Cu gândul la mama

Cu gândul la vorbele ei, pline de blândeţe şi iubire, şi după atâţia ani, mult prea mulţi pentru copilul matur, dar cu aceleaşi cuvinte de respect şi cinstire… Şi cine ar fi crezut că omul cărunt, cu sacul încărcat de ani, să se mai gândească la acea făptură care i-a dat viaţă şi peste care nu a lăsat să se aştearnă uitarea. Este cea mai vie amintire, dar în acelaşi timp crudă, având remuşcări că nu întotdeauna a fost destul de ascultător faţă de mama, iar ajutorul a venit prea târziu, poate că numai atunci când a început să înţeleagă câtă nevoie are de ea, s-o aibă aproape, să o mângâie, să-i şteargă sudoarea rece a frunţii şi lacrimile de supărare… Ar fi vrut să-i îndulcească zilele în prag de bătrâneţe, să-i fie bastonul pe care să se sprijine, s-o susţină… Ce tristă e amintirea când numai el a vegheat-o şi a condus-o, cu privirea înceţoşată de izvorul nesecat de lacrimi, spre lumea de Dincolo. De atunci, ochii lui au rămas curaţi şi mai senini decât albastrul cerului; au rămas mereu în căutarea unor amintiri dragi, au rămas scrutând timpul şi, din când în când, tristeţea îl doboară, văzându-şi căsuţa părintească părăsită, fără viaţă. Şi-ar fi dorit nepoţi cu inima bună şi care să-i redea frumuseţea de odinioară, iar el să poată veni pe prispa casei, să mediteze în voie, să fie mulţumit că rosturile şi-au reluat cursul, că întreaga lui nădejde avusese o înrâurire fericită. Şi aşa, ar face potecă sufletului trist, care să păşească pe pajiştile întinse şi înmiresmate, să-i mulţumească şi să-i spună cât de mult a iubit-o. Că iar se gândeşte la ziua aceea întunecată, când i-a fost răpită. De această dată, ar lua-o în braţe (că era atât de firavă, asemenea unui prunc nou-născut), i-ar lua toată povara, i-ar da din puterile lui, căci avea mâini puternice şi ar strânge-o la piept ca s-o încălzească, s-o apere de întunericul nopţii în care se scufunda încet-încet. Şi câte gânduri nu pun stăpânire pe el şi nici azi, nu le poate uita. A căzut pradă îndoielii, îşi învinuia fratele, iar el se simţea din ce în ce mai vinovat, pedepsindu-se singur…Dar mintea lui, pe care o simţea tot mai întunecată, gândurile răvăşite ce au pus stăpânire pe el şi l-au măcinat zi de zi, toate i se limpezeau dintr-odată. A privit în jur şi şi-a dat seama că nu este singur. Era în lumea lui, alături de o altă fiinţă dragă, comoara sufletului lui, care aştepta să fie redescoperită, să i se mulţumească pentru răbdare şi fidelitate. În această lume, am poposit şi eu, m-am inspirat din frumuseţea şi trăinicia acestor pământeni, şi am ţesut această frumoasă poveste, despre cei mai frumoşi ochi albaştri, asemenea pomilor şi florilor, care strălucesc, se bucură şi se ospătează din roadele gustoase şi înmiresmate, care nu se pot număra, nici măsura…