Doamne! Îmi vin atâtea în minte… Sunt revoltată pe mine că trăiesc în aceeaşi mizerie ca ieri, poate că mult mai mare… Sunt revoltată că unii au fost urmăriţi de securitate, dar au avut ce mânca… Unii au tremurat de frică, dar au trăit în aceste chinuri, alături de ai săi, şi-au drămuit fiecare leafă, fără să se împrumute… Unii se cred mai valoroşi decât alţii, pe seama celor săraci, exploataţi, urmăriţi… Nimeni nu ne-a întrebat dacă suntem de acord cu ei… Şi eu voi scrie despre o altfel de politică, adepta corupţiei, devenită lege şi dirijată de sus de tot, batjocorind omul de rând, amărăştean devenit peste noapte. Pentru că marii şefi ai corupţiei au preluat funcţii importante şi au trecut la vânarea averilor pe care le-au trecut în custodia lor, au inventat jocuri de noroc, bănci, atrăgând bietul om sărac în aceste amăgitoare scene de corupţie sau curse-maraton, de unde ieşeau învingători organizatorii… Au creat legi pentru ei, să-şi pună la adăpost averile câştigate, continuând jocul.
Şi acum, ne fac să credem că rădăcinile corupţiei se află în sărăcie. Că noi, săracii, am adus ţara în halul în care suntem, că noi, pensionarii, nu am muncit pe brânci, până la adânci bătrâneţi, ca să fim în continuare plătitorii fideli de impozite, de dări, care mai de care mai sofisticate, inventate peste noapte de distinşii patroni de suflete, care ne vor impozitaţi şi împovăraţi pe viaţă (o altă manevră a capetelor luminate, a patronilor de bănci), stingând lumina peste sufletele îmbătrânite înainte de vreme. Iar lumina mult aşteptată este cufundată definitiv în mizerie, rămânând aşa pentru multă vreme, căci numai aşa se poate fura cel mai bine şi cel mai mult, pe întuneric.
Poate că din patru în patru ani, mizând pe o dragoste fulgerătoare la prima vedere, vor aprinde lumina ca să îi vedem cum jură în cel mai colorat limbaj suburban, pe ce au mai scump, făcând promisiuni care mai de care mai tentante; îi vom vedea cum îşi poartă bărbiile duble revărsate peste gulerele imaculate ale cămăşilor, cu osânza abuzurilor pantagruelice, debordând peste cingătoare, de nu-i mai încap nici costumele Armani, dar nici limuzinele occidentale, de pe pernele cărora sfidează, mai apoi, supuşii din feuda lor... Îi vom vedea atunci închinându-se cu făţarnică evlavie în faţa Crucii, sub bliţurile comandate de reporteri şi vegheaţi de camerele de luat vederi... Sunt ei, care aruncă din mers, pe caldarâm, pomeni amărăştenilor, precum câinilor vagabonzi, precum animalelor! Zguduitoare imagini ale degradării condiţiei umane! Pomeni (poate din banii publici), azvârlite sărăcimii prăbuşite în ţărână în încăierarea disperării!
Şi voi scrie despre toate acestea încă multă vreme, fără ca cineva să-mi laude şi să-mi ia în seamă toate câte îndură omul de rând, devenit tot mai bogat în sărăcie.
