Cruci pereche

Atât pot spune. Şi poate că am spus totul. Rar se întâmplă, ca şi în lumea de Dincolo, să păşească împreună, să fie mai aproape decât au fost vreodată, să-şi spună ceea ce a rămas nespus... Doamne, ce durere au putut lăsa în urmă, pentru cei ce nu vor putea uita curând sufletele lor adormite şi atât de aproape... Mă simt vinovată pentru că nu am reuşit să ajung şi eu, cât au fost în viaţă, dar ele au fost cele care nu şi-au uitat neamul, fie el şi prin alianţă, au făcut puntea dintre noi, au ştiut s-o întreţină...
Dumnezeu să mă întărească, să pot trece peste această nesfârşită şi rar întâlnită durere. Pe această punte tristă, atâtea capete plecate rămân plângând, privind tăcute, înmărmurite la cele două suflete împreunate şi nu ştiu pe care s-o plângă mai întâi. Şi tot acolo sunt două cruci pereche, proptite de zid durerii, iar lacrimile, înnodate pe faţă, mi se preling şiroaie pe buchetele cu flori, ce nu au ajuns la timp… Pe aceeaşi punte, întrevăd îmbrăţişarea lor; nici ploi de lacrimi şi suspine nu vor reuşi să le desprindă una de cealaltă. Numai aşa vor putea veghea asupra celor rămaşi într-o lume săracă, bolnavă şi din ce în ce mai tristă. Şi an de an, în miez de toamnă, voi aprinde două lumini, scoţând, din lada cu zestre a amintirilor postume, o candelă de suflet, rămasă-n mâna tremurândă, pe drumul din ce în ce mai scurt, plin de suspin şi tot mai pustiu…