Asemeni lui Diogene

Ce au ajuns bieţii pensionari, să stea la coadă pentru un credit pentru supravieţuire…Este trist şi dezolant. Şi mulţi sunt cei care gândesc aşa, puţini au curaj sau puterea de a spune, şi alţii s-au resemnat şi au căzut pradă deznădejdii, colindă bisericile sau cimitirele în speranţa că vor primi ceva de pomană…Treptat omul va deveni tot mai convins şi sigur că numai în el şi în puterile lui se va putea încrede, în gândirea şi raţiunea de a acţiona singur, fără sprijin sau ajutor, pentru a duce o viaţă liniştită până la apusul soarelui ce nu va întârzia să vină. Şi va renunţa la pretenţii şi la micile bucurii, sau le va căuta pe cele mai simple şi mai aproape de el, şi se va detaşa de oameni, îi va ocoli, va renunţa să trăiască.
„Trăiesc cu adevărat numai oamenii care au destin.”- Emil Cioran -
Destinul, idealul, decenţa şi bunul simţ sunt atât de ignorate şi de batjocorite încât le va fi teamă să le scoată la iveală de teama de a nu fi caraghioşi în ochii celor mulţi, care nici n-au auzit de ele. Şi în toate va contribui şi natura dezlănţuită, cu toanele ei din ce în ce mai agresive, cu zile înnorate, cenuşii şi tot mai reci, cu pământul care nu ne mai rabdă şi o ia la vale cu agoniseli, cu tot... Şi atunci vor alerga în căutarea butoiului, singurul care le-a mai rămas la îndemână, care îi va duce în rostogolul lui, spre lumi mai liniştite şi curate. Asemeni lui Diogene, vor sta departe de imperii şi vor privi batjocoritor la toţi cei care trăiesc în lux şi huzur, gândindu-se că vor impozita şi butoiul...

Părinţi şi bunici

Majoritatea amărâţilor sunt părinţi sau bunici, oameni fără statut, cu frica de Dumnezeu, dar fără iubire, uitaţi de lume, dar cu un trecut în spate, de invidiat, incomozi, dar cu suflet ales şi generos... O altă generaţie pe care nu vrem să o recunoaştem, un conflict între seniori şi juniori, pentru că unii nu acceptă nimic de la ceilalţi şi alţii nu ştiu să preţuiască, să respecte o idee, un sfat...
Trăiesc într-o lume civilizată unde părinţii şi bunicii au un statut foarte clar şi de invidiat. Pe aceştia i-am întâlnit prin parcuri cu nepoţii, în excursii, la petreceri organizate, conducând maşini şi ce m-a impresionat cel mai mult la ei a fost ţinuta vestimentara de invidiat şi chipurile mereu vesele şi optimiste.
Şi iar mă întorc la umilinţă şi la sfidare şi nu îmi revin... Cred că bunicii sau părinţii nu aşteaptă mila cuiva... Ei vor ceea ce li se cuvine după munca de o viaţă... Un altfel de tratament, un altfel de trai...
Dar cine? Cine să îi asculte şi să-i aşeze acolo unde le este locul, lângă sufletul şi inimile noastre, lângă acea icoană la care ne rugăm din cele mai fragede vârste şi să le sărutăm mâna în pragul marilor sărbători şi în fiecare zi...