,

Nicicând, n-am simţit acest chin nebunesc,

Nici nopţile albe nu mă pot vindeca,

Iar stelele plâng, fără a mă judeca.


Că poate greşesc sau poate că ea

Are alt drum şi nu mă mai vrea,

Să pot să-i şoptesc, sub pomu-nflorit,

Să-i spun cât de mult, am suferit...


Că simt că sfârşitu-i, aici, iminent,

Că ea e departe, iar eu sunt prezent,

Să mă rog, în genunchi, pentru încă o zi,

Ca să-i spun totul, orice-ar fi.

2012-02-15

Eli Gîlcescu

Ţi-aş spune ceva


Ţi-aş spune ceva,

Dar mai bine nu-ţi spun,

Să nu crezi altceva,

Cu alt dor să te răpun...

Ţi-aş spune ceva,

Dar mai bine apun...

Să nu te frâng

Şi alte lacrimi,

Să strâng,

Şi alte patimi...

Ţi-aş spune ceva,

Dar lasă-mă

Să plâng

Pentru altceva,

Din gând...

2012-02-15

Eli Gîlcescu

marți, 14 februarie 2012

Renunţări, resemnări

"Ce-o să-ţi spun nu e uşor de înţeles, e imposibil de admis, dar dacă ai vrea să-mi asculţi povestea, dacă ai vrea să ai încredere în mine, atunci poate că vei sfârşi prin a mă crede (şi asta e foarte important), fiindcă eşti, fără să ştii, singura persoană din lume cu care pot împărţi acest secret."
Am descoperit o poveste tristă sau poate că o minunată lecţie de viaţă... Mă voi gândi multă vreme la ceea ce am văzut şi voi înţelege poate, într-un târziu, rostul vieţii şi iubirii… E o poveste desprinsă dintr-o carte scrisă cu cerneala făgăduinţei, în faţa crucii de jurământ, în taina unei încrederi unice, peste care domneşte cea mai scumpă virtute hărăzită omului, iubirea; a intrat în viaţa mea, aşa cum intrăm în anotimpul reînvierii, savurând fiecare vrajă desprinsă de pe razele binefăcătoare ale soarelui şi am plutit pe aripile acestei poveşti nemaiauzită, nemaiîntâlnită, m-am lăsat furată de gânduri, de întrebări, de suferinţă, pentru multă vreme. Aş spune că timpul s-a oprit în loc, soarele a pălit, vântul a încetat să se mai joace prin părul meu. În aer plutea teama de a rămâne singur, fără apărare, fără sprijin, teama care e mai rea decât suferinţa proprie. Şi la aceasta se gândea Verginica şi nicidecum la sacrificiul ei. A renunţat de mult, de foarte mult timp, să se mai gândească la ea, la nevoile ei, la bucuria de a fi printre prieteni… A renunţat la tot ce înseamnă viaţă pentru ea, a renunţat să viseze, numai pentru a se ţine în viaţă şi, alături de ea, pe cel născut fără apărare, fratele ei, copil încă, la cei şaizeci şi trei de ani… E trist... Nu are niciun fel de curiozitate. Când îi vezi privirea goală, ochii lipsiţi de orice inteligenţă, te îngrozeşti şi te întrebi: de ce? Este într-o lume a lui, în „întuneric”, renunţând la trecut, fără speranţă viitor… Mereu debusolat. Şi în tot tabloul acesta se afla o eroină, Verginica, care avea grija de el, ca de copilul ei, pe care nu l-a avut...
Poate că aşa i-a fost ursit, poate că numai aşa putea trece la cele veşnice… Pentru ea, cuvântul „a exista” înseamnă „a suferi”… Nu a trăit pentru faimă şi succese, pentru dorinţe şi bogăţii, ci pentru viaţă pentru viaţă, asemenea neprihănitei şi nevinovatei Maica Tereza. S-a născut din iubire şi toată iubirea s-a revărsat asupra celui ce nu cunoştea binefacerile ei. Ce poate fi mai dureros pe lumea aceasta decât traiul în întunericul minţii şi în singurătate. Dar există oameni care dau totul pentru binele semenilor lor. Altruistă şi dedicată suferinţei şi neputinţei, Verginica, acest înger pământean, a reuşit, acolo, unde mulţi s-au împotmolit, a reuşit să păstreze ceea ce mulţi au părăsit, a reuşit să supravieţuiască în locuri sărace, dar curate şi acolo, în mijlocul naturii, alături de fratele ei, au cunoscut bucuria de a trăi în curăţenie sufletească şi grijă nemăsurată. Puterea ei stă în credinţa ei. Şi din toate acestea, s-a născut rod bogat din care m-am înfruptat şi eu, pentru multă vreme. Iar acest rod poate ajunge şi în mâna ta, fie eşti părinte, frate, soră… Iar cea care ţi-l oferă este femeia eroină, femeia martir, femeia care este altfel decât celelalte femei. Privindu-i chipul, încă frumos, cu trăsături delicate şi privirea senină – da, îndrăzneşti s-o priveşti continuu, cu insistenţă, ca ceva din ea să pătrundă înlăuntrul fiinţei tale, admirându-i curajul nemaiîntâlnit de a săvârşi fapte unice. Este femeia care nu se lăsa doborâtă de poveri şi care găsea popas de leac şi linişte în condeiul tocit de vreme, pentru gânduri, fiind sigură că ele vor rămâne în inimile celor care vor trece pragul umilei sale căsuţe, în liniştea asfinţitului vieţii, la chemarea insistentă a sunetului clopotelor. Şi tot acolo, o vom regăsi pe femeia care şi-a păstrat trupul şi spiritul mereu proaspete, ca dimineţile cu mirosul de iarbă tânără şi fragedă, în locuri binecuvântate de soare, pe un deal, la poalele unei păduri. Doar Ion se simte ca un animal în cuşcă, iar ochii lui mici, dar vii, îndrăznesc să caute dincolo de poarta ferecată, departe, până spre pădure, spre locuri necunoscute de el şi care, pe zi ce trece, devin tot mai îndepărtate, şi mai greu de desluşit, şi care nu vor avea niciodată nume.

luni, 13 februarie 2012

Femeia, eterna iubire

Aşa că, închide ochii şi te vei simţi cea mai puternică fiinţă de pe pământ. Vei aduna toată bucuria în inima ta. Nu trebuie decât, să te gândeşti la ea şi vei simţi cum prinzi aripi în drumul tău. Vei fi despovărată de îndoieli mărunte, de răspunderi nemeritate, de socoteli neterminate. Acolo, sub pleoapele tale, în adâncul lor, de acolo de unde vin lacrimile de bucurie sau de tristeţe, tot de acolo, se pot revărsa cele mai frumoase poveşti de iubire. Ele sunt acolo, în locul unde ai ascuns suferinţa… Trebuie să închizi ochii şi te vei trezi însufleţită, dezmierdând ceea ce ţi-a rămas, cu mişcări tandre, cu vorbe blânde… Închide ochii şi visează la acea noapte îngăduitoare, care se întrevede şi în care desluşeşti dâra firavă de fericire, vei auzi susurul apei cu luciri ca de oglindă, şi copacii cu umbra lor tainică, purtând cupola ramurilor încărcate de stele, în care întrezăreşti frunzişul dantelat, legănat de adierea vântului… Îndrăzneşte şi trăieşte intens acest binecuvântat moment şi desprinde acel dram de noroc care să-ţi fie temelie solidă pentru un altfel de drum… Dar dacă te laşi prinsă în această aventură, dacă te laşi purtată de vis, multă vreme te vei gândi la acest moment, îl vei iubi şi vei împărtăşi secretul tău, celor care au încredere şi vor înţelege acest elogiu adus iubirii... Pentru că totul se clădeşte în doi, la adăpost de privirile străine, în taina unei încrederi unice, peste care domneşte cea mai scumpă virtute, hărăzită omului - iubirea, ce intră în viaţa fiecăruia aşa cum intrăm în anotimpul primăverii, dornici să savurăm fiecare vrajă desprinsă de pe razele binefăcătoare ale soarelui.
Să te laşi în voie, să pluteşti pe aripile acestei aventuri nemaiauzită, nemaiîntâlnită, nemaivăzută, să te laşi prinsă în jocul ei, atât de firesc şi misterios, să termini ceea ce credeai că nu se mai sfârşeşte şi să te laşi furată de gânduri, de întrebări, de pasiuni pentru multă vreme, asemeni fluturelui Monarch care se naşte şi prin câte chinuri trebuie să treacă ca să poată zbura şi să ne încânte cu frumuseţea lui. Atunci, vei spune că timpul s-a oprit în loc, stelele au pălit, una câte una, florile au refuzat să se deschidă... Da, pentru tine, femeie, astăzi, timpul va sta pe loc, va înmărmuri, plecându-se cu evlavie în faţa măreţiei şi iubirii tale.

Femeia, eterna iubire, astăzi, are chip şi nume: Manuela

La mulţi ani!

2012-02-13

sâmbătă, 11 februarie 2012

Două fete - la izvor

La izvor

În zori de zi, în geam bat ploi,

E moină şi întunecat,

Dar lumina ta m-a deşteptat

Din chinuri şi m-a vindecat.

M-ai scos la aer şi-am simţit

Cum mă-nvăluie, la asfinţit,

Mirosul vechi de levănţică,

Ce m-a întors, din drum,

La izvorul cel dintâi,

Să-mi spună ce mai e de spus

Şi a uitat, că eram mică.

De azi, lângă izvor,

Va sta, mereu, al meu ulcior,

Să se umple de dor.

2012-01-23

Am văzut plutind uşor

Soarele vru să le fure
(că şi el frige de drag),
norul însă l-a umbrit,
vîntul i-a făcut bărcuţă,
cerând nufărului frunze;
şi le-a dus, din val în val,
până dincolo, pe mal,
şi de-acolo, buburuze
se-nhamă, ca să le ducă
şi să le pună pe prag,
unde fierbeau alte buze.

Silvia

2012-01-23

Necunoscuta chemare

Noi n-am ajuns străini;

Poţi fi tu, poate fi oricine,

Cu aere de irealitate,

Nimic probat, ci doar părere

Şi o patină de legendă.

Surâs umbrit, descurajant

Cu surâsuri ocolite,

Chiar dacă timpul, alarmant,

Îmi dă răspunsuri otrăvite.


Am suferit marele delict

Când m-am deschis întârziat,

Punând mereu, prea din instinct,

Un dor pe versu-ţi platinat.

Şi timpul are de-nfruntat

Anotimpul, mult prea indiscret,

Având atâtea de-ndurat,

Descifrând al meu secret.


Dar îmi este cunoscută

Necunoscuta ta chemare,

Azi, surdă şi mută,

Chiar şi prea lungă,

Siluindu-mi iubirea,

Acum, prizonieră de drept,

Pe caldarâmul pustiu

Şi însângerat, de la piept.

Două naturi vii

Cu dulci săruturi mă aprinzi

Nu mă mai doare-a lumii rană.

În închisoarea iubirii unde m-ascunzi

Doar dragostea îmi este hrană!

Vasi

Să-i reaprinzi visul uitat,

De unii-n picioare călcat,

Să-i vindeci rănile ce-o dor,

Când i-au atins aripa-n zbor,

Cu ce-i mai sfânt, cu sărutări,

Luate de prin tainice cămări,

Cu mirosuri vechi de lenvănţică,

Aduse-n dar de o bunică,

Un înger de femeie. Aş pune,

Lângă icoană, al său nume…

Eli

2012-01-24

Sunt o natură moartă, fostă femeie,

Dintr-un tablou atârnat pe-un perete

Într-o casă pustie şi fără cheie,

Bântuită de disperare şi regrete.

Pânza nu mă mai vrea, se destramă

Curând, va mai rămâne doar o ramă

Şi după-aceea o pată pe-un perete,

Printre multe alte amintiri desuete.

Vasi

Dar vorba ta-i de aur, ori ea nu contează?

Te preamăresc, femeie, presimt şi ce urmează...

Natura noastră-i vie şi noi tot mai aproape;

Vom ţese pânză nouă, albită peste ape...

Eli

2012-01-24

Iartă-mă, tristă iubire

Iartă-mă, tristă iubire,

Dar trebuie să te las, la ieşire,

Din viaţa ce se scurge în grabă;

Iartă-mă că plâng în neştire.


Te voi păstra, doar în suflet,

Scumpă iubire şi ninsă

Peste dorurile ce fură aprinse,

Astăzi, se pierd printre vise.


Iartă-mă, scurtă iubire,

Plecată în cer sau pământ,

Nu vrei să îmi dai de ştire,

Atunci, eu de ce te mai cânt.


Am stat prea mult aşteptând

Şi gerul din mine muşcând,

Mi-ai fost credincioasă o iarnă,

Dar nu mi-e de-ajuns, te rog, pleacă.


Nu te mai vreau lângă mine,

Nici loc nu mai am pentru tine;

Eu trec, fără să-ntorc capul,

Tu pleacă pe drumuri străine...


Pe acolo, să-nveţi ce e dorul

Şi ce greu îţi stâmperi fiorul

Din inima grea încercată;

Învaţă, iubire, dar şi iartă.

Două săruturi

Sărutul tău a expirat.

A fost casat,

nemeritat,

de-atâta aşteptat;

s-a aninat de-al meu sărut,

ce părea trist de dor

şi-au emigrat.

Şi loc pustiu,

ca în deşert,

a rămas

după cel mai scurt

şi cel mai trist concert,

dat de-un sărut

altui sărut.

În zori

Am găsit florile tale...

Una-i albă,

cum mi-a fost şi visul

purtat în doi,

pe pat de ninsori...

Acolo, am clădit

tot paradisul,

şi tot acolo,

te-am găsit în zori,

rugându-te,

în şoaptă,

să vin acas’ la tine,

să-mi înfloreşti

cununa albită

de ninsori;

şi-n taina nopţii

ce-o să vină, mîine,

să mă iubeşti,

în raza lunii blânde,

pân’ la cântători.

2012-02-09

De ziua lui

Printre străini eram

Şi masă mare,

Parcă era o sărbătoare,

O nuntă, dar nu oricare,

Era pregătirea

Pentru "nunta" mea...

Iar mirele, doamne, era

Atât de tandru...

Mereu mă săruta...

Ştiu că veţi zâmbi,

Dar mirele era fiul meu

Care-mi mulţumea...

Era ziua lui.

2012-02-10

luni, 6 februarie 2012

În tăcerea ierbii desprimăvărate

În tăcerea ierbii desprimăvărate,

Mugurii iubirii trosnesc încălecaţi;

Simt cum le străpung iar doruri neuitate,

Adunate-n grabă şi tot în grabă,

Pier nevindecaţi.


Păşesc sfioase, când doruri înfloresc, îmbujoraţi,

Şi ascund păcate prin dosuri de-acatiste,

Prin pomelnic, trec şiruri de bărbaţi

Ce lăsară bisericile pline

De văduve-ntristate.


Că durerea aspră i-a mânat spre moarte,

Dar şi acolo sunt cozi şi locuri limitate,

Iar văduvele plânse nu sunt scutite de obol

Şi de serviciile prea scumpe,

Deloc negociate.


Pe când strângeau de pungă, să-şi numere amarul

Şi să ceară ajutor de la alte porţi,

Vin alte dame, suple şi frumoase,

Etalându-şi hainele

Nemirosind a morţi...


Care au mirosuri fine

Şi criptele-s monumentale,

Ei râvnesc s-ajungă pe-aleea principală,

Pe morţii noştri,

Nu dau nici trei parale.


Stau între ziduri şi imensele grilaje,

Feriţi de ochii trişti, iscoditori,

Să nu se-audă zgomot sau bruiaje

Peste cântările divine

Şi peste nestematele lor flori.


Mânaţi de vanităţi şi glorii efemere,

Ei vor şi viaţa după viaţă-n lux,

Uitând că, odată ce omul piere,

Nu mai contează ce a fost, cândva,

Pe-acest pământ.

2012-02-05