Oameni şi viermi

Am intrat în multe case, de când am început să merg, încă din anii copilăriei, şi aproape în toate, am simţit căldură, bucurie, frumuseţe sufletească, bunătate, dar şi o senzaţie de plictiseală, de superficialitate, de răceală, în altele… Dar dorul după căsuţa natală, cea părintească, acolo unde îmi găseam liniştea şi unde cotrobăiam să găsesc ceva legat de urmele mele, aşa cum găsesc încă în podul casei de la Târgu-Jiu atâtea ceaune vechi, ulcioare, linguri de lemn, de care nu se puteau lipsi, chiar dacă nu le mai puteau folosi… Şi eu le aduc în casă, la căldură, să ascult povestea lor, să mă inspir din fiecare zgârietură sau ştirbitură, şi îmi dau o senzaţie de nostalgie, de amintire a mâinilor care le-au folosit, le-au purtat şi acum, mă poartă pe mine la confidenţe, parcă au stat acolo, în pod, ca să mă apere, să mă prevină, că necazurile nu s-au terminat, că sunt unii la pândă, urzesc mereu ca să atace când îmi este lumea mai dragă… Şi cât sunt de împăcaţi când mă văd perpelită, fără apărare, târâtă în suferinţă… Pentru că aceşti nefericiţi de profesie au devenit duşmanii tuturor şi mai ales ai lor înşişi. Iar eu sunt atrasă în jocul lor murdar, să am de-a face cu ei. Şi ce pot simţi acum, decât silă, silă pentru mizeria din jur, pentru tot ce mi s-a urzit sau ursit… Dar am pornit de la case care m-au captivat, în care am intrat şi m-am simţit luată la dans, căci culorile mă îndemnau să strălucesc o dată cu ele; sau case în care lumina era divină, visele erau realităţi, iar minunile se iveau la tot pasul. Şi cum să nu crezi în minunile din fiecare zi, când îţi vezi aproapele transformat de trecerea anilor, dar frumos la suflet, darnic şi primitor. Lângă el aş putea trăi veşnic, m-aş simţi nemuritoare… Am dat şi peste altfel de case, stăpânite de nişte „viermi” nesătui de scormonitul pământului, ba râvnesc asiduu şi la cel al vecinilor, pătrund prin galerii subterane, îl surpă puţin câte puţin, schimbând graniţele ca să-şi extindă imperiul, că poate seva e mai dulce pe acolo… Şi tot pe aici, am dat peste atâtea minţi bolnave care lucrează pe la spate, în umbră, adunând o grămadă de ajutoare în treburile murdare şi din ce în ce mai împuţite, iar eu trebuie să-mi pun masca nesimţirii, singura care mă poate salva de microbul devastator al avariţiei şi al hămeselii… Până una-alta, paşii mă poartă tot spre căsuţa veche, cu izul specific de busuioc, unde mă simt cel mai bine… Căsuţa, care mai păstrează încă mobilierul vechi din stejar, este ca în poveştile bunicii, caldă şi primitoare, poate că nemuritoare, pentru că în ea se regăsesc trecutul, prezentul; căsuţa bunicii, în care şi-a crescut copiii, unde şi-a mângâiat nepoţii, unde era Raiul pe pământ…