Ioana – In memoriam
Era ce nu vei mai găsi în această lume. Era omul lipsit de patimi şi de prejudecăţi. Era omul pur, cuminte şi cu iubire de părinţi, de neam. De neamul ei era legată trup şi suflet. Avea o bunătate de nedescris, nemaiîntâlnită de mine. Poate că mama mea era deasupra tuturor. Iar ea era dintr-un aluat asemănător. Avea un zâmbet moştenit, cu care s-a născut şi nu l-a pierdut nici pe patul de suferinţă… Chipul ei radia de o bucurie gingaşă, amestecată rar cu unele adieri de îngrijorare. Iar ochii ei erau asemenea cristalului, curat şi nealterat. Te privea fix în ochi, şi nu puteai rezista fără să te laşi învins de puterea de seducţie, de privirea ce pătrundea prin tot corpul, căutând un loc pe care să se sprijine… Era femeia perfectă, casnică din cap până în picioare, femeia care nu obosea niciodată şi în aşternuturile ei te simţeai ca în raiul de pe pământ, visai frumos şi încercai această lecţie, pe care o vroiai, întocmai, şi în casa ta… Dar nimic nu se potrivea. Hainele tale nu aveau mirosul de apret, pregătit din făină specială, trei nula, ele nu erau atât de perfect călcate, ca să nu-ţi lase dungi pe piele în zorii dimineţii… Şi timp avea ca să gătească, să spele, să facă curăţenie, să-şi îngrijească copila, să-şi iubească soţul; şi timp avea ca să-şi viziteze, în fiecare sfârşit de săptămână, părinţii… Aducea pentru fiecare câte un sac plin cu zâmbete şi voie bună, vorbe tandre, pline de respect şi mulţumire pentru părinţi, unchi, mătuşă, precum şi nenumărate daruri. Pentru că ea câştiga bine şi ştia să-şi chivernisească bugetul, împreună cu soţul ei. Cât a trăit, a muncit din greu pentru lucrarea pe care o considera opera de artă a vieţii ei, pe care o preţuia enorm. Se oprea în prag, privindu-şi cu drag opera, la care lucra cu răbdare, migală, preţuind şi admirând frumuseţea ce izvora din ea. O urmărea conştiincios cum creştea în atelierul de care era mândră. Numai ea a ştiut s-o şlefuiască, s-o îngrijească, s-o pregătească pentru drumul vieţii şi s-o aşeze acolo, în sufletul ei pentru totdeauna. Primele raze ale soarelui o găseau cu rufele spălate şi întinse, cu mâncarea pregătită. A ştiut s-o răsfeţe zi de zi, oferindu-i cele mai curate sentimente. Îi era teamă să le scoată la lumină, să le vadă lumea, ea le ţinea înlăuntrul ei, pentru că erau sănătoase, în comparaţie cu trupul ei tot mai slăbit. Vroia să se hrănească din ele, avea nevoie de acest leac al iubirii, crezând ca Dumnezeu va face un miracol şi ea îşi va găsi vindecarea prin iubirea celor din jur. Că toţi o iubeau. Nu puteai să n-o admiri, să-ţi doreşti să fii ca ea. Iar ea îşi dorea să fie ca noi. A lucrat optsprezece ani la lucrarea vieţii ei, se grăbea mereu, simţindu-şi sfârşitul aproape. Îi curgeau din ochii ei minunaţi lacrimi fierbinţi, cădea în genunchi, întindea braţele tot mai sus, spre cer, se ruga şi cerea timp. Ea avea nevoie de timp, pentru că o mamă are nevoie de timp ca să-şi desăvârşească lucrarea. Avea tot ce îi trebuia, dar mai puţin, sănătatea. Avea bani suficienţi ca să poată cumpăra leacuri din cele mai bune, pentru a se trata şi vindeca, dar pe vremea aceea a fost tratată de o boală pe care nu o avea şi în dosul ei, cealaltă, care cu greu a fost depistată (poate ca atunci când nu se mai putea face nimic), a şubrezit-o încet-încet, săpând şanţuri adânci, galerii nevăzute prin tot corpul, risipindu-i zâmbetul şi bucuriile, punând în locul lor teama, îngrijorarea… Şi toate au ucis-o în floarea vârstei, lăsând în urmă o mare şi nesfârşită durere. Numai cine ştie ce a pierdut, poate să fie atins pe vecie de o altă boală, cea a sufletului şi nimeni nu poate pune stavilă în faţa unor vicii, ce se năpusteau asupra celor rămaşi, în goana după fericirea pierdută. Aşa îşi găseau salvarea şi tot aşa încercau să uite chinurile ce au răpus o floare în toată splendoarea ei, acum douăzeci şi cinci de ani.
