Verginica

"Ce-o să-ţi spun nu e uşor de înţeles, e imposibil de admis, dar dacă ai vrea să-mi asculţi povestea, dacă ai vrea să ai încredere în mine, atunci poate că vei sfârşi prin a mă crede (şi asta e foarte important), fiindcă eşti, fără să ştii, singura persoană din lume cu care pot împărţi acest secret."
Am descoperit o poveste tristă sau poate că o minunată lecţie de viaţă, poate că cel mai bun exemplu, greu de înţeles, imposibil de admis, acolo unde mi-ai călăuzit paşii, fără să mă pregătesc, spre acele locuri ce m-au marcat profund. Şi m-am lăsat condusă, pe cărări neumblate, într-o frumoasă zi de primăvară, când soarele dă strălucire acelor locuri, ferite de ochii lumii, acolo unde îşi trăiesc viaţa două suflete nemaiîntâlnite până atunci. Mă voi gândi multă vreme la ceea ce am văzut şi voi înţelege poate, într-un târziu, rostul vieţii şi iubirii… E o poveste desprinsă dintr-o carte scrisă cu cerneala făgăduinţei, în faţa crucii de jurământ, în taina unei încrederi unice, peste care domneşte cea mai scumpă virtute hărăzită omului, iubirea, ce a intrat în viaţa mea, aşa cum intrăm în anotimpul reînvierii, dornici să savurăm fiecare vrajă desprinsă de pe razele binefăcătoare ale soarelui. M-am lăsat în voia cititului şi am plutit pe aripile acestei poveşti nemaiauzită, nemaiîntâlnită, m-am lăsat furată de gânduri, de întrebări, de suferinţă, pentru multă vreme. Aş spune că timpul s-a oprit în loc, soarele a pălit, vântul a încetat să se joace prin părul meu. În aer plutea teama de a rămâne singur, fără apărare, fără sprijin, teama care e mai rea decât suferinţa proprie. Şi la aceasta se gândea Verginica şi nicidecum la sacrificiul ei. A renunţat de mult, de foarte mult timp, să se mai gândească la ea, la nevoile ei, la bucuria de a fi printre prieteni… A renunţat la tot ce înseamnă viaţă pentru ea, a renunţat să viseze, numai pentru a ţine în viaţă şi alături de ea pe cel născut fără apărare, pentru fratele ei, copil încă, la cei şaizeci şi trei de ani… Poate că aşa i-a fost ursit, poate că numai aşa putea trece în cele veşnice… Pentru ea, cuvântul „a exista” înseamnă a suferi… Nu a trăit pentru faimă şi succese, pentru dorinţe şi bogăţii, ci pentru viaţă pentru viaţă, asemenea neprihănitei şi nevinovatei Maica Tereza. S-a născut din iubire şi toată iubirea s-a revărsat asupra celui ce nu cunoştea binefacerile ei. Că ce poate fi mai dureros pe lumea aceasta decât traiul în întunericul minţii şi în singurătate. Dar există oameni care dau totul pentru binele semenilor lor. Altruistă şi dedicată suferinţei şi neputinţei, Verginica, acest înger pământean, merită, din partea noastră, toată stima şi preţuirea, pentru că a reuşit, acolo, unde mulţi s-au împotmolit, a reuşit să păstreze ceea ce mulţi au părăsit, a reuşit să supravieţuiască în locuri sărace, dar curate şi acolo, în mijlocul naturii, alături de fratele ei, a cunoscut bucuria de a trăi în curăţenie sufletească şi grijă nemăsurată. Puterea ei stă în credinţa ei. Şi din toate acestea, s-a născut rod bogat din care m-am înfruptat şi eu, pentru multă vreme.

Cu mâna întinsă

Să facă un inventar al proprietăţilor, al bunurilor, al împrejurărilor grele care i-au asmuţit frica şi i-au ascuţit mintea. Că au fost clipe grele, încă de la începutul tinereţii, când a devenit femeie măritată şi o dată cu ea au început nenorocirile. Poate îşi va aminti mereu de nopţile pline de coşmar, alături de bărbatul impus tocmai de cea care vroia să-şi schimbe traiul, mama ei, sătulă de corvoada muncii. Nu s-a gândit o clipă la chinul şi dezgustul pe care le va îndura fiinţa cărei i-a dat viaţă şi care a silit-o să-şi împartă patul cu omul pe care nu avea cum să-l iubească, fiindcă diferenţa era enormă… Ea, fata timidă, aruncată în cuşca leului, cuprins de pofte sălbatice, şi care s-a dezlănţuit asupra trupului feciorelnic, cu banul care îi dădea acest drept de a profita de naivitatea ei… Şi i-a căzut pradă şi lacoma mamă… Amândoi râvneau la tezaurul nedescoperit pe care au pus gaj… I s-a dăruit omului care va deveni duşmanul de temut, asupritorul… I-a dăruit acestuia un copil pe care l-a manevrat şi folosit în folosul lui… A devenit tot mai impenitent, în timp ce ea devenea pierdută într-o lume tot mai bizară şi vulgară, în care fiinţele delicate pot să sfârşească sub bocancul răutăţii şi răzbunării. S-a trezit izgonită şi decăzută din dreptul de mamă… Pentru că stăpânul ei aşa a hotărât, să-i pună stavilă chiar şi pasiunii şi dorinţelor, să spună vorbe grele, să inventeze nebunii şi nestatornicii, într-un spectacol grotesc, cu două tabere care acţionează precum actorii, fără discernământ, fără scrupule şi fără să se simtă ruşinaţi că au schimbat straiele de sărbătoare cu cele de cerşetori, stând cu mâna întinsă, implorând milă şi pomană…

Ilustru mediator

Dacă în spatele lui se află un ilustru profesor, situat pe axa sensibilităţii maxime, orientată ascendent, cu meritul de a lăsa (poate intenţionat) la vedere tezaurul frumuseţii care se află dincolo de cuvinte. Şi nu oricine s-ar afla prin preajmă, ar putea simţi puterea, îndemnul şi medierea spre creaţie şi legătura cu cititorii… Aici, a avut la îndemână o bogăţie de cuvinte, un contur clar şi consistent al unui cotidian înzestrat, dar latent, iar creatorul debutant şi cititorul fidel nu puteau rămâne indiferenţi.

Călăuza

Din ce în ce mai insuportabili şi indescifrabili devin unii scribi,
indiferent de onorul ce li se cuvine, într-o lume exaltată şi
atât de îndepărtată de pământenii şcolari, care abia îşi cunosc
sensul vieţii, dar pe cel al cuvintelor, cu atât mai puţin…
Că sunt la începutul alfabetului şi al poveştilor nemuritoare
şi ce greu le vine să se deprindă, în această lume,
prezentată ca desprinsă din poveste, cu comentatorul erudit.
E atât de alambicat încât îl lasă în ceaţă pe novicele
autor de carte, neştiind încotro s-o apuce,
lăsând în urmă predilectele comentarii academice,
agreând joaca simplităţii, în lumea lui,
unde se simte stăpân de drept. Pentru că acolo,
a deschis ochii şi acolo, se simte cel mai bine,
în lumea poveştilor despre copii ce aparţin normalităţii.
Şi tot acolo, a simţit bagheta magică a unei zâne,
uitată de unii mult prea repede, fără de care n-ar fi
existat povestea unui debut fericit, cu un personaj greu de imaginat.
El este călăuză şi dascăl.

Cu gândul la mama

Cu gândul la vorbele ei, pline de blândeţe şi iubire, şi după atâţia ani, mult prea mulţi pentru copilul matur, dar cu aceleaşi cuvinte de respect şi cinstire… Şi cine ar fi crezut că omul cărunt, cu sacul încărcat de ani, să se mai gândească la acea făptură care i-a dat viaţă şi peste care nu a lăsat să se aştearnă uitarea. Este cea mai vie amintire, dar în acelaşi timp crudă, având remuşcări că nu întotdeauna a fost destul de ascultător faţă de mama, iar ajutorul a venit prea târziu, poate că numai atunci când a început să înţeleagă câtă nevoie are de ea, s-o aibă aproape, să o mângâie, să-i şteargă sudoarea rece a frunţii şi lacrimile de supărare… Ar fi vrut să-i îndulcească zilele în prag de bătrâneţe, să-i fie bastonul pe care să se sprijine, s-o susţină… Ce tristă e amintirea când numai el a vegheat-o şi a condus-o, cu privirea înceţoşată de izvorul nesecat de lacrimi, spre lumea de Dincolo. De atunci, ochii lui au rămas curaţi şi mai senini decât albastrul cerului; au rămas mereu în căutarea unor amintiri dragi, au rămas scrutând timpul şi, din când în când, tristeţea îl doboară, văzându-şi căsuţa părintească părăsită, fără viaţă. Şi-ar fi dorit nepoţi cu inima bună şi care să-i redea frumuseţea de odinioară, iar el să poată veni pe prispa casei, să mediteze în voie, să fie mulţumit că rosturile şi-au reluat cursul, că întreaga lui nădejde avusese o înrâurire fericită. Şi aşa, ar face potecă sufletului trist, care să păşească pe pajiştile întinse şi înmiresmate, să-i mulţumească şi să-i spună cât de mult a iubit-o. Că iar se gândeşte la ziua aceea întunecată, când i-a fost răpită. De această dată, ar lua-o în braţe (că era atât de firavă, asemenea unui prunc nou-născut), i-ar lua toată povara, i-ar da din puterile lui, căci avea mâini puternice şi ar strânge-o la piept ca s-o încălzească, s-o apere de întunericul nopţii în care se scufunda încet-încet. Şi câte gânduri nu pun stăpânire pe el şi nici azi, nu le poate uita. A căzut pradă îndoielii, îşi învinuia fratele, iar el se simţea din ce în ce mai vinovat, pedepsindu-se singur…Dar mintea lui, pe care o simţea tot mai întunecată, gândurile răvăşite ce au pus stăpânire pe el şi l-au măcinat zi de zi, toate i se limpezeau dintr-odată. A privit în jur şi şi-a dat seama că nu este singur. Era în lumea lui, alături de o altă fiinţă dragă, comoara sufletului lui, care aştepta să fie redescoperită, să i se mulţumească pentru răbdare şi fidelitate. În această lume, am poposit şi eu, m-am inspirat din frumuseţea şi trăinicia acestor pământeni, şi am ţesut această frumoasă poveste, despre cei mai frumoşi ochi albaştri, asemenea pomilor şi florilor, care strălucesc, se bucură şi se ospătează din roadele gustoase şi înmiresmate, care nu se pot număra, nici măsura…

Oameni şi viermi

Am intrat în multe case, de când am început să merg, încă din anii copilăriei, şi aproape în toate, am simţit căldură, bucurie, frumuseţe sufletească, bunătate, dar şi o senzaţie de plictiseală, de superficialitate, de răceală, în altele… Dar dorul după căsuţa natală, cea părintească, acolo unde îmi găseam liniştea şi unde cotrobăiam să găsesc ceva legat de urmele mele, aşa cum găsesc încă în podul casei de la Târgu-Jiu atâtea ceaune vechi, ulcioare, linguri de lemn, de care nu se puteau lipsi, chiar dacă nu le mai puteau folosi… Şi eu le aduc în casă, la căldură, să ascult povestea lor, să mă inspir din fiecare zgârietură sau ştirbitură, şi îmi dau o senzaţie de nostalgie, de amintire a mâinilor care le-au folosit, le-au purtat şi acum, mă poartă pe mine la confidenţe, parcă au stat acolo, în pod, ca să mă apere, să mă prevină, că necazurile nu s-au terminat, că sunt unii la pândă, urzesc mereu ca să atace când îmi este lumea mai dragă… Şi cât sunt de împăcaţi când mă văd perpelită, fără apărare, târâtă în suferinţă… Pentru că aceşti nefericiţi de profesie au devenit duşmanii tuturor şi mai ales ai lor înşişi. Iar eu sunt atrasă în jocul lor murdar, să am de-a face cu ei. Şi ce pot simţi acum, decât silă, silă pentru mizeria din jur, pentru tot ce mi s-a urzit sau ursit… Dar am pornit de la case care m-au captivat, în care am intrat şi m-am simţit luată la dans, căci culorile mă îndemnau să strălucesc o dată cu ele; sau case în care lumina era divină, visele erau realităţi, iar minunile se iveau la tot pasul. Şi cum să nu crezi în minunile din fiecare zi, când îţi vezi aproapele transformat de trecerea anilor, dar frumos la suflet, darnic şi primitor. Lângă el aş putea trăi veşnic, m-aş simţi nemuritoare… Am dat şi peste altfel de case, stăpânite de nişte „viermi” nesătui de scormonitul pământului, ba râvnesc asiduu şi la cel al vecinilor, pătrund prin galerii subterane, îl surpă puţin câte puţin, schimbând graniţele ca să-şi extindă imperiul, că poate seva e mai dulce pe acolo… Şi tot pe aici, am dat peste atâtea minţi bolnave care lucrează pe la spate, în umbră, adunând o grămadă de ajutoare în treburile murdare şi din ce în ce mai împuţite, iar eu trebuie să-mi pun masca nesimţirii, singura care mă poate salva de microbul devastator al avariţiei şi al hămeselii… Până una-alta, paşii mă poartă tot spre căsuţa veche, cu izul specific de busuioc, unde mă simt cel mai bine… Căsuţa, care mai păstrează încă mobilierul vechi din stejar, este ca în poveştile bunicii, caldă şi primitoare, poate că nemuritoare, pentru că în ea se regăsesc trecutul, prezentul; căsuţa bunicii, în care şi-a crescut copiii, unde şi-a mângâiat nepoţii, unde era Raiul pe pământ…