Moşia - ieri şi azi

Cu cât zilele se scurg, cu atât sporeşte durerea pe care o simt în dreptul inimii şi mă întreb, în ceasurile târzii din noapte, dacă toate acestea provin din cauza arşiţei din mine, din cauza zbaterilor tot mai aprige… E ca o luptă între viaţă şi moarte. Nici unul nu vrea să dea înapoi, sau poate că doar atât ca să-şi ia avânt, să intre mai puternic în adversar… Fiecare devine tot mai neîncrezător, considerând că lui i se cuvine mai mult sau e nedreptăţit de celălalt… Ce situaţie încâlcită… Şi când crezi că firele se vor dezlegate, atunci se încurcă şi mai şi, în timp ce pământul este tot mai trist, nu-şi mai recunoaşte stăpânul care nu se luptă pentru el, renunţând mult prea uşor la roadele şi rugile lui… Că până la urmă pământul nu este al nostru, nimic din el nu poate fi înstrăinat, oricâte acte notariale am avea în cufere, închise şi ferecate… Pământul e viaţă şi moarte, este mai puternic decât omul şi niciodată nu poate fi mutat, înstrăinat, închiriat… El ne va oferi chirie pentru eternitate…

Dor

Ţi-e dor de ea şi o rechemi
cu rugăminţi în şoapte,
când semn îţi dă, să nu te temi,
de-o vei visa la noapte...

Ţi-e dor de ea şi e târziu
s-o rogi ca să te ierte,
în casă totul e pustiu,
nu-i cine să te-aştepte…

I-e dor şi ei şi ar zbura
la tine în odaie,
şi tare te-ai mai bucura,
dar lacrimi cad în ploaie…

La pieptul ei, te strânge apoi,
de dor înlăcrimată,
te vrea, doar astăzi, înapoi,
la casa părintească.

Să fii acasă, lângă nuc,
că-i de un leat cu tine,
să-i stâmperi dorul, să-l alinţi
şi să te rogi de bine.

Că nucul pare tot stăpân,
când îl priveşti din vale,
tu pleci departe şi rămân
cei dragi, cuprinşi de jale…

Numai o mamă

Numai o mamă poate şti
Cum îl adoarme, cum îl hrăneşte,
Şi cum îl îmbracă, cum îl creşte,
Şi-i dă drumul fără vreun reazem,
Şi ce durere, ce chin, fără seamăn,
Şi teamă adâncă, înfricoşătoare,
Izvorâtă din inima ei iubitoare,
Că o să eşueze sau o să se piardă
Printre atâtea hiene sau dosuri de stradă,
Ce riscuri pe trupuri, ce piedici pe drumuri,
Pentru toate astea, încă mai tremuri,
Şi cine-l primeşte sau cine-l păzeşte,
De boala cruntă ce îl pândeşte,
Cine-l adoarme, cine-l deşteaptă,
Cine-l învaţă şi cine îl iartă.