O umbră

O umbră rătăceşte pe peretele bolnav,

şi ţine să pătrundă în carii şi în pieptu-mi concav;

că orice apus e trist şi-ndoliat,

lăsând în urmă lacrimi suspinând,

când din viaţa cea chioară şi năucă,

triumfase vântul ciugulind din buze,

chiar şi suflarea mării, ajunsă la peluze,

s-a cuibărit în scoica rămasă cam confuză,

plină de nisipul morţii, în lumina-i difuză,

urmărind prohodul unei vieţi obosite şi gârbovite.

Aşa că eu mă aşez la coadă, unde se dă viaţă pe gratis,

Nu moarte, gata gătită, rujată, ca să mor de plictis.

2012-03-11

Eli Gîlcescu

Idele lui marte

Tu mă vezi perfectă,

Eu îţi spun că sunt defectă,

Cu o mulţime de ruine,

Dar le port cu cinste şi mi-e bine...

Nu-mi ascund nici anii,

Nici privirea;

Toate-s la locul lor,

Chiar şi iubirea...

Ce-ai vrea să ştii de mine...

Mi-e greu, acum, să-ţi spun,

Când vin idele lui marte,

Mai mult mă rog, până-mi apun

Toate gândurile triste,

Sub clar de lună,

Iar pe-a mea mirişte,

Aştept o altă zi, mai bună...

Te rog, e legat de mine

Şi n-ai să înţelegi,

Dar îţi voi scrie

Şi taina mea o s-o dezlegi...

Să treacă marte,

E un remember, an de an,

El face din mine parte,

E alean...

Să-mi fie bine.

2012-03-11

Eli Gîlcescu

Muza

Eu îţi mulţumesc pentru primirea neaşteptată... Am fost în culmea fericirii... M-ai luat de mână, tu, omul cunoscut, fără să te fi cunoscut, şi m-ai însoţit în acest labirint... A fost ca o poveste, ca un vis, poate că cel mai frumos vis, în plină iarnă, în preajma sărbătorilor. M-ai purtat prin încăperile sufletului ales, m-ai făcut să cred că am atins, uşor, din zbor, aripa muzei care mi-a dăruit aproape toată vraja poeziei de dragoste; m-ai prins în jocul de artificii al cuvintelor, luminându-mi calea spre iubire. Ce poate fi mai frumos şi mai înălţător, decât bucuria de a face pe alţii să trăiască liberi, în adevăr, credinţă şi multă iubire. Mi-ai dăruit totul şi eu nimic. Pentru că tu, omul bogat sufleteşte, ai făcut risipă, prin vorbe, de prea multă iubire... Acolo, prin labirint, am găsit loc călduţ, unde poezia a devenit îngerul meu, protectoarea gândurilor, templul ridicat, în tăcere, dar aşezat şi trainic... Poţi să crezi? Trebuie să treci prin aceste miresme ale nopţilor, să le aduni roua în dimineţile însorite şi să le păstrezi pentru eternitate... Mă voi ruga pentru muza ta, iubirea vieţii tale, să-i călăuzească versul şi spre inima mea, mereu.

În tăcerea ierbii desprimăvărate

În tăcerea ierbii desprimăvărate,

Mugurii iubirii trosnesc încălecaţi;

Simt cum le străpung iar doruri neuitate,

Adunate-n grabă şi tot în grabă,

Pier nevindecaţi.

Păşesc sfioase, când doruri înfloresc, îmbujoraţi,

Şi ascund păcate prin dosuri de-acatiste,

Prin pomelnic, trec şiruri de bărbaţi

Ce lăsară bisericile pline

De văduve-ntristate.

Că durerea aspră i-a mânat spre moarte,

Dar şi acolo sunt cozi şi locuri limitate,

Iar văduvele plânse nu sunt scutite de obol

Şi de serviciile prea scumpe,

Deloc negociate.

Pe când strângeau de pungă, să-şi numere amarul

Şi să ceară ajutor de la alte porţi,

Vin alte dame, suple şi frumoase,

Etalându-şi hainele,

Nemirosind a morţi...

Că şi aceştia au mirosuri fine

Şi criptele-s monumentale,

Ei râvnesc s-ajungă pe-aleea principală;

Pe morţii noştri,

Nu dau nici trei parale.

Stau între ziduri şi imensele grilaje,

Feriţi de ochii trişti, iscoditori,

Să nu se-audă zgomot sau bruiaje

Peste cântările divine

Şi peste nestematele lor flori.

Mânaţi de vanităţi şi glorii efemere,

Ei vor şi viaţa după viaţă-n lux,

Uitând că, odată ce omul piere,

Nu mai contează ce a fost, cândva,

Pe-acest pământ.