Afaceri

„Uneori am impresia că cei mai mulţi oameni pe care îi întâlnesc nu trăiesc. Parcă sunt posedaţi, mereu ocupaţi, dar nici eu nu ştiu de către cine. Umblă prin lume şi, în loc să trăiască, aşteaptă să moară. Când le-o veni ceasul.” Anatol Basarab
Adevărat grăieşti. Mi se par somnambuli, pierduţi în spaţiu, fără vlagă, dezinteresaţi. Trec pe lângă viaţă fără să o atingă, să-i simtă frumuseţea şi farmecul de fiecare zi. Sunt preocupaţi de taxe, impozite, rate, datorii. Dar ţin minte şi nunţile cu împrumut, poate că şi înmormântările vor fi tot cu împrumut, adică vii la mine, ca urmaşii mei să vină la tine.
Nunta este cel mai păgubos credit. Factura de plată îţi vine când nu te aştepţi. Pot veni câte două sau trei pe lună şi atunci eşti pierdut şi obligat să faci alt credit nerambursabil de la bunici, de la părinţi… Şi iată cum debutul căsniciei s-a transformat într-o metodă de a obţine un împrumut mascat pe termen neprecizat. Pentru mulţi tineri, nunta este singurul mod de a strânge banii necesari pentru a-şi începe viaţa pe cont propriu. “Creditul” acordat de rude şi prieteni va fi returnat de-a lungul întregii vieţi. Şi să te încumeţi la o asemenea aventură, să rişti chiar, trebuie să ai un curaj fără margini, dar şi un serviciu bun, o moştenire, ceva care să te scoată din încurcătură. Asta e nunta pe datorie, te îndatorează pe viaţă, te ţine legat de mâini şi picioare, nici să divorţezi nu poţi, poate că să faci copii, să-i botezi tot pe datorie, acoperind pe cele de la nuntă şi uite aşa o ţii până te ţin puterile… Nunta din zilele noastre a devenit o afacere, nu un ajutor pentru cei care păşesc în doi pe această insulă minunată a căsătoriei. Cel care este invitat la nuntă nu trebuie să piardă, iar proaspeţii însurăţei nu trebuie să câştige. Şi acum diferenţa. Momentul acesta special din viaţa fiecăruia, cu distracţie şi voie bună, cu prieteni şi rude laolaltă, se termină trist, iar momentul trist al despărţirii de cei dragi, cu lacrimi, se termină vesel, la pomană. Şi atunci, nunta devine o afacere tristă. Şi triste vor fi şi amintirile. Şi veselie mare fi-va la pomană. E bine şi aşa, pe invers, că prea e totul cu josu-n sus.

Vreme de iarnă în plină vară

Parcă s-a rupt cerul. Nu eram pregătiţi pentru ce era mai rău. Vânt năprasnic, crengi rupte. Arşiţa a dispărut şi în locul ei şi-a făcut apariţia o vreme ca de toamnă capricioasă… S-a pornit, aşa din senin, pe neaşteptate, o vijelie ce ne-a dat fiori. Era din ce în ce mai frig. Brusc a scăzut temperatura de la 35°C la 20°C. Aşteptam ploaie, că pământul este uscat şi întărit, iar legumele au început să pălească. Şi văd că vântul nu se lasă, bate cu putere şi astăzi. A plouat în multe părţi, a dat şi piatra.

Vecinul

Sorin, noul vecin, un spirit apolinic, cel care este un caracter puternic, caracter ce dincolo de el, întrezăreşti echilibrul, lumina şi curăţenia trupului şi a ţinutului său, însufleţit de armonie, măsură şi, încă odată spun şi accentuez, curăţenie. Să fie asta trăsătura dominantă a zodiei lui? Să fie el cel uns de Dumnezeu, cel trimis anume pe aceste meleaguri, care să pună, în adevăratul sens al cuvântului, în valoare pământul, dându-i o faţă nouă, reîntinerit cu pământ proaspăt, care să facă puntea dintre ieri şi azi… Că până la urmă este omul iubitor de pământ - el însuşi un semn puternic al focului, dar cu ascendent spre taur, capricorn, fecioară, semne ale pământului - care va crea un mic univers, un alt izvor ce nu s-a lăsat găsit… Pământul este cel ce-i dă putere, curaj şi temeinicie. Din spaţiul limitat, va înflori, cu voia sau fără voia cuiva, o oază de linişte şi confort, o capodoperă a gândirii zbuciumate şi fără odihnă, o floare rară printre cele existente, flori de câmp, banale, dar prietenoase… Nimeni nu credea că va avea loc de mişcare în spaţiul îngust, dar poate că de atât avea nevoie şi nimic mai mult, sau poate că a fost piatra de încercare, testul suprem de a-i pune la încercare pe vecinii cu care va păşi alături, de care se poate sprijini la nevoie, dar şi de a afla cât de lacomi şi avari sunt, cât preţuiesc… Da, acesta a fost testul vieţii lui, chiar dacă limitele lui nu sunt atât de vaste precum le văd alţii, poate că accesoriile pe care le foloseşte, în ansamblul micului-mare univers, sunt pământene şi ele vin să reîntregească ceva ce era trunchiat, să cizeleze, să asambleze… Este omul care face artă, chiar din condei, din privire, din pisăgeală… Că este una să ştii ce să ceri şi alta să aştepţi să ţi se ceară. El este omul cu un pas înaintea celorlalţi… Este de acţiune şi în acţiune, te trezeşti cu el peste tot, dispare când nici nu te aştepţi, reapare încercănat, preocupat, poate şi noaptea, departe de ochii sfredelitori ai vecinilor, poposeşte în faţa locului ales, meditează, priveşte cerul cu toată încrengătura de stele şi se lasă în voia lor, cuprins de gânduri, ghicind sau intuind calea dreaptă pe care să păşească în zorii zilei ce va urma… Este omul care gândeşte prea mult, poate că şi pentru cei din jur, se implică în acţiunea de creaţie, vrea totul pe de-a-ntregul, dar un întreg construit cu migală de mintea lui, din suflet, iubind victoria, după ce a ştiut să inventeze, să inoveze, să asude… Va fi, pe lângă celelalte creaţii personale, un proiect de suflet, o poveste de viaţă şi un personaj, stăpân pe destinul său. Va fi, până la urmă, şi la propriu şi la figurat, deasupra tuturor, privindu-şi, din sferele înalte, supuşii care, la rândul lor, sunt truditori neobosiţi ai pământului cufundat în beznă, trăind ca tot omul de rând, dar şi curios de ce se află în interiorul zidurilor înalte. I-aş propune distinsului vecin, să se gândească la o inaugurare şi pentru o zi, să aibă porţile deschise pentru curioşi… Că orice foame trebuie potolită cât mai grabnic… Şi foamea aceasta poate ucide… Ai grijă, vecine, de supuşii tăi!

Ca tot omul

Vânzarea pământului, mai mult ca orice altă întâmplare, mi-a sfâşiat inima, m-a slăbit fizic, lăsându-mă pradă suferinţei, tristeţii, deznădejdii. Picioarele m-au lăsat, le simt tot mai grele, poate că toate s-au lăsat în ele, atârnă ca pietrele de moară şi trebuie să le port cu mine oriunde, ca semn al neuitării. Şi tot în ele simt nişte furnicături reci, ca de gheaţă, ce îmi străbat venele, înlocuindu-mi sângele cu veninul durerii. Oare cât or să mai ţină, că şi mâna îmi este slăbită. N-o credeam în stare să abdice de la lupta cu viaţa. Aşa înţeleg eu, iar ceva care s-o întreţină, s-o salveze, s-o întărească, nu prea am prin preajmă. Pot spune că începe declinul meu. A început cu atacurile de panică, care sunt tot mai frecvente, cu stările de insomnie, cu cele de epuizare fizică, de sfârşeală…
Şi graba e de nestăvilit. Trebuie să termin ceea ce am început. Acesta este ultimul gând, ultima dorinţă… Aşa a fost şi când am început prima carte, şi când am terminat-o, am făcut rost de un alt început şi o altă dorinţă… De data asta e altfel… Parcă simt că totul se termină cu mine şi atunci trebuie să muncesc până la epuizare, trebuie să fie muncă excesivă… Şi după toate astea, ajung în casă printre cărţi şi haine, printre vase şi covoare, printre câte şi mai câte adună omul şi crede că fără ele nu poate trăi, dar uite, că acum, mă împiedic de ele, simt că îmi iau aerul, că îmi ocupă spaţiul, că multe nu-mi mai trebuie, dar nici să scap, nu pot, că mă leg de o amintire, de un eveniment… Şi aşa, încet-încet, ajung banca de haine, pentru că fiecare a adus şi a lăsat, iar eu, ca tot omul, le-am strâns, cu gândul că vor trebui cândva sau cuiva… Uit că se demodează, că nimeni nu le mai poartă şi după ce ani şi ani, au stat prin pod, prin şopron, prin cufere (ce cufere), care odinioară păstrau haine şi lucruri de zestre, azi sunt păstrate aceleaşi lucruri, dar mâncate de molii, şi numai după ce s-au săturat şi s-au înmulţit, de pun stăpânire pe casă, numai atunci, ajung la lada de gunoi… Şi eu, ca tot omul, simt că sunt ca o haină veche şi ponosită, care îşi pierde din strălucirea şi frumuseţea de odinioară, se uzează, în timp, din cauza moliilor, zăcând uitată de lume…

La palat

Moşia - ieri şi azi

Cu cât zilele se scurg, cu atât sporeşte durerea pe care o simt în dreptul inimii şi mă întreb, în ceasurile târzii din noapte, dacă toate acestea provin din cauza arşiţei din mine, din cauza zbaterilor tot mai aprige… E ca o luptă între viaţă şi moarte. Nici unul nu vrea să dea înapoi, sau poate că doar atât ca să-şi ia avânt, să intre mai puternic în adversar… Fiecare devine tot mai neîncrezător, considerând că lui i se cuvine mai mult sau e nedreptăţit de celălalt… Ce situaţie încâlcită… Şi când crezi că firele se vor dezlegate, atunci se încurcă şi mai şi, în timp ce pământul este tot mai trist, nu-şi mai recunoaşte stăpânul care nu se luptă pentru el, renunţând mult prea uşor la roadele şi rugile lui… Că până la urmă pământul nu este al nostru, nimic din el nu poate fi înstrăinat, oricâte acte notariale am avea în cufere, închise şi ferecate… Pământul e viaţă şi moarte, este mai puternic decât omul şi niciodată nu poate fi mutat, înstrăinat, închiriat… El ne va oferi chirie pentru eternitate…

Dor

Ţi-e dor de ea şi o rechemi
cu rugăminţi în şoapte,
când semn îţi dă, să nu te temi,
de-o vei visa la noapte...

Ţi-e dor de ea şi e târziu
s-o rogi ca să te ierte,
în casă totul e pustiu,
nu-i cine să te-aştepte…

I-e dor şi ei şi ar zbura
la tine în odaie,
şi tare te-ai mai bucura,
dar lacrimi cad în ploaie…

La pieptul ei, te strânge apoi,
de dor înlăcrimată,
te vrea, doar astăzi, înapoi,
la casa părintească.

Să fii acasă, lângă nuc,
că-i de un leat cu tine,
să-i stâmperi dorul, să-l alinţi
şi să te rogi de bine.

Că nucul pare tot stăpân,
când îl priveşti din vale,
tu pleci departe şi rămân
cei dragi, cuprinşi de jale…

Numai o mamă

Numai o mamă poate şti
Cum îl adoarme, cum îl hrăneşte,
Şi cum îl îmbracă, cum îl creşte,
Şi-i dă drumul fără vreun reazem,
Şi ce durere, ce chin, fără seamăn,
Şi teamă adâncă, înfricoşătoare,
Izvorâtă din inima ei iubitoare,
Că o să eşueze sau o să se piardă
Printre atâtea hiene sau dosuri de stradă,
Ce riscuri pe trupuri, ce piedici pe drumuri,
Pentru toate astea, încă mai tremuri,
Şi cine-l primeşte sau cine-l păzeşte,
De boala cruntă ce îl pândeşte,
Cine-l adoarme, cine-l deşteaptă,
Cine-l învaţă şi cine îl iartă.

Prieteni de drum

Stau departe de scrisul neînţeles şi, mai ales, de ambâţul prostesc de a fi buricul târgului. Sunt un om normal, atât de normal că îmi este ruşine de mine, de simplitatea scrisului meu, de faptul că, numai aşa, fiecare se poate regăsi în vreo poveste sau poate că va crede că este scrisă special pentru el. Pot crede că sunt autorul bătrân care deschide toate uşile sufletului cu aceleaşi cuvinte ale cântecului ce nu apucase să ruginească, să se simtă încă tânăr, ca în vremurile de odinioară când mi-a hrănit iubirea… Şi astăzi, mai mult decât oricând, trebuie să scap de mizeria ce mă înconjoară, să mă retrag în propria-mi găoace, să dau frâu năvalnicului şuvoi cu amintiri, să le depăn, ca şi cum le-aş fi trăit aievea. Că dacă mai stau mult în faţa televizorului, să ascult discuţii, sau în preajma anumitor oameni care găsesc în orice motiv de bârfă şi scandal, simt că alunec şi eu, vrând-nevrând, pe panta obscură şi ciudată a desfrâului verbal şi al minţii bolnave, după subiecte din ce în ce mai nocive. Voi avea, seară de seară,coşmaruri, voi aştepta ziua să o iau de la capăt prin labirintul tenebros şi
tumultos al gargarei, alunecând, încet-încet, pe tărâmul mizeriei şi trândăviei, căutând firescul vorbelor şi faptelor... Să fie aceasta cărarea tentantă? Acea cărare care mă atrăgea şi cu cât înaintam mai mult cu atât mi se încingeau picioarele, alergând ca să cuprind tot spectacolul feeric, făcut anume pentru mine. Sunt, fără să vreau, altfel de cărări, multe cu obstacole, pe lângă cele frumoase. Am păşit pe ele şi mă văd norocoasă că am ajuns la rădăcini. Au fost dureri multe, am întâlnit oameni adevăraţi şi oameni falşi, unii încercau să mă abată de la dreapta cărare, alţii mi-au fost pildă şi reazem, dar cei mai mulţi mi-au fost prieteni de drum, prieteni dragi. Aceasta a fost şansa vieţii mele de călător neobosit pe aceste cărări, de a-i fi întâlnit pe toţi, şi de ei să îmi aduc aminte, şi tot lor să mă spovedesc.