Erata s-o pui la început
Cu toate relele ce le-ai făcut
Şi cu ea, să pui cuvântul
De onoare, legământul,
Că n-o să le mai repeţi
Şi încerci să te îndrepţi...
Vezi, cât sunt de cicălitoare?
Aşa-s azi, îmi cer iertare...
Vei spune că nu ai vreo vină,
Că eşti curat;
Eu ţi-am şi găsit una,
Te dedublezi,
Ei, mă crezi?
2012-02-27
Se-aude imnul ierbii,
Abia iţeşte, şi e lună plină,
Ici, colo câte-un murmur
De izvoare,
Pe lacuri, brotăceii
Încep să stea la soare,
Ies şi gâzele gătite
De serbare
Vor să repete,
Pentru premiera
Concertului
De primăvară.
2012-02-27
Eli Gîlcescu
O, erau urme lăsate-n zăpadă,
Aşteptam să treacă cineva să le vadă...
Doar atât, iar florile, în zori,
Ce vor răsări, când voi fi dincolo de nori,
Să le poată iubi, căci nu le puteam lua cu mine,
Le vroiam, aici, pe pământ,
Să le primească, în casă, fiecare,
Să le dea căldură şi loc de visare,
Şi-n inimi, cu doruri aprinse,
De vorbe deşarte, mereu neatinse,
Că iubirea nu se scrie numai primăvara,
Nici în singurătatea ce te prinde seara,
Sau nopţile când tremur a pustiu,
Şi mă întreb, oare cui să-i mai scriu...
Cine să-mi poarte dorul mai departe,
Când iubirile se vor topi în noapte,
Sau cine să le-aprindă-n lumânări,
Printre şoapte-mpărtăşite sau cântări
Divine, pentru a-mi uşura povara,
Când voi rămâneţi, iar eu sorb ceara
Ce-şi prelinge lacrima veşnică,
Topindu-mă încet, mai cucernică
Decât în viaţa ce-am fost, neputernică...
2012-02-24
Eli Gîlcescu
„Îmi culci iubirea
în necuvinte;”
dar iubirea, în tăcere
şi-n surâsul nopţii,
mă topeşte,
că-i fierbinte...
Apoi, îmi pui un vis
sub pernă,
în jur, puzderie
de steluţe vii;
din evantaie,
pogorâ-vor
răcoarea,
pe-al meu trup,
legănat
şi adormit
Până-n zori.
2012-02-23
Eli Gîlcescu
Să-i spun, să-i spun ce cred?
Dar unde s-o găsesc,
Că nu e-n-drumul meu
Şi oricât am căutat-o,
Ea m-a minţit mereu,
Iar eu, încă, cred c-o mai iubesc.
Să-i spun, dar ce să-i mai spun?
Că a uitat de mine,
Până şi viaţa, când i-am cerut,
S-o întoarcă din drum,
Mi-a dat lacrimi şi m-a durut,
Numai să-i fie ei bine.
Să-i spun, dar nu-i mai spun...
Că iubirea este o amăgire
Şi vreau să plâng,
Să mă pierd în visul ei,
Şi tăcerea ce i-o strâng,
Să-mi rămână, de la ea, o amintire.
Să-i spun, dar am ce îi spune,
Cum mă ascund în visul de copil
Şi mă întreb, inocent, dacă mai pot s-o mint,
Când nu-i mai pot da iubire,
Nici neuitatul meu alint,
Când se trezea în dimineaţa de april...
Îi spun, de ce să nu-i spun,
Că mi-am ales alt drum,
Iar ea e liberă să facă ce vrea
Cu viaţa ei, chiar din clipa asta,
Să nu facem despărţirea grea;
Aşa, am devenit omul cel mai bun.
2012-02-16
Eli Gîlcescu
I-aş spune, acum, de s-ar putea,
Că încă mai cred, în vorba cea grea,
Ce cade mereu peste mine, arzând,
Şi mă lasă, apoi, ca-n deşert, plângând.
I-aş spune, în grabă, că poate, mă duc,
Să-i spun ce-am pe suflet, să strig ca năuc,
Să ştie că dorul e-n mine, ascuns,
De-atâţia fiori, ce-n piept, m-au străpuns...
Doamne, i-aş spune, în zori, c-o iubesc,
Nicicând, n-am simţit acest chin nebunesc,
Nici nopţile albe nu mă pot vindeca,
Iar stelele plâng, fără a mă judeca.
Că poate greşesc sau poate că ea
Are alt drum şi nu mă mai vrea,
Să pot să-i şoptesc, sub pomu-nflorit,
Să-i spun cât de mult, am suferit...
Că simt că sfârşitu-i, aici, iminent,
Că ea e departe, iar eu sunt prezent,
Să mă rog, în genunchi, pentru încă o zi,
Ca să-i spun totul, orice-ar fi.
2012-02-15
Eli Gîlcescu
Ţi-aş spune ceva,
Dar mai bine nu-ţi spun,
Să nu crezi altceva,
Cu alt dor să te răpun...
Ţi-aş spune ceva,
Dar mai bine apun...
Să nu te frâng
Şi alte lacrimi,
Să strâng,
Şi alte patimi...
Ţi-aş spune ceva,
Dar lasă-mă
Să plâng
Pentru altceva,
Din gând...
2012-02-15
Eli Gîlcescu
"Ce-o să-ţi spun nu e uşor de înţeles, e imposibil de admis, dar dacă ai vrea să-mi asculţi povestea, dacă ai vrea să ai încredere în mine, atunci poate că vei sfârşi prin a mă crede (şi asta e foarte important), fiindcă eşti, fără să ştii, singura persoană din lume cu care pot împărţi acest secret."
Am descoperit o poveste tristă sau poate că o minunată lecţie de viaţă... Mă voi gândi multă vreme la ceea ce am văzut şi voi înţelege poate, într-un târziu, rostul vieţii şi iubirii… E o poveste desprinsă dintr-o carte scrisă cu cerneala făgăduinţei, în faţa crucii de jurământ, în taina unei încrederi unice, peste care domneşte cea mai scumpă virtute hărăzită omului, iubirea; a intrat în viaţa mea, aşa cum intrăm în anotimpul reînvierii, savurând fiecare vrajă desprinsă de pe razele binefăcătoare ale soarelui şi am plutit pe aripile acestei poveşti nemaiauzită, nemaiîntâlnită, m-am lăsat furată de gânduri, de întrebări, de suferinţă, pentru multă vreme. Aş spune că timpul s-a oprit în loc, soarele a pălit, vântul a încetat să se mai joace prin părul meu. În aer plutea teama de a rămâne singur, fără apărare, fără sprijin, teama care e mai rea decât suferinţa proprie. Şi la aceasta se gândea Verginica şi nicidecum la sacrificiul ei. A renunţat de mult, de foarte mult timp, să se mai gândească la ea, la nevoile ei, la bucuria de a fi printre prieteni… A renunţat la tot ce înseamnă viaţă pentru ea, a renunţat să viseze, numai pentru a se ţine în viaţă şi, alături de ea, pe cel născut fără apărare, fratele ei, copil încă, la cei şaizeci şi trei de ani… E trist... Nu are niciun fel de curiozitate. Când îi vezi privirea goală, ochii lipsiţi de orice inteligenţă, te îngrozeşti şi te întrebi: de ce? Este într-o lume a lui, în „întuneric”, renunţând la trecut, fără speranţă viitor… Mereu debusolat. Şi în tot tabloul acesta se afla o eroină, Verginica, care avea grija de el, ca de copilul ei, pe care nu l-a avut...
Poate că aşa i-a fost ursit, poate că numai aşa putea trece la cele veşnice… Pentru ea, cuvântul „a exista” înseamnă „a suferi”… Nu a trăit pentru faimă şi succese, pentru dorinţe şi bogăţii, ci pentru viaţă pentru viaţă, asemenea neprihănitei şi nevinovatei Maica Tereza. S-a născut din iubire şi toată iubirea s-a revărsat asupra celui ce nu cunoştea binefacerile ei. Ce poate fi mai dureros pe lumea aceasta decât traiul în întunericul minţii şi în singurătate. Dar există oameni care dau totul pentru binele semenilor lor. Altruistă şi dedicată suferinţei şi neputinţei, Verginica, acest înger pământean, a reuşit, acolo, unde mulţi s-au împotmolit, a reuşit să păstreze ceea ce mulţi au părăsit, a reuşit să supravieţuiască în locuri sărace, dar curate şi acolo, în mijlocul naturii, alături de fratele ei, au cunoscut bucuria de a trăi în curăţenie sufletească şi grijă nemăsurată. Puterea ei stă în credinţa ei. Şi din toate acestea, s-a născut rod bogat din care m-am înfruptat şi eu, pentru multă vreme. Iar acest rod poate ajunge şi în mâna ta, fie eşti părinte, frate, soră… Iar cea care ţi-l oferă este femeia eroină, femeia martir, femeia care este altfel decât celelalte femei. Privindu-i chipul, încă frumos, cu trăsături delicate şi privirea senină – da, îndrăzneşti s-o priveşti continuu, cu insistenţă, ca ceva din ea să pătrundă înlăuntrul fiinţei tale, admirându-i curajul nemaiîntâlnit de a săvârşi fapte unice. Este femeia care nu se lăsa doborâtă de poveri şi care găsea popas de leac şi linişte în condeiul tocit de vreme, pentru gânduri, fiind sigură că ele vor rămâne în inimile celor care vor trece pragul umilei sale căsuţe, în liniştea asfinţitului vieţii, la chemarea insistentă a sunetului clopotelor. Şi tot acolo, o vom regăsi pe femeia care şi-a păstrat trupul şi spiritul mereu proaspete, ca dimineţile cu mirosul de iarbă tânără şi fragedă, în locuri binecuvântate de soare, pe un deal, la poalele unei păduri. Doar Ion se simte ca un animal în cuşcă, iar ochii lui mici, dar vii, îndrăznesc să caute dincolo de poarta ferecată, departe, până spre pădure, spre locuri necunoscute de el şi care, pe zi ce trece, devin tot mai îndepărtate, şi mai greu de desluşit, şi care nu vor avea niciodată nume.
Aşa că, închide ochii şi te vei simţi cea mai puternică fiinţă de pe pământ. Vei aduna toată bucuria în inima ta. Nu trebuie decât, să te gândeşti la ea şi vei simţi cum prinzi aripi în drumul tău. Vei fi despovărată de îndoieli mărunte, de răspunderi nemeritate, de socoteli neterminate. Acolo, sub pleoapele tale, în adâncul lor, de acolo de unde vin lacrimile de bucurie sau de tristeţe, tot de acolo, se pot revărsa cele mai frumoase poveşti de iubire. Ele sunt acolo, în locul unde ai ascuns suferinţa… Trebuie să închizi ochii şi te vei trezi însufleţită, dezmierdând ceea ce ţi-a rămas, cu mişcări tandre, cu vorbe blânde… Închide ochii şi visează la acea noapte îngăduitoare, care se întrevede şi în care desluşeşti dâra firavă de fericire, vei auzi susurul apei cu luciri ca de oglindă, şi copacii cu umbra lor tainică, purtând cupola ramurilor încărcate de stele, în care întrezăreşti frunzişul dantelat, legănat de adierea vântului… Îndrăzneşte şi trăieşte intens acest binecuvântat moment şi desprinde acel dram de noroc care să-ţi fie temelie solidă pentru un altfel de drum… Dar dacă te laşi prinsă în această aventură, dacă te laşi purtată de vis, multă vreme te vei gândi la acest moment, îl vei iubi şi vei împărtăşi secretul tău, celor care au încredere şi vor înţelege acest elogiu adus iubirii... Pentru că totul se clădeşte în doi, la adăpost de privirile străine, în taina unei încrederi unice, peste care domneşte cea mai scumpă virtute, hărăzită omului - iubirea, ce intră în viaţa fiecăruia aşa cum intrăm în anotimpul primăverii, dornici să savurăm fiecare vrajă desprinsă de pe razele binefăcătoare ale soarelui.
Să te laşi în voie, să pluteşti pe aripile acestei aventuri nemaiauzită, nemaiîntâlnită, nemaivăzută, să te laşi prinsă în jocul ei, atât de firesc şi misterios, să termini ceea ce credeai că nu se mai sfârşeşte şi să te laşi furată de gânduri, de întrebări, de pasiuni pentru multă vreme, asemeni fluturelui Monarch care se naşte şi prin câte chinuri trebuie să treacă ca să poată zbura şi să ne încânte cu frumuseţea lui. Atunci, vei spune că timpul s-a oprit în loc, stelele au pălit, una câte una, florile au refuzat să se deschidă... Da, pentru tine, femeie, astăzi, timpul va sta pe loc, va înmărmuri, plecându-se cu evlavie în faţa măreţiei şi iubirii tale.
Femeia, eterna iubire, astăzi, are chip şi nume: Manuela
La mulţi ani!
2012-02-13
La izvor
În zori de zi, în geam bat ploi,
E moină şi întunecat,
Dar lumina ta m-a deşteptat
Din chinuri şi m-a vindecat.
M-ai scos la aer şi-am simţit
Cum mă-nvăluie, la asfinţit,
Mirosul vechi de levănţică,
Ce m-a întors, din drum,
La izvorul cel dintâi,
Să-mi spună ce mai e de spus
Şi a uitat, că eram mică.
De azi, lângă izvor,
Va sta, mereu, al meu ulcior,
Să se umple de dor.
2012-01-23
Am văzut plutind uşor
Soarele vru să le fure
(că şi el frige de drag),
norul însă l-a umbrit,
vîntul i-a făcut bărcuţă,
cerând nufărului frunze;
şi le-a dus, din val în val,
până dincolo, pe mal,
şi de-acolo, buburuze
se-nhamă, ca să le ducă
şi să le pună pe prag,
unde fierbeau alte buze.
Silvia
2012-01-23
Noi n-am ajuns străini;
Poţi fi tu, poate fi oricine,
Cu aere de irealitate,
Nimic probat, ci doar părere
Şi o patină de legendă.
Surâs umbrit, descurajant
Cu surâsuri ocolite,
Chiar dacă timpul, alarmant,
Îmi dă răspunsuri otrăvite.
Am suferit marele delict
Când m-am deschis întârziat,
Punând mereu, prea din instinct,
Un dor pe versu-ţi platinat.
Şi timpul are de-nfruntat
Anotimpul, mult prea indiscret,
Având atâtea de-ndurat,
Descifrând al meu secret.
Dar îmi este cunoscută
Necunoscuta ta chemare,
Azi, surdă şi mută,
Chiar şi prea lungă,
Siluindu-mi iubirea,
Acum, prizonieră de drept,
Pe caldarâmul pustiu
Şi însângerat, de la piept.
Nu mă mai doare-a lumii rană.
În închisoarea iubirii unde m-ascunzi
Doar dragostea îmi este hrană!
Vasi
Să-i reaprinzi visul uitat,
De unii-n picioare călcat,
Să-i vindeci rănile ce-o dor,
Când i-au atins aripa-n zbor,
Cu ce-i mai sfânt, cu sărutări,
Luate de prin tainice cămări,
Cu mirosuri vechi de lenvănţică,
Aduse-n dar de o bunică,
Un înger de femeie. Aş pune,
Lângă icoană, al său nume…
Eli
2012-01-24
Sunt o natură moartă, fostă femeie,
Dintr-un tablou atârnat pe-un perete
Într-o casă pustie şi fără cheie,
Bântuită de disperare şi regrete.
Pânza nu mă mai vrea, se destramă
Curând, va mai rămâne doar o ramă
Şi după-aceea o pată pe-un perete,
Printre multe alte amintiri desuete.
Vasi
Dar vorba ta-i de aur, ori ea nu contează?
Te preamăresc, femeie, presimt şi ce urmează...
Natura noastră-i vie şi noi tot mai aproape;
Vom ţese pânză nouă, albită peste ape...
Eli
2012-01-24
Iartă-mă, tristă iubire,
Dar trebuie să te las, la ieşire,
Din viaţa ce se scurge în grabă;
Iartă-mă că plâng în neştire.
Te voi păstra, doar în suflet,
Scumpă iubire şi ninsă
Peste dorurile ce fură aprinse,
Astăzi, se pierd printre vise.
Iartă-mă, scurtă iubire,
Plecată în cer sau pământ,
Nu vrei să îmi dai de ştire,
Atunci, eu de ce te mai cânt.
Am stat prea mult aşteptând
Şi gerul din mine muşcând,
Mi-ai fost credincioasă o iarnă,
Dar nu mi-e de-ajuns, te rog, pleacă.
Nu te mai vreau lângă mine,
Nici loc nu mai am pentru tine;
Eu trec, fără să-ntorc capul,
Tu pleacă pe drumuri străine...
Pe acolo, să-nveţi ce e dorul
Şi ce greu îţi stâmperi fiorul
Din inima grea încercată;
Învaţă, iubire, dar şi iartă.
Sărutul tău a expirat.
A fost casat,
nemeritat,
de-atâta aşteptat;
s-a aninat de-al meu sărut,
ce părea trist de dor
şi-au emigrat.
Şi loc pustiu,
ca în deşert,
a rămas
după cel mai scurt
şi cel mai trist concert,
dat de-un sărut
altui sărut.
Am găsit florile tale...
Una-i albă,
cum mi-a fost şi visul
purtat în doi,
pe pat de ninsori...
Acolo, am clădit
tot paradisul,
şi tot acolo,
te-am găsit în zori,
rugându-te,
în şoaptă,
să vin acas’ la tine,
să-mi înfloreşti
cununa albită
de ninsori;
şi-n taina nopţii
ce-o să vină, mîine,
să mă iubeşti,
în raza lunii blânde,
pân’ la cântători.
2012-02-09
Printre străini eram
Şi masă mare,
Parcă era o sărbătoare,
O nuntă, dar nu oricare,
Era pregătirea
Pentru "nunta" mea...
Iar mirele, doamne, era
Atât de tandru...
Mereu mă săruta...
Ştiu că veţi zâmbi,
Dar mirele era fiul meu
Care-mi mulţumea...
Era ziua lui.
2012-02-10
În tăcerea ierbii desprimăvărate,
Mugurii iubirii trosnesc încălecaţi;
Simt cum le străpung iar doruri neuitate,
Adunate-n grabă şi tot în grabă,
Pier nevindecaţi.
Păşesc sfioase, când doruri înfloresc, îmbujoraţi,
Şi ascund păcate prin dosuri de-acatiste,
Prin pomelnic, trec şiruri de bărbaţi
Ce lăsară bisericile pline
De văduve-ntristate.
Că durerea aspră i-a mânat spre moarte,
Dar şi acolo sunt cozi şi locuri limitate,
Iar văduvele plânse nu sunt scutite de obol
Şi de serviciile prea scumpe,
Deloc negociate.
Pe când strângeau de pungă, să-şi numere amarul
Şi să ceară ajutor de la alte porţi,
Vin alte dame, suple şi frumoase,
Etalându-şi hainele
Nemirosind a morţi...
Care au mirosuri fine
Şi criptele-s monumentale,
Ei râvnesc s-ajungă pe-aleea principală,
Pe morţii noştri,
Nu dau nici trei parale.
Stau între ziduri şi imensele grilaje,
Feriţi de ochii trişti, iscoditori,
Să nu se-audă zgomot sau bruiaje
Peste cântările divine
Şi peste nestematele lor flori.
Mânaţi de vanităţi şi glorii efemere,
Ei vor şi viaţa după viaţă-n lux,
Uitând că, odată ce omul piere,
Nu mai contează ce a fost, cândva,
Pe-acest pământ.
2012-02-05
În noaptea de smoală
Ce vine domoală,
Nu mă încred.
Îmi lasă inima frântă
Şi mă înspăimântă.
Mă biciuieşte
Ca spicele-n faţă...
Dar eşti cu mine
În noaptea de tăciune,
Ne-ascundem sub pleoape
Şi-n visele toate,
Sfetnic îmi eşti,
Mereu aproape.
Întrebările tale sunt avanpremiera simfoniilor ce vor urma. Eşti la vârsta ta şi cu poezia ta cuminte care ne şochează. Eşti şi pură, şi naivă, şi jucăuşă. Da, ăsta e cuvântul care te caracterizează. Te joci cu noi, ademenindu-ne cu frânturi de cântecele, că e timpul tău, pe care noi l-am depăşit, scriind opere întregi. Mai intrăm, din curiozitate, în timpul tău şi nu ne mai simţim bine cu joaca prin nisip, parcă ne umbreşte valoarea... Dar ieşim fericiţi că există, în această joacă, o dorinţă de a citi, de a scrie, de a învăţa, de a fi într-o familie… Va veni şi pentru tine timpul prielnic, când vei trece pragul critic al maturităţii, vei depăşi stadiul acesta „feciorelnic” (invidiat de mulţi dintre noi) şi vei scrie poezia adevărată… Care? Nu prea ştiu nici eu. Pentru că ne îndreptăm spre alte sfere, mult prea înalte, părăsind clasicul atât de melodios, păstrat încă de generaţia adultă, dar fără să fie gustat de voi, cei tineri; vom fi mai deschişi înnoirilor literare, acceptând ca o posibilă valoare, peste ani şi ani, gândindu-ne că am pus umărul, discret, la debutul tău. Ai ajuns în grădina noastră ca o sămânţă „minusculă” care se vrea înconjurată cu dragoste, dăruindu-ţi, din belşug, şi soare, şi apă, şi vânt, ca să creşti frumos... Într-o zi, ai hotărât să te „naşti”, să spargi învelişul pământului, să ajungă la inimile noastre... Dar o să te las pe tine să continui... Desăvârşeşte povestea ta. Baftă!
Înepusem să scriu o poezie şi m-am trezit fără cuvinte...Cuvinte erau, dar fără legătură... Am aşteptam ziua următoare, cu teama de a nu mă recunoaşte. Eram bine. După câteva ore am încercat să deschid calculatorul. Mă descurcam. Am intrat pe site-urile mele... Am redescoperit sublimul. Câtă sensibilitate în aceste poeme de dor... Mă tot întreb, de unde vin aceşti oameni, aceşti fericiţi, cu duhul, cu harul, pământeni... Se hrănesc din cuvinte. Aici, lumea se mişcă repede, mereu trebuie să scrii, să deschizi porţi sau poarta inimii... Ce mult contează! Poate că unii abandonează, se simt străini, „avortaţi” (ca să-l citez pe omul cunoscut fără a-l fi cunoscut). „Contează caracterul omului, contează ceea ce simte, iar frumuseţea dispare odată cu trecerea, iremediabilă, a timpului.” Frumuseţea interioară este mai puternică la cei cu vechime, la seniori. Chiar şi inteligenţa. S-a dovedit stiintific. „Testele de vocabular, memorie, aritmetică, orientare spaţială, viteză de reacţie şi logică au demonstrat că oamenii cu vârste între 40 şi 60 de ani au obţinut rezultate mai bune decât cei de 20 de ani. Bărbaţii au avut cele mai bune rezultate în jurul vârstei de 50 de ani, pe când la femei, abilităţile s-au îmbunătăţit şi după vârsta de 60 de ani. Chiar şi abilităţile sociale şi capacitatea de a judeca corect oamenii şi situaţiile cresc odată cu vârsta.” „Frumusetea sufletească, nu fizică.” Transformări... Ce transformări nedrepte aduce vremea, când fiecare bucurie sau neîmplinire, pe fata omului, s-au întipărit. Iar oglinda, care odinioară te privea zâmbitoare, acum, îţi surâde batjocoritoare. Şi ştii de ce? Pentru că ea rămâne mereu aceeaşi. Poate că ar trebui să o spargem. Dar tot rămân cioburile... O să tipăresc a patra carte, când ajung în ţară. „Waw! aţi mai tipărit? Şi eu aş vrea să îmi tipăresc o carte, nu să o public, dar ceva parcă mă opreşte! Nu ştiu ce!” Trebuie să tipăreşti. Eu am cărţi de suflet, nu fac negoţ cu ele. Nu-mi pun gândurile la tarabă. Sunt fericită când îmi împart amintirile cu oamenii. De fapt, e un schimb. Dai şi primeşti. „Asta vreau să fac şi eu.” Ai terminat liceul? „Abia sunt în clasa a zecea.” Eşti mică. Trebuie să creşti şi să creşti frumos. „Aş vrea să merg la psihologie, secţia psihiatrie. Citesc cărţi de psihologie practică. Să citiţi Sensul Vieţii de Alfred Adler E o carte superba.” I-am povestit despre Freud, despre „Plânsul lui Nietzsche” şi filmul. Tot psihologie practică. Am vorbit despre filme, despre cărţi, multe cărţi. Despre Arta conversaţiei, o carte scrisă de Ileana Vulpescu şi pe care i-am recomandat-o. „Cred că vă iubiţi viaţa de acum.” Da, iubesc această viaţă. Am cunoscut oameni minunaţi. De fiecare dată, mă simt atât de bine în mijlocul lor, încât aş vrea să nu se mai sfârşească ziua... Iar nopţile-mi sunt cele mai liniştite, pentru că roua cade bogată cu stropi de iubire... Cum să nu fiu un om fericit, când fiecare răsărit de soare îmi aduce-n dar câte o scrisoare, iar în ea există toate cele de trebuinţă pentru a sfârşi ziua în credinţă. Dar vezi tu, fată dragă, scrisorile astea vin deschise şi sunt citite de multă lume, iar când ajung la mine, sunt şterse şi mototolite, nu se ştie cine trebuie să le citească. Dar e bine. Eu răspund la toate şi îmi închipui că mie îmi sunt adresate. Nu e frumos? Aşa mă simt fericită. Aşa că trebuie să scrii, să scrii şi pentru alţii şi poveşti tale de viaţă. Eşti o bună ascultătoare, eşti atât de talentată, scrie. Nu pierde nimic. Orice este important pentru tine, pentru bunicii şi părinţii tai, poate fi important pentru copiii tăi. Vei scrie istoria familiei tale. Nu-ţi sună frumos? Scrie poveşti scurte, care sunt iubite şi citite de toţi. Pentru că şi eu am scris asemenea poveşti. Cam asta a fost. Aşa am cunoscut-o pe fata care m-a întors din drum. Şi ea m-a tras spre lumină. Fără să ştie, am fost primul pacient pe care l-a ameliorat, sufleteşte. A fost o terapie care a început pe întuneric şi s-a terminat pe lumină.
Mulţumesc, Ştefania!
Eşti gândul meu de-acasă,
Nici noaptea nu mă lasă,
Aşa e scris în stele,
Să stau privind la ele...
Şi dacă mult mai ţine
Acest potop, pe mine,
O s-ajung ruină,
Iar tu n-ai nicio vină.
Eşti visul meu din noapte,
Ce-n dimineţi se zbate;
Aşa mi-e dat, se pare,
Să stau cu ochii-n soare.
Şi dacă mult mai ţine,
Cu dor, să mă orbească,
Eu vreau alt jar în mine,
Pus să mă iubească.
Eşti noaptea şi lumina,
Eşti glasul şi odihna
Unui nor în depărtare,
Pierdut în aşteptare...
Eşti mâna mea ce scrie,
Eşti vântul care adie,
Împletind a mea cosiţă,
Doar seara, la portiţă.
2012-02-02
Eu îţi dau acel sărut
Şi la piept, te las o vreme,
Şi te strâng. Nu te-a durut?
Sau afară vântul geme?
Sau poate că ţi s-a părut
Că sărutul face bine,
Doamne, spune-mi,
ce-i cu tine, de ce plângi,
când, de fapt, tu mă alungi
în universul fără nume.
2012-02-01
