egilcescu: Ioana - In memoriam

egilcescu: Ioana - In memoriam: "Ioana – In memoriam Era ce nu vei mai găsi în această lume. Era omul lipsit de patimi şi de prejudecăţi. Era omul pur, cuminte şi cu iubir..."

Deosebiri

„Este oare lumea o vale a plângerii, cum spun creştinii, şi noi suntem aruncaţi în ea doar pentru a ispăşi crimele dinaintea acestei vieţi nenorocite?” George Sand
Şi viaţa noastră e din ce în ce mai nenorocită, fără a găsi o soluţie. Căci de marea proprietate a ţării (sau de marea împărţeală) dispun cei ce vor să profite de bunul nostru, al tuturor, ne înghit cu neruşinare sufletul, ne dezmoştenesc tot pe noi, cei slabi, care ne rugăm zadarnic cerului. În timp ce trupul ţării lâncezeşte şi suferă, unii au prădat din pământul ţării, aproape uscat ca şi omul, ajuns în pragul disperării şi al sinuciderii. Şi nu poţi să treci cu vederea haitele de lupi care se năpustesc, fără milă, asupra roiului de săraci flămânzi. Că cei bogaţi vor să fie şi mai bogaţi şi vor să-şi păstreze acest statut până dincolo de viaţă, pe când cei săraci sunt exterminaţi sub privirile celor care, în loc să salveze, seamănă discordia, nemaiputând să pună capăt mizeriei în care trăiesc.
Dacă vrei să schimbi lumea în care trăieşti, începe cu tine, schimbă-te în bine... Dacă vrei să scapi de criză, începe să-ţi gestionezi toate accesele de furie, să-ţi înfrânezi pornirile agresive, să-ţi corectezi limbajul vulgar, să fii mai îngăduitor cu semenii tăi… Dacă vrei să parcurgi un drum lin, fără obstacole, să echilibrezi balanţa, acolo unde viciile atârnă atât de greu, iar virtuţile nu mai există (sau nimeni nu mai crede în ele), pentru că minciuna şi îmbuibarea au luat locul adevărului, atunci, schimbă macazul. Ai devenit omul lipsit de zâmbet, grav, posac, impulsiv şi nimănui nu-i face plăcere să te aibă în preajmă? Schimbă-te. E nevoie de această decizie, pe care s-o iei cât mai rapid, până când frica şi laşitatea nu pun stăpânire pe tine. Învaţă să trăieşti cu puţin, ca să câştigi mult mai mult, pe alt plan, sufletesc. Porneşte în căutarea gurii de oxigen, care să-ţi cureţe partea întunecată a gândurilor. Trăieşte în natură, bucură-te de roadele ei şi nu lăsa ca ideea de criză să-ţi înceţoşeze mintea. O criză care nu este un fenomen al naturii dezlănţuite, ci al oamenilor, că mereu omul este cel ce poate declanşa marile necazuri, marile catastrofe, marile tragedii… Nu putem da vina pe furia apelor, furia soarelui, furia vântului… Omul este răspunzător în faţa dezastrului şi suferim toţi, deopotrivă, mai ales generaţiile viitoare, care găsesc totul pârjolit în cale, totul otrăvit, pentru că nişte minţi bolnave au scăpat din frâu virtuţile, culegând în grabă viciile, împrăştiind otrava… Da. Mâna omului e mereu blestemată şi ea este în stare de a semăna uscăciune şi sărăcie… Iar omul simplu este prins într-o capcană, citeşti asta pe chipul lui, tot mai întunecat, şi nu se va găsi nimeni să-i explice de ce a ajuns într-o asemenea stare… Se cere muncă, dar tot mai puţini vor să muncească, sporind mizeria.
Ţin minte că, pe vremuri, eram grânarul Europei, acum, suntem groparul deşeurilor… Înainte, se vorbea despre curent gratuit, pentru că aveam resurse proprii, acum, suntem îndatoraţi, cu facturi imense, fără ca cineva să ne spună de ce… Mi-aş dori să fim poporul care să nu depindă de Fonduri, care mai de care mai sofisticate, cu reguli scrise pentru avantajele lor... Se vorbeşte de criză, dar oamenii construiesc, îşi cumpără maşini, într-un cuvânt, au lărgit cureaua. Şi atunci? Unde este criza? Să fie scăpată voit pe piaţă, după ce a fost bine frământată în laboratoarele lor, iar avantajele să curgă în favoarea lor. Nu dorim conturi în valută, nici pungi cu bani. Vrem să trăim cinstit, din munca noastră. Şi cei bogaţi să aibă aceleaşi drepturi cu cei săraci, să fie o lege pentru toţi, căci acestea nu se obţin prin violenţă, anarhie, ci prin stăruinţă în muncă, înclinare spre învăţătură şi respect pentru legile ţării. Dar şi la acest capitol punctează omul de rând, dornic să nu fie călcat în picioare, umilit, purtând haine curate, săturându-se de mizerie, de rănile din palme, de bolile ruşinoase, de păduchi, de râie, de inaniţie… Că spaima zilei de mâine este atât de apăsătoare şi nu vrea să se reverse şi asupra copiilor. Cine să-i vindece rănile din palme, cine să-i spele petele de ruşine de pe trupul din ce în ce mai obosit de muncă. Că omul a ajuns să lucreze zi-lumină, fără pauză, epuizându-şi, încet-încet, puterile, fără să simtă, şi numai când a căzut, doborât de boală, nimeni nu îl mai poate trata cum trebuie, că nimeni nu l-a asigurat. Şi se va întoarce la lepra mizeriei, acolo de unde a plecat, fără să-l mai bage cineva în seamă. În zadar va mai bate la casa omului bogat, să primească de lucru, sau să cerşească o porţie de mâncare. Haina, mirosind a boală, îl va arunca la marginea societăţii şi, uşor, va putea fi împins în prăpastia morţii, descoperind, prea târziu, deosebirile dintre oamenii aceluiaşi popor.

Toamna, la moşie

egilcescu: Ioana - In memoriam

egilcescu: Ioana - In memoriam

Ioana - In memoriam

Ioana – In memoriam

Era ce nu vei mai găsi în această lume. Era omul lipsit de patimi şi de prejudecăţi. Era omul pur, cuminte şi cu iubire de părinţi, de neam. De neamul ei era legată trup şi suflet. Avea o bunătate de nedescris, nemaiîntâlnită de mine. Poate că mama mea era deasupra tuturor. Iar ea era dintr-un aluat asemănător. Avea un zâmbet moştenit, cu care s-a născut şi nu l-a pierdut nici pe patul de suferinţă… Chipul ei radia de o bucurie gingaşă, amestecată rar cu unele adieri de îngrijorare. Iar ochii ei erau asemenea cristalului, curat şi nealterat. Te privea fix în ochi, şi nu puteai rezista fără să te laşi învins de puterea de seducţie, de privirea ce pătrundea prin tot corpul, căutând un loc pe care să se sprijine… Era femeia perfectă, casnică din cap până în picioare, femeia care nu obosea niciodată şi în aşternuturile ei te simţeai ca în raiul de pe pământ, visai frumos şi încercai această lecţie, pe care o vroiai, întocmai, şi în casa ta… Dar nimic nu se potrivea. Hainele tale nu aveau mirosul de apret, pregătit din făină specială, trei nula, ele nu erau atât de perfect călcate, ca să nu-ţi lase dungi pe piele în zorii dimineţii… Şi timp avea ca să gătească, să spele, să facă curăţenie, să-şi îngrijească copila, să-şi iubească soţul; şi timp avea ca să-şi viziteze, în fiecare sfârşit de săptămână, părinţii… Aducea pentru fiecare câte un sac plin cu zâmbete şi voie bună, vorbe tandre, pline de respect şi mulţumire pentru părinţi, unchi, mătuşă, precum şi nenumărate daruri. Pentru că ea câştiga bine şi ştia să-şi chivernisească bugetul, împreună cu soţul ei. Cât a trăit, a muncit din greu pentru lucrarea pe care o considera opera de artă a vieţii ei, pe care o preţuia enorm. Se oprea în prag, privindu-şi cu drag opera, la care lucra cu răbdare, migală, preţuind şi admirând frumuseţea ce izvora din ea. O urmărea conştiincios cum creştea în atelierul de care era mândră. Numai ea a ştiut s-o şlefuiască, s-o îngrijească, s-o pregătească pentru drumul vieţii şi s-o aşeze acolo, în sufletul ei pentru totdeauna. Primele raze ale soarelui o găseau cu rufele spălate şi întinse, cu mâncarea pregătită. A ştiut s-o răsfeţe zi de zi, oferindu-i cele mai curate sentimente. Îi era teamă să le scoată la lumină, să le vadă lumea, ea le ţinea înlăuntrul ei, pentru că erau sănătoase, în comparaţie cu trupul ei tot mai slăbit. Vroia să se hrănească din ele, avea nevoie de acest leac al iubirii, crezând ca Dumnezeu va face un miracol şi ea îşi va găsi vindecarea prin iubirea celor din jur. Că toţi o iubeau. Nu puteai să n-o admiri, să-ţi doreşti să fii ca ea. Iar ea îşi dorea să fie ca noi. A lucrat optsprezece ani la lucrarea vieţii ei, se grăbea mereu, simţindu-şi sfârşitul aproape. Îi curgeau din ochii ei minunaţi lacrimi fierbinţi, cădea în genunchi, întindea braţele tot mai sus, spre cer, se ruga şi cerea timp. Ea avea nevoie de timp, pentru că o mamă are nevoie de timp ca să-şi desăvârşească lucrarea. Avea tot ce îi trebuia, dar mai puţin, sănătatea. Avea bani suficienţi ca să poată cumpăra leacuri din cele mai bune, pentru a se trata şi vindeca, dar pe vremea aceea a fost tratată de o boală pe care nu o avea şi în dosul ei, cealaltă, care cu greu a fost depistată (poate ca atunci când nu se mai putea face nimic), a şubrezit-o încet-încet, săpând şanţuri adânci, galerii nevăzute prin tot corpul, risipindu-i zâmbetul şi bucuriile, punând în locul lor teama, îngrijorarea… Şi toate au ucis-o în floarea vârstei, lăsând în urmă o mare şi nesfârşită durere. Numai cine ştie ce a pierdut, poate să fie atins pe vecie de o altă boală, cea a sufletului şi nimeni nu poate pune stavilă în faţa unor vicii, ce se năpusteau asupra celor rămaşi, în goana după fericirea pierdută. Aşa îşi găseau salvarea şi tot aşa încercau să uite chinurile ce au răpus o floare în toată splendoarea ei, acum douăzeci şi cinci de ani.

VID00035

VID00057

O altfel de nedreptate

Doamne! Îmi vin atâtea în minte… Sunt revoltată pe mine că trăiesc în aceeaşi mizerie ca ieri, poate că mult mai mare… Sunt revoltată că unii au fost urmăriţi de securitate, dar au avut ce mânca… Unii au tremurat de frică, dar au trăit în aceste chinuri, alături de ai săi, şi-au drămuit fiecare leafă, fără să se împrumute… Unii se cred mai valoroşi decât alţii, pe seama celor săraci, exploataţi, urmăriţi… Nimeni nu ne-a întrebat dacă suntem de acord cu ei… Şi eu voi scrie despre o altfel de politică, adepta corupţiei, devenită lege şi dirijată de sus de tot, batjocorind omul de rând, amărăştean devenit peste noapte. Pentru că marii şefi ai corupţiei au preluat funcţii importante şi au trecut la vânarea averilor pe care le-au trecut în custodia lor, au inventat jocuri de noroc, bănci, atrăgând bietul om sărac în aceste amăgitoare scene de corupţie sau curse-maraton, de unde ieşeau învingători organizatorii… Au creat legi pentru ei, să-şi pună la adăpost averile câştigate, continuând jocul.
Şi acum, ne fac să credem că rădăcinile corupţiei se află în sărăcie. Că noi, săracii, am adus ţara în halul în care suntem, că noi, pensionarii, nu am muncit pe brânci, până la adânci bătrâneţi, ca să fim în continuare plătitorii fideli de impozite, de dări, care mai de care mai sofisticate, inventate peste noapte de distinşii patroni de suflete, care ne vor impozitaţi şi împovăraţi pe viaţă (o altă manevră a capetelor luminate, a patronilor de bănci), stingând lumina peste sufletele îmbătrânite înainte de vreme. Iar lumina mult aşteptată este cufundată definitiv în mizerie, rămânând aşa pentru multă vreme, căci numai aşa se poate fura cel mai bine şi cel mai mult, pe întuneric.
Poate că din patru în patru ani, mizând pe o dragoste fulgerătoare la prima vedere, vor aprinde lumina ca să îi vedem cum jură în cel mai colorat limbaj suburban, pe ce au mai scump, făcând promisiuni care mai de care mai tentante; îi vom vedea cum îşi poartă bărbiile duble revărsate peste gulerele imaculate ale cămăşilor, cu osânza abuzurilor pantagruelice, debordând peste cingătoare, de nu-i mai încap nici costumele Armani, dar nici limuzinele occidentale, de pe pernele cărora sfidează, mai apoi, supuşii din feuda lor... Îi vom vedea atunci închinându-se cu făţarnică evlavie în faţa Crucii, sub bliţurile comandate de reporteri şi vegheaţi de camerele de luat vederi... Sunt ei, care aruncă din mers, pe caldarâm, pomeni amărăştenilor, precum câinilor vagabonzi, precum animalelor! Zguduitoare imagini ale degradării condiţiei umane! Pomeni (poate din banii publici), azvârlite sărăcimii prăbuşite în ţărână în încăierarea disperării!
Şi voi scrie despre toate acestea încă multă vreme, fără ca cineva să-mi laude şi să-mi ia în seamă toate câte îndură omul de rând, devenit tot mai bogat în sărăcie.

Lina

De dimineaţă plouă mărunt peste frunzele îngălbenite ale pomilor şi le ajută să plutească în adierea tot mai rece a vântului de toamnă, o ploaie măruntă care mă ţine în casă… Şi-mi fac de lucru pe ici-colo, până dau de oglinda aburită şi prăfuită, încerc să-i redau strălucirea de odinioară, dar, vai! Era mai bine înainte! Am văzut dintr-o dată cât m-am schimbat, cât am îmbătrânit şi cearcănele, şi ridurile, şi părul… Dar, n-am îmbătrânit numai eu! Şi lucrurile din casă, căsuţa aceasta care e mult mai bătrână; vecina mea, care odinioară zburda prin grădină, acum s-a gârbovit de tot, mersu-i e tot mai greoi, abia ajunge în faţa casei, să privească măcar cum cei tineri se plimbă. Se lasă fără putere pe un scaun şi puţini sunt cei care se încumetă să se oprească, s-o întrebe de vorbă, s-o îmbărbăteze şi să-i adreseze urarea „Să trăieşti”. E încă acolo, în faţa casei, sprijinindu-se de un baston, cu părul tot mai cărunt, cu faţa tot mai suptă şi îngălbenită de boală… Doar ochii sunt la fel de senini şi liniştiţi ce cată spre cei ce trec grăbiţi, fără să arunce măcar o privire sau să facă popas lângă gardul ei… O biată fiinţă, plăpândă şi tristă, înconjurată de flori alese, ce împodobesc intrarea şi aleile, cu trifoiul atât de verde, şi mireasma dulce a strugurilor ce coboară din bolta mereu darnică… Azi lipseşte, poate că ploaia a ţinut-o în casă. Poate că ziua de mâine este mai norocoasă şi o va face să iasă în faţa casei, să-şi alunge tristeţea din suflet, durerea cea mare că nu mai poate ajunge la El, cu flori de toamnă, cât mai sunt, până dă bruma… Ne vedeam destul de des şi depăna amintirile ei despre viaţă şi despre moarte, despre iubire şi ură, despre câte şi mai câte… Era o fiinţă extraordinară, cu o agerime în privire, chiar sclipitoare, cu un respect nemaiîntâlnit pentru muncă. Avea înclinaţii spre lucruri bine făcute. Când termina ceva, pe chipul ei se ivea o lumină ce izvora parcă din adâncul sufletului, şi puteai citi ca într-o carte deschisă ce avea un titlu sugestiv, bunătate. Era mereu sub aripa adevărului, chiar dacă rănea, nu abdica de la acesta. Îi plăcea să spună lucrurilor pe nume. Dar au început renunţările la tot ce îi plăcea. În ceasurile de singurătate, o tortura simţământul de deznădejde, iar când mă întâlnea, îşi deschidea uşor sufletul şi suferea şi ea, ca orice om năpăstuit de boală, când auzea de necazurile mele. Era tot mai tristă, purtând mereu dinaintea ochilor o perdea cernită de la pierderea singurului fiu, care era lumina ochilor. Ochii ei s-au închis pentru totdeauna, sufletul rănit nu avea să se mai vindece vreodată, rănile erau vii şi durerea amară. Se tânguia zi de zi. Credea că aşa îşi găseşte alinarea, dar tristeţea ei era tot mai apăsătoare cu fiecare lacrimă prelinsă pe buchetul de flori cu care îi împodobea mormântul, cu fiecare lacrimă prelinsă pe lumânarea aprinsă la căpătâiul lui, cu fiecare lacrimă prelinsă pe pământul pe care îngenunchea şi se ruga pentru iertarea păcatelor. Acolo îşi putea aşterne durerea, acolo îşi găsea liniştea, acolo, lângă fiul ei care şi-a găsit prea devreme timp pentru odihna veşnică. Nu a fost fericită, nici măcar pe jumătate din fericirea pe care o dăruia din suflet nepoatelor ei. Au urmat alte zile şi alte seri, alte luni şi alte anotimpuri, dar toamna vieţii a fost una tristă şi fiecare frunză cădea retezată de necazuri şi durere, iar sufletul ei era apăsat ca de o povară ce creştea şi se răspândea în tot trupul. Treceam prin faţa porţii şi o căutam cu privirea, pentru că petrecea ore îndelungi în faţa casei. Eram cu ochii dincolo de poartă. Dar poarta era mereu închisă şi ea refuza să apară. Am vrut s-o strig, dar în noaptea cea neagră, am văzut luminile aprinse. Cineva a ieşit afară şi a aprins o lumânare de ceară. Ardea uşor, cu o flacără mică, asemeni celei ce s-a stins. A plecat fără să-mi fi povestit tot. Multe lucruri le-a cufundat în adâncul sufletului şi au pierit o dată cu ea. Ce a rămas din viaţa ei a fost munca, munca grea, iar esenţa vieţii ei a fost renunţarea, veşnica renunţare… Şi noi urmăm, dar până atunci, căutăm să trăim alături de florile care vor înflori multă vreme, dar fără Lina. Că ea nu se lupta cu moartea. O privea cu umor, o aştepta pentru că făcea parte din ea. Se lupta cu boala indiferenţei, cu cea a renunţării şi tristeţii. Moartea era a ei şi pe fiecare, luat de aceasta, ea l-a plâns, l-a sărutat, l-a vegheat şi l-a pomenit. Lina a avut tot şi a pierdut tot, dar de fiecare dată se minuna că Dumnezeu i-a dat zile prea multe. Să fie aşa sfârşitul? Să fie aşa clipa de certitudine a apropierii sfârşitului? Când m-am dezmeticit, totul mi se părea cuprins de o linişte nefirească. Niciun glas, nici foşnetul paşilor pe cărare, nimic. În noaptea cea neagră, pleoapele devin tot mai grele, iar lacrimile încep să curgă, să se amestece cu stropii de ploaie…

Iuliu

A avut un drum atât de anevoios, cu multe piedici, mulţi duşmani, dar nimic nu l-a împiedicat să renunţe la visul lui, a insistat, a căutat sprijin după ce a fost exclus din partid. Nimeni n-a reuşit să-i ia darul vorbirii, glasul lui divin, inteligenţa sclipitoare. Erau ale lui, le-a câştigat prin muncă. Era unic. Şi-a croit drumul singur, muşcând cu toţi dinţii din viaţa pe care o iubea şi clipa pe care o exploata până la ultima suflare. Marea lui pasiune era cititul, dar strălucea în toate. Născut pe 21 martie – stejar – sub care nu creşte iarba. Mereu sub aripa lui Cupidon, savurând fiecare plăcere, înfruptându-se din tolba cu săgeţi a acestuia şi străpungând inimile aleselor. O persoană care se remarca prin ţinută, putere, prestanţă. Mereu învingător, niciodată învins, poate răpus de boală.
Era un filosof, mai degrabă un eseist, cu publicaţii numeroase, cu luări de poziţie, cu critici şi cu prezentare de soluţii. A vrut să atragă atenţia asupra lucrării sale de doctorat, cu o temă despre religie şi a stat această lucrare peste un deceniu prin sertarele comisiei, fiind mereu respins de către unii care s-au ridicat nemeritat pe scara ierarhică, au obţinut diplome şi funcţii, în timp ce Iuliu a rămas filosoful neînţeles. Colecţiona cărţi şi manuscrise vechi, avea autori preferaţi pe care îi cita (Mircea Eliade…). Memoria lui a fost uimitoare, poate că asemenea lui Nicolae Iorga sau a altor persoane ilustre ale istoriei şi literaturii universale. A terminat două facultăţi (pe vremea aceea era un lucru rar), a doua a terminat-o parcurgând doi ani într-un an. Îşi găsea fericirea în prejma cărţilor pe care le devora şi strălucea când cita din cărţile preferate, iar tonul era unul acaparator, vesel şi antrenant. Avea o putere de seducţie prin ceea ce ştia şi cum reuşea să calmeze, chiar să vindece. O frunte peste care s-au aşezat laurii succesului, dar şi povara restriştilor. De fiecare dată, la sfârşitul fiecărui an universitar, a obţinut carnetul roşu, pentru rezultate excepţionale. A fost oratorul ideal, cetăţeanul complex, profesorul desăvârşit, filozoful neînţeles… A reuşit fără vreun ajutor din partea cuiva; a concurat pentru posturi universitare; a reuşit acolo unde unii reuşeau numai cu intervenţii din partea partidului. Visa zi de zi, aştepta momentul lui, al reînvierii, restituirii, reabilitării. Era responsabil, în mare parte, de neşansa lui, de nereuşitele lui… Inteligenţa, cultura, rafinamentul, le-a pus în slujba adevărului şi dreptăţii. Dar pe vremea aceea, adevărul stânjenea, ucidea… Era nevoie de compromisuri, pe care el refuza să le facă. Până la urmă, nevoia lui, de a se desăvârşi pe plan profesional, a înclinat balanţa şi spre acestea, apelând la un fost coleg de facultate, membru marcant al partidului. După mulţi ani, a fost reprimit în partid şi a primit aviz favorabil ca să-şi susţină teza de doctorat. Cu o lucrare prăfuită, în faţa unei comisii mediocre, cu un coordonator de lucrare care l-a prezentat ca trădător de ţară pe Mircea Eliade, cu un preşedinte de comisie selectat după vechimea în partid, mai puţin pentru meritele profesionale, Iuliu s-a prezentat strălucit, şi-a susţinut lucrarea, iar noi i-am fost alături. S-a declanşat în faţa noastră ca un vulcan, a erupt puternic, a împrăştiat lava acumulată de-a lungul aşteptărilor şi toată iubirea pentru autorii preferaţi… A împărţit-o cu noi, îndemnându-ne să-i iubim, să-i citim… A fost ziua lui de glorie în care a strălucit atât de puternic, încât toţi au fost fascinaţi de abilităţile lui de a se strecura prin toată literatura religioasă, oferind citate, jucându-şi rolul vieţii lui, cel mai frumos, cel mai iubit, pentru că tot ce se obţine greu este preţuit şi nu se uită.
Pe cât de strălucită i-a fost inteligenţa, pe câtă grijă a avut pentru desăvârşirea carierei, pe atât de jalnică i-a fost viaţa personală, cu ispite şi aventuri, cu puterea lui miraculoasă de seducţie, cu propriile lui neclarităţi, cu iluzii trecătoare, ca hrană a poftelor nemăsurate. A zburat atât de sus, cu propriile aripi, dar puţini au fost cei care l-au apreciat. El era ceea ce era şi nimic altceva. Iar eu am trăit atât de puţine clipe lângă acest pământean, poate cel mai iubit şi strălucit pământean, care a fost fratele meu mai mare, Iuliu.

"Scene de căznicie"

Îmi simt bătăile iuţi ale inimii... Viaţa... Ce frumos a trecut pe lângă ea, în ciuda tuturor piedicilor şi a nehotărârilor... Şi-a dorit cu ardoare ceva şi a reuşit... Dana Voicu, o fetiţă cu cele mai frumoase pampoane, acum 30 de ani, când trăiam pentru o idee, pentru elevii mei, pentru binele lor, luminat de acel ideal moral de la care nu am abdicat... Azi, o mamă exemplară, care dă lecţii de viaţă celor tineri şi în Scene de căznicie, joacă rolul unei altfel de nevastă... Ieri, căutând cu nesaţ căldura şi lumina slovelor, azi, deschizând, peste ani, uşa celei ce a deprins-o cu taina scrisului şi cititului. Ieri, cu zâmbetul ce lăsa să renască cele două gropiţe din obraji, azi, mai sigură şi stăpână pe ea. Ieri, cu flori proaspete înflorite în culorile toamnei, la începutul unui nou an şcolar, azi, cu florile din câmpul binecuvântat de Dumnezeu, sfinţind locul şi rolul din fiecare spectacol. „Bravo, Dana! Am rămas surprinsă plăcut de naturaleţea şi simplitatea rolurilor tale, care îţi dau căldură şi lumină din energia lor, binecuvântându-te cu har şi entuziasm. Şi poate că sămânţa, pusă cu mulţi ani în urmă, a dat rod bogat şi mă face să mă bucur de munca mea, care renaşte cu flori proaspăt înflorite, în fiecare toamnă, la începutul unui an şcolar.” A urcat frumos, în ciuda tuturor piedicilor şi nehotărârilor... Viaţa, da, i-a dat lovituri repetate, şi totuşi, n-a renunţat la ceea ce şi-a dorit cu ardoare, şi tocmai în asta stau puterea, ambiţia şi perseverenţa ei. Este, la rândul ei, dascăl, trăieşte pentru o idee, pentru studenţii ei, inspirându-se din harul şi entuziasmul dascălilor de odinioară, cărora le-a fost discipol eminent.

A apus un destin

Victoria Ţein era veselă şi mereu optimistă. Nobleţea şi gingăşia sufletului le-a transmis-o şi copiilor, ca pe averea ei cea mai de preţ.
Provine dintr-o familie numeroasă şi asta a călit-o şi a devenit o luptătoare. A luptat în viaţă ca necazurile să n-o doboare. Zestrea moştenită de la părinţi şi îmbogăţită pe parcursul celor 76 de ani de viaţă, cu tot ce însemna dragoste de oameni, de muncă, de adevăr, iubire de frumos, sunt valori care i-au fost călăuză întotdeauna. Era un om al casei, şi a preţuit averea, i-a dat strălucire, era un bun gospodar şi respectuos. Era un izvor de bunătate şi gingăşie şi la acesta se perindau copiii pentru care avea mereu un sfat bun de dat. Cu privirea atentă, cu vorba ei, cu braţele sale, cu mersul său drept, cu voinţa sa de a se ridica deasupra grijilor şi necazurilor, cu încredere i-a crescut pe cei patru copii ai ei, i-a învăţat să răzbată în viaţă cinstit, să fie buni şi blânzi, harnici şi cinstiţi, respectuoşi şi generoşi.
Ne vom aduce aminte de frumuseţea chipului ei, de vorba caldă şi învăluitoare, de bucuria de a trăi. Îşi deschidea rar sufletul, dar când o făcea, te fascina. Vorbea despre copiii ei, despre împlinirile lor, despre nepoţi şi strănepoţi, despre grija acestora pentru Ea. Uşa casei îi era deschisă în fiecare zi şi îi vedeai pe aceştia venind cu alese daruri la mama şi bunica. Copiii au moştenit de la mama tot ce e mai frumos pe lume: dragostea de părinţi, vorba caldă şi blajină şi rânduirea cu rost a vieţii.
Ne-a părăsit în trei zile însemnate în calendar. Sf. Ioan Gură de Aur a văzut-o în chinuri şi a luat-o de mână să o ducă într-un loc plin de verdeaţă, însorit, luminos şi plin de flori. De Acolo de Sus, va avea grijă să împrăştie seminţele florilor dragi pretutindeni.
…………………………………………………
Dă Doamne, soare şi cald în mormânt !
Lumină, Dă Doamne, şi-un ultim cuvânt !
Pe drumul cel veşnic, un cer fără nori,
Să-i fie Acolo grădină cu flori…
……………………………………………..
Nu plângeţi voi astăzi că Ea a apus,
Aduceţi-vă aminte de tot ce v-a spus,
De gândul cel bun,de ce v-a-nvăţat,
Şi câte lucruri pe lume a iertat…

Iertare vă cere şi Ea, doar acum,
Când voi o conduceţi pe ultimul drum.
Rămâneţi cu bine acum şi mereu,
Aprindeţi lumină şi la mormântul meu…

Să-i dea Dumnezeu odihnă uşoară!