Scena vieţii

Dacă lumea e o scenă
Şi pe ea un biet actor,
Chiar de-i trist în a lui trenă,
Pare un triumfător.

Pe scena lui bietul actor
E-atât de vesel, fericit,
În piesa lui e jucător,
Acasă poate-i chinuit.

Piesa e aşa de lungă
El abia îşi spune rolul
Stă plecat cam într-o dungă
Oare i-a sosit sorocul?

C-un efort să nu se piardă
Chiar în toiul unui act
Ca o lebădă ce-şi cântă
Fericită, fără trac,

Încă-un cântec, cel din urmă,
Cât de dulce-i şi frumos,
Nimeni nu putea să-l curmă;
E atâta de duios.

Mi-e dor de Brâncuşi

Mi-e dor de Brâncuşi... Şi a început să fie tot mai aproape de sufletul meu, şi mi-a venit aşa, poate că în urma unui vis ce mă ducea prin locurile lui, sau poate că m-a izbit legătura dintre el şi urmaşii lui, o comunicare cu pământul şi cerul spre reînviere şi înălţare. Vom sărbători o jumătate de secol de când ne-a părăsit Brâncuşi, cel care ne-a lăsat operele lui de artă modernă, cea mai de preţ moştenire pentru eternitate. Operele lui sunt şi azi o mărturie a unui trecut glorios de cultură şi poate că omagiul adus de acesta eroilor neamului şi concretizat atât de frumos de Maestru ar avea din punctul meu de vedere o altă dimensiune şi o altă interpretare. Masa tăcerii, Poarta sărutului şi, nu întâmplător, pe aceeaşi linie încadrată, Biserica Sfinţii Apostoli, şi în cele din urmă, în partea cea mai de răsărit, Coloana fără sfârşit. Îmi sugerează aceste opere un început de drum, într-un decor pitoresc, unde Jiul îşi unduie valurile, iar în peisajul străjuit de pomii în floare se află o masă tainică care aşteaptă sufletele în plină vrajă şi poezie să facă popas, să pună întrebări, să pornească apoi de mână pe aleea care dă într-o altă parte a lumii şi iubirii, cu bucuria vieţii în doi, primul sărut... Grăbiţi le sunt paşii spre a pecetlui acest foc al iubirii, îndreptându-se cu mare alai spre Biserica Sfinţii Apostoli, simbolul purităţii şi credinţei puse în inelare şi cu sufletele pline de viaţă paşii îi mână spre Coloana infinitului, simbol al speranţei şi al drumului spre veşnicie şi eternitate. Este drumul tinereţii spre un nou răsărit, care se lasă dezmierdat şi căutat de tineri, drumul parcurs sub semnul cosmic al celor patru elemente importante ale existenţei: pământ, apă, foc, aer. Este drumul spre dimineţile cu răsărit de soare, pe care ăl aşteptăm în anii tinereţii ca mai apoi, acelaşi drum să-l facem invers, spre un dulce şi liniştit apus.