Stau departe de scrisul neînţeles şi, mai ales, de ambâţul prostesc de a fi buricul târgului. Sunt un om normal, atât de normal că îmi este ruşine de mine, de simplitatea scrisului meu, de faptul că, numai aşa, fiecare se poate regăsi în vreo poveste sau poate că va crede că este scrisă special pentru el. Pot crede că sunt autorul bătrân care deschide toate uşile sufletului cu aceleaşi cuvinte ale cântecului ce nu apucase să ruginească, să se simtă încă tânăr, ca în vremurile de odinioară când mi-a hrănit iubirea… Şi astăzi, mai mult decât oricând, trebuie să scap de mizeria ce mă înconjoară, să mă retrag în propria-mi găoace, să dau frâu năvalnicului şuvoi cu amintiri, să le depăn, ca şi cum le-aş fi trăit aievea. Că dacă mai stau mult în faţa televizorului, să ascult discuţii, sau în preajma anumitor oameni care găsesc în orice motiv de bârfă şi scandal, simt că alunec şi eu, vrând-nevrând, pe panta obscură şi ciudată a desfrâului verbal şi al minţii bolnave, după subiecte din ce în ce mai nocive. Voi avea, seară de seară,coşmaruri, voi aştepta ziua să o iau de la capăt prin labirintul tenebros şi
tumultos al gargarei, alunecând, încet-încet, pe tărâmul mizeriei şi trândăviei, căutând firescul vorbelor şi faptelor... Să fie aceasta cărarea tentantă? Acea cărare care mă atrăgea şi cu cât înaintam mai mult cu atât mi se încingeau picioarele, alergând ca să cuprind tot spectacolul feeric, făcut anume pentru mine. Sunt, fără să vreau, altfel de cărări, multe cu obstacole, pe lângă cele frumoase. Am păşit pe ele şi mă văd norocoasă că am ajuns la rădăcini. Au fost dureri multe, am întâlnit oameni adevăraţi şi oameni falşi, unii încercau să mă abată de la dreapta cărare, alţii mi-au fost pildă şi reazem, dar cei mai mulţi mi-au fost prieteni de drum, prieteni dragi. Aceasta a fost şansa vieţii mele de călător neobosit pe aceste cărări, de a-i fi întâlnit pe toţi, şi de ei să îmi aduc aminte, şi tot lor să mă spovedesc.
