Speranţa

Drumul i-a fost lung, zilele se scurgeau tot mai greu, până când într-o noapte, s-a cufundat într-o zi veşnică… N-a suferit prea mult… S-a stins ca o lumânare, încet-încet… A avut cine să-i ţină lumânarea, cine s-o jelească, cine s-o plângă… Erau mulţi la căpătâiul ei şi fiecare trecea şi ştiau că ceea ce a lăsat în urmă are mare preţ. O frumoasă lecţie de viaţă, care preţuieşte mai mult decât pământul, decât pădurile… Le-a lăsat o parte din ea, din zbuciumul vieţii ei, din puterea de a supravieţui ani buni, fără cel cu care şi-a încherbat agoniseala… Am ajuns şi eu la căpătâiul ei… Era o zi de iarnă neaşteptat de însorită, poate că aşa a vrut să fie, să fie purtată de ai ei cu bucurie, să se minuneze de frumuseţea unei zile triste… Să simtă căldura sufletului ei măcar acum, dacă n-au putut s-o simtă cât a fost printre ei şi nu din vina lor… A fost purtată cu cel mai frumos car cu boi, cu multe flori, cu jerbe şi multe lacrimi, lăsând în urmă întinderi şi pajişti scăldate în soare… Cât de dureroase sunt aceste clipe, clipele zdrobitoare ale despărţirii, de care a avut grijă să fie altfel, să nu se piardă în bezna uitării… A fost condusă de cei dragi, au împărţit cele cuvenite, după datină, s-au aruncat peste groapă două găini… Acolo, lângă cel ce-a aşteptat-o aproape trei decenii, acolo unde avea casa pregătită din vreme, acolo unde avea să se întâlnească şi să povestească de câte a lăsat în urmă şi de care e mulţumită, de copii şi de nepoţi, de strănepoţi… Acolo, unde porţile vieţii de după viaţă se deschid numai pentru ea, acolo, departe de furtunile şi vânturile vieţii, acolo, va aştepta ca ei să vină şi să aprindă lumină… „S-a stins când ziua mergea în crescând, precum plugul trecea în arând…” spunea preotul satului, căruia i se cuvine o smerită închinare pentru că este de-al lor, le ştie viaţa, pentru că este printre ai săi, iese în întâmpinarea lor, discută şi îi conduce întru credinţă şi spovedanie… A fost o slujbă în curtea bisericii din sat, unde, la intrare, străjuiau crucile de lemn, ca semn de credinţă şi jurământ făcut lui Dumnezeu, ca toate păcatele nemărturisite părintelui, la spovedanie, în viaţă, să le fie dezlegate şi iertate, şi nimic să nu se abată asupra urmaşilor… Vorbea despre Speranţa ca despre sora lui, de mama lui, de bunica lui… Îi ştia toate gândurile, tristeţile, bucuriile, împlinirile… Vorbea despre o pudoare în faţa copiilor, o anume intimitate, despre corpul ei, mereu ascuns… Dar trupul ei a început să se pârjolească, să se încovoaie, să-şi ia ajutoare pentru multă vreme… Inima ei credincioasă şi curajoasă, voinţa ei neclintită, ca o stâncă veşnică, nemişcată din ograda ei din care nu s-a mişcat şi căreia i s-a dedicat zi de zi, folosindu-se de ajutoarele ei – ciomegele. O purtau peste tot, fiind una cu pământul… Nu ştiai unde se termină ea şi unde începe pământul… Era tot mai aproape de el, făcând tovărăşie cu acesta, se hrănea din seva lui, iar el era cel ce-i storcea ultimele cuvinte de rugăciune, bucurându-se de fiecare dimineaţă petrecută în casa ei, până când se făcu una cu pământul, primind-o într-însul, acolo unde se îndrepta pentru o nouă viaţă, în existenţa căreia credea… A întins mâna în ceasul cel mai de deznădejde, a simţit mâna lui Ion, bărbatul ei, care o conducea pe drum nou… Vorbea în cuvinte alese despre copii şi nepoţi… Cuvintele lui erau adevărate şi, pentru mulţi, erau desprinse dintr-o lecţie de curaj şi izbândă… Ea era mulţumită de ce vedea şi auzea, căci sufletul ei era printre ai săi şi era plin de satisfacţie. Sufletul ei era în mâna lui Dumnezeu, iar după multă vreme, era împreună cu Ion…
14 ian 2011