Au fost ani frumoşi şi de fiecare dată când îi întâlnesc, mă bucur. Ei păstrează încă emoţia regăsirii, iar eu, prin ei, prind viaţă, mă hrănesc din amintiri şi am emoţia testării. De această dată ştiu că rolurile s-au inversat, că trebuie să răspund la întrebările lor şi testul pare să fie din ce în ce mai greu, cu cât anii se preling atât de repede pe lângă mine.
Mariana nu se aştepta să ştiu atâtea secrete din familia ei, pe care le credea ferecate în seiful uitării, pentru că multe amintiri ar deschide răni ce nu s-au vindecat încă. Sunt amintiri triste care i-au marcat viaţa şi au făcut-o, încă din anii întâi de şcoală, să stea departe de bucuriile copilăriei, să sufere în tăcere… Ochii ei trădau zbuciumul prin care trecea, dar nimeni nu putea să descifreze ce era în sufletul ei. Astăzi îmi fac curaj, îmi pun memoria la încercare şi o întreb despre acea perioadă tristă. O poveste adevărată, când tânărul tătic era pe trecerea de pietoni şi maşina unui demnitar comunist l-a lovit… A rămas infirm, la numai vârsta de 36 de ani. „De unde ştiţi? Cine v-a povestit? Tata?” Atâtea întrebări au urmat. A confirmat. Era un bărbat frumos, tânăr, cu o ţinută atletică şi un bun simţ ieşit din comun, un luptător înnăscut, cel mai bun model pentru copiii lui; a fost eroul supravieţuitor, eroul pe care-l aveau cu ei, desprins din prăpastia durerii şi a neuitării… Era mereu lângă ei, un om care a preferat să sufere în tăcere decât să ceară daune morale. Este omul care i-a ţinut pe toţi lângă el, tot mai uniţi, de teama că cineva din afară le-ar putea distruge unitatea. Am surprins-o, nu se aştepta să ştiu atâtea. Îl ştiam pe demnitar, dar nu s-a aflat niciodată. S-au folosit de acte şi semnături ca să scape de consecinţe. Omul care a fugit de la accident, dar care a ajuns la spital să îi ceară să-şi semneze declaraţia tăcerii şi i-au inoculat terapia tăcerii…
„Să ştiţi că după Revoluţie - când eu eram deja pe picioarele mele - am vrut să merg să-l privesc în ochi pe cel care a făcut asta şi să-i spun că tot a trăit şi că nu avem nevoie de nimic. A luptat câţiva ani să-şi caute dreptatea, dar n-a avut nicio şansă. După Revoluţie am vrut să redeschid dosarul, dar mi s-a spus că e clasat. Şi apoi tata m-a rugat să nu mai răscolesc nimic.” Au avut grijă să-şi acopere urmele… Aşa procedau, aşa se procedează şi acum. Dar a avut un înger păzitor, soţia lui, care a stat lângă el zi şi noapte, care s-a rugat pentru sănătatea lui, care a renunţat la ani buni de serviciu şi toate numai pentru el, bărbatul rămas infirm, şi împreună au o pensie de 1100 lei, pentru că în floarea vârstei li s-au frânt aripile tinereţii şi au făcut totul ca să supravieţuiască. Dureros şi revoltător. Iar cei vinovaţi se mişca liberi, cu pensii nesimţite, pensii de lux, trăiesc printre noi, fără să aibă regrete sau coşmaruri, au bătrâneţea mai uşoară, datorită unor privilegii, în timp ce mulţi părinţi şi bunici de-ai noştri sunt prizonierii sistemului, mereu umiliţi, fără puterea de a mai spera în ceva mai bun, înecându-şi necazul într-o coajă de pâine, aşteptând şi implorând ajutor de la Cel de Sus.
