Pare imens acest om cu sufletul bun şi care se fereşte cât poate de arţag. Privirea lui este, mai tot timpul, încruntată, dar nu este rău. Poate că este supărat pentru că nu aude ciripitul păsărelelor. Că el este omul naturii şi pădurea este viaţa lui. Acolo, în mijlocul ei, cu prietenii cei mai buni, care îi ţin de cald – copacii, şi alături de vietăţile din jur, care îi înţeleg amarul. A fost în casa boierului Lenoiu de două ori. Aşa îi spuneau scrădenii, aşa îl ştia şi Bebe Murgu. Prima dată era în anul 2001, vara. Atunci, a săpat fântâna din curte şi unde a pus el mâna, izvor veşnic se făcu, şi în ziua de azi este. Au trecut zece ani de atunci. Acum a venit cu maşina cu lemne din pădurea lui Lenoiu. Are faţa bătătorită de soare şi de vântul aspru. Aşa sunt toţi de pe acolo. Şi nimeni nu mănâncă fără să muncească. Şi el, omul schilodit fizic de tatăl lui şi schilodit sufleteşte de mama lui. Primul îl loveşte puternic; un pumn, atât a trebuit să cadă peste capul firav al unui copil. A fost de-ajuns ca să rămână surd. Iar mama lui… Doamne! Mama care i-a dat viaţă. Mama care l-a întors de două ori de la cununie. E ca şi cum ai întoarce un muribund de la moarte. Ce mai rămâne din el? Un trup fără viaţă, un suflet gol. Căci a veni pe lume este un miracol şi părinţii trebuie să înţeleagă că ei sunt doar zămislitori şi atât. Îi cresc pentru alţii. Căci, la rândul lor, trebuie să aibă un suflet-pereche, cu care să împartă şi binele şi răul. Ochii mei încercau să pătrundă până în străfundul sufletului său, crezând că acolo, voi găsi tot ceea ce ascunde. Dar n-a fost să fie aşa. Am descoperit o forţă ieşită din comun, asemenea personajelor din poveste. L-am descoperit pe omul care poate muta munţii din loc şi nimeni, şi nimic nu-i pot sta stavilă. Şi acum, om în toată firea, trecut de jumătate de secol, caută, şi caută să găsească omul cu care să meargă până la capătul pământului, şi de fiecare dată se împiedică în gropile imense ale sufletului, care n-au apucat să se mai vindece.
