Pentru cine a venit salvarea

Întrebări, surprinderi, tăceri…

Unii, cu teama de a spune ce au văzut, alţii, supăraţi că nici măcar nu au văzut… Până la urmă, s-a aflat; că din ce au văzut unii, din ce au derulat alţii, din aduceri aminte, din bănuieli şi înnodări, puse toate laolaltă, că erau multe de pus, că s-au adunat în timp şi abia acum, omul realizează că ceva a fost mai demult, doar că nu erau siguri…

Da. A venit salvarea, dar a venit şi poliţia, că cel care trebuia dus la spital era greu de convins; era agitat şi avea de ce. Oamenii nu suportă despărţirile prea uşor. Şi când i-a venit nevasta acasă să-şi ia catrafusele, spunându-i că s-a terminat, atunci, a simţit că şi cu el s-a terminat şi de aici a pornit zbuciumul, confuzia… A început să aibă viziuni, să simtă pericolul, şi-a pus în alertă familia, iar el s-a cerut internat, că numai aşa putea să scape nevătămat… Totul a venit din senin, după o beţie cu prietenii de pahar, când a devenit de nerecunoscut, dezorientat, desfigurat, cu o privire stranie… Se credea omul trimis pe pământ ca să-i pună în gardă pe toţi… Că şocul a fost prea mare, neaşteptat şi greu i-a fost să stea nepăsător.

Dar aplaudacii nu ştiau adevărul. Ei se lamentau şi l-au încadrat în rândul nebunilor, fără vreun remediu, uitând că fiecare din noi purtăm, mai mult sau mai puţin, din sămânţa nebuniei. Şi stau şi mă întreb dacă avem vreo vină… Poate că cea mai mare vină este a noastră. Am tăcut când am văzut micile escapade, micile răutăţi, micile incidente… Am tăcut de fiecare dată, i-am luat apărarea, neştiind că sămânţa încolţise, începuse să facă ravagii în corpul lui. Şi numai ea îl mâna spre distrugere, spre lovire, atacare - devenise puternic… Şi semne au fost multe, dar le-am ascuns pe unele, din teama de a nu fi noi cei care răneam; pe altele le-am ignorat… A greşit mama care i-a luat mereu apărarea, l-a cocoloşit, l-a sprijinit în a-i umple cămările cu vinuri alese, tării… Multă, prea multă băutură şi zi de zi… A devenit dependent de alcool şi tot alcoolul îl distrugea, încet-încet, şi i-a declanşat starea de boală. De aici şi până la separarea de noi, într-o altă lume a lui, pe care nu o vom cunoaşte vreodată, este atât de puţin… Iar noi vom rămâne cu gustul amar că cineva apropiat s-a rătăcit, fără să fi putut interveni la timp, tot cineva apropiat lui.

Aparenţe înşelătoare

Un om retras, la prima vedere. Aşa l-am cunoscut şi greu mi-a fost să-i smulg câteva cuvinte, chiar şi cele de salut. Era atât de nedotat social, că mă întrebam la ce şcoli a fost, ce profesori a avut, ce părinţi, ce bunici… Să fie ceva nativ? Poate că da, pentru că şi tatăl lui era ciudat. A şi murit de tânăr. Să fie acesta motivul însingurării? Mulţi au trecut prin această traumă; că nu este uşor să-ţi pierzi tatăl, atunci când ai mai mare nevoie de el. De atunci ar fi început războiul nevăzut cu lumea, pentru că el se simţea neîmplinit, că cealaltă jumătate, care îi asigura echilibrul, s-a pierdut prea devreme, că a rămas într-un picior şi şchiopăta printre oameni, cu capul plecat, cufundat în gânduri şi tristeţe nemăsurată… Aşa se plimba prin ţinuturile noastre, absent şi fără rost… A rămas cu mama şi amândoi au supravieţuit. Dar mama a făcut tot ce i-a stat în puterile ei ca să-l pornească pe drumul cel bun, să meargă la şcoală, să înveţe bine, să fie cuminte… Şi greu le-a fost, că nevoile erau multe şi bani erau puţini, dar mâinile harnice ale mamei au făcut să suporte mai uşor viaţa care se arăta tot mai greu de dus. De cum a terminat liceul, mama l-a dus la muncă, să contribuie şi el cu ceva la bugetul casei. A făcut o facultate, s-a căsătorit, are o fetiţă, într-un cuvânt, s-a realizat. Dar ceva îl rodea, avea impresia că toţi cei din jur nu sunt pe măsura lui, că unii au prea mult, alţii prea puţin şi a intrat în el veninul, a început să iscodească, să reclame pe toată lumea, să se transforme în omul justiţiar… Am citit câteva fragmente din reclamaţiile lui şi mi-am dat seama că ele sunt otrăvite de ură, sunt urmare a unei mânii fără seamăn… Te-ai fi aşteptat că la vârsta lui să fie maturizat, să fie exemplu pentru copila lui, să fie reazem pentru mama pensionară… Mintea lui a luat-o razna şi a lunecat spre groapa de gunoi a limbajului, acolo, unde mai are puţin şi se poate scufunda şi el, poate că atunci când îşi iroseşte ultimele furii împotriva celorlalţi, dacă nu va exista cineva care să-l trezească la realitate şi să-şi canalizeze toate eforturile în oblojirea rănilor sufleteşti. Să coboare pe pământ, în lumea reală, aşa cum este ea, cu bune şi mai puţin bune, să înceteze să mai fie o enigmă… Să fie omul politicos, despovărat de mania intrigilor şi a iscodirii, omul care să-i accepte şi pe cei mirosind a parfum scump şi pe cei cu miros de alcool şi fum de ţigară… Că toţi avem locul nostru pe pământ şi până să mirosim la fel, e cale lungă… Să fie acela mirosul de ţărână… Iar în ce-l priveşte, trebuie să fim cât mai aproape de el, să-l ademenim, cât se poate, spre o altă cărare mai sigură, pentru că merită să fie ajutat, nu izolat, fie de cei pe care îi consideră duşmanii lui, fie de prieteni, părinţi şi duhovnic…

Porumbei în zbor

O nuntă care putea fi specială, de suflet, care să rămână în mintea mirilor şi a celor ce au făcut parte din alai… Erau prieteni şi rude… Au venit cu mare bucurie la acest eveniment unic în viaţa celor doi tineri, acolo, în lăcaşul sfânt, ca să asiste la cununia lor. Dar totul a fost ca un duş rece în plină vară, când cei doi popi au transformat slujba într-o fugă, alergându-i pe miri prin rânduielile cununiei, citind şi rostind, pe rând, din Sfânta Evanghelie, fără să se înţeleagă ceva din semnificaţia vorbelor şi a momentului…

Au urcat scările bisericii, pe un covor roşu aprins, ca pentru staruri, doi miri tineri, atât de timizi şi emoţionaţi, care nici n-au apucat să se dezmeticească din abureala cu care i-au învăluit şi graba la care au fost supuşi… Totul era atât de obişnuit, atât de comercial şi nimic spiritual…  Doar corul a mai dat puţină strălucire fericitului eveniment. Nimic de suflet, nimic pentru părinţii spirituali, pentru părinţi şi bunici… Ba da. Ar fi ceva ce mi-a plăcut. Cutia cu porumbei albi. Mirii le-a dat drumul, la ieşirea din biserică… Erau atât de frumoşi şi strălucitori când s-au înălţat către soare. Ei sunt simbolul dragostei şi a loialităţii. Fie ca şi căsnicia lor să fie asemenea acestor păsări minunate, pură şi să dăinuiască în timp.