DARURI DE CRACIUN

Poarta deschisa de un minunat discipol si casa toata pregatita anume pentru marea sarbatoare, ca sa poata patrunde usor, sa guste, din frumusetea tinereasca si copilareasca, si cea care a insemnat lectie si model de urmat. Pentru ca acolo, exista miscare, gustare si ceva ce o lega de amintiri, o captiva cu povestile adevarate, cu lectiile de viata, cu ghiozdanul de gradinita plin cu jocuri si cantece, cu bradul impodobit, mult mai devreme decat era in vremurile copilariei ei. A fost mama si bunica pentru trei zile, caci nu puteau porni pe drumul colindelor si nici in bucataria traditionala, fara s-o aiba ca deschizatoare de traditii si bucurii, de aprindere a candelei, caci pana la urma e declansare a luminii de omul matur, poate ca si intelept, caruia i s-a oferit sansa de a fi iar copil, dar un copil rasplatit din plin cu atentii si cu jucariile de care a dus lipsa in vremurile ei. Si ce bucurie pe fiinta cea blanda, dar nedumerita de atata rasfat, minunandu-se de bunastarea din casa, de lectiile ei care au prins rod bogat, pentru darul cel mai frumos, minunea minunilor, Brody. Si lumina din suflet a inceput sa se reverse in toata incaperea, reflexia ei sa prinda contur, sa apara alte ganduri, fara de care nu exista sarbatoare: gandul la mama si gandul la tata, gandul la cozonacul de acasa. Si ca dorul sa treaca usor, am incropit ceva romanesc, cu mirosul specific, si pentru o vreme, ne-am simtit acasa, atingand in gand mainile harnice ale mamei, sarutandu-le si rostind printre lacrimi: Multumesc, mama! Iar ea, invatatoarea de ieri, coplesita de prea multa iubire, obosita de drumul lung al vremii, dar fericita pentru darul neasteptat, nu putea decat sa-i sopteasca, stapanindu-si emotiile: Multumesc, Rodica! Darul tau se vrea pastrat, pentru vecie, in locul cel mai de prêt, inima mea.

CADAVRE

Ce minunat tablou ofera vizitatorilor osteniti, cu oameni mediocri, ingrasati din tradari, hraniti din creierele altora, ingrate fata de victimele lor, pe care le batjocoresc dupa ce  le-au facut sa sufere, adapostiti dupa legi ticluite, cu buna-stiinta, special pentru ei. Dar cand zaresc coltii inca periculosi ca sa muste si aud un glas inca hotarat, trezit din amorteala, nu mai stiu daca trebuie sa-i mai azvarle inca un oscior pentru a-i prelungi agonia, si a-l face sa creada ca mai are sanse, doar pana or trece puntea ca sa-l poata scapa din mana, si de data aceasta tot cu buna-stiinta. Tare ma tem ca nu cumva tot ce este inca viu sa ajunga cadavru, cat mai rapid, rarind randurile acestei pleiade de parveniti politic, intr-o tara din ce in ce mai mica ca sa poata satisfaca lacomia unora.

Ca-n junglă

Aceasta este poate cea mai  la îndemână comparaţie pentru sistemul sanitar din întreaga ţară. Peste acesta şi-a pus acum amprenta neglijenţa şi, mai ales, lipsa de supraveghere permanentă din spitale. Câtă nepăsare şi delăsare în îndeplinirea unor atribuţii de serviciu! Câtă lipsă de atenţie şi dezinteres pentru omul suferind! Câtă batjocură şi umilinţă poate să îndure acesta, când trebuie să stea cu mâna întinsă şi să-şi negocieze alinarea suferinţei şi vindecarea! Şi aşa ne dispar speranţele şi copiii nou-născuţi! Medicul de familie şi-a transformat biroul într-o tarabă plină de atenţii, puse la vedere şi cu îndemnul că mai e loc... Cel ce te asistă la naştere o face pe bani frumoşi... Totul are preţ în spital. O injecţie, o clismă, un halat... Şi, ca peste tot, există şi excepţii. Medici care îşi fac datoria cu pasiune, care te tratează fără să ceară nimic în schimb. Am întâlnit asemenea medici în Târgu-Jiu. Mă gândesc să deschid o pagină specială, destinată acestora, să le rostesc numele, să rămână înscrise cu litere de suflet în cartea mea. Până atunci rămân cu imaginea celei care a refuzat să-mi acorde asistenţă la naşterea fetiţei mele, surprinsă de chinurile „facerii” la Târgu-Jiu, pentru că nu am mai avut vreme ca să mă „tocmesc” cu ea. Surprinsă şi impresionată, în acelaşi timp, de gestul neortodox, o tânără asistentă mi-a întins o mână, fără să mă fi ştiut, fără să fi cerut ceva. Şi, iată, a venit vremea când, tot fără să ştie cine sunt, am bătut la poarta ei, după 42 ani, am îmbrăţişat-o şi i-am mulţumit. Numele ei este Ileana Cârstea. Este omul simplu, care nici măcar nu realiza că cineva o pomenea adesea şi o căuta. Poartă, cu mândrie, aceleaşi straie, ca pe vremuri, ale bunătăţii şi ale modestiei, dar şi pe cele ale bătrâneţii. Din când în când, poarta ei se deschide şi îşi fac loc să intre copii maturi, mame fericite, dar şi unele îndurerate, ca cea de care şi-a amintit, odată cu amintirile mele, şi care vin să-i mulţumească acestei femei simple, dar atât de generoasă. Şi pentru această generoasă, copiii pe care i-a moşit sunt familia ei şi fac parte din viaţa ei. Iar fiica mea, a fost printre cei favorizaţi de soartă şi de când s-a născut, a fost însoţită de sufletul ei generos, care-i călăuzeşte mereu drumul.

Pentru cine a venit salvarea

Întrebări, surprinderi, tăceri…

Unii, cu teama de a spune ce au văzut, alţii, supăraţi că nici măcar nu au văzut… Până la urmă, s-a aflat; că din ce au văzut unii, din ce au derulat alţii, din aduceri aminte, din bănuieli şi înnodări, puse toate laolaltă, că erau multe de pus, că s-au adunat în timp şi abia acum, omul realizează că ceva a fost mai demult, doar că nu erau siguri…

Da. A venit salvarea, dar a venit şi poliţia, că cel care trebuia dus la spital era greu de convins; era agitat şi avea de ce. Oamenii nu suportă despărţirile prea uşor. Şi când i-a venit nevasta acasă să-şi ia catrafusele, spunându-i că s-a terminat, atunci, a simţit că şi cu el s-a terminat şi de aici a pornit zbuciumul, confuzia… A început să aibă viziuni, să simtă pericolul, şi-a pus în alertă familia, iar el s-a cerut internat, că numai aşa putea să scape nevătămat… Totul a venit din senin, după o beţie cu prietenii de pahar, când a devenit de nerecunoscut, dezorientat, desfigurat, cu o privire stranie… Se credea omul trimis pe pământ ca să-i pună în gardă pe toţi… Că şocul a fost prea mare, neaşteptat şi greu i-a fost să stea nepăsător.

Dar aplaudacii nu ştiau adevărul. Ei se lamentau şi l-au încadrat în rândul nebunilor, fără vreun remediu, uitând că fiecare din noi purtăm, mai mult sau mai puţin, din sămânţa nebuniei. Şi stau şi mă întreb dacă avem vreo vină… Poate că cea mai mare vină este a noastră. Am tăcut când am văzut micile escapade, micile răutăţi, micile incidente… Am tăcut de fiecare dată, i-am luat apărarea, neştiind că sămânţa încolţise, începuse să facă ravagii în corpul lui. Şi numai ea îl mâna spre distrugere, spre lovire, atacare - devenise puternic… Şi semne au fost multe, dar le-am ascuns pe unele, din teama de a nu fi noi cei care răneam; pe altele le-am ignorat… A greşit mama care i-a luat mereu apărarea, l-a cocoloşit, l-a sprijinit în a-i umple cămările cu vinuri alese, tării… Multă, prea multă băutură şi zi de zi… A devenit dependent de alcool şi tot alcoolul îl distrugea, încet-încet, şi i-a declanşat starea de boală. De aici şi până la separarea de noi, într-o altă lume a lui, pe care nu o vom cunoaşte vreodată, este atât de puţin… Iar noi vom rămâne cu gustul amar că cineva apropiat s-a rătăcit, fără să fi putut interveni la timp, tot cineva apropiat lui.

Aparenţe înşelătoare

Un om retras, la prima vedere. Aşa l-am cunoscut şi greu mi-a fost să-i smulg câteva cuvinte, chiar şi cele de salut. Era atât de nedotat social, că mă întrebam la ce şcoli a fost, ce profesori a avut, ce părinţi, ce bunici… Să fie ceva nativ? Poate că da, pentru că şi tatăl lui era ciudat. A şi murit de tânăr. Să fie acesta motivul însingurării? Mulţi au trecut prin această traumă; că nu este uşor să-ţi pierzi tatăl, atunci când ai mai mare nevoie de el. De atunci ar fi început războiul nevăzut cu lumea, pentru că el se simţea neîmplinit, că cealaltă jumătate, care îi asigura echilibrul, s-a pierdut prea devreme, că a rămas într-un picior şi şchiopăta printre oameni, cu capul plecat, cufundat în gânduri şi tristeţe nemăsurată… Aşa se plimba prin ţinuturile noastre, absent şi fără rost… A rămas cu mama şi amândoi au supravieţuit. Dar mama a făcut tot ce i-a stat în puterile ei ca să-l pornească pe drumul cel bun, să meargă la şcoală, să înveţe bine, să fie cuminte… Şi greu le-a fost, că nevoile erau multe şi bani erau puţini, dar mâinile harnice ale mamei au făcut să suporte mai uşor viaţa care se arăta tot mai greu de dus. De cum a terminat liceul, mama l-a dus la muncă, să contribuie şi el cu ceva la bugetul casei. A făcut o facultate, s-a căsătorit, are o fetiţă, într-un cuvânt, s-a realizat. Dar ceva îl rodea, avea impresia că toţi cei din jur nu sunt pe măsura lui, că unii au prea mult, alţii prea puţin şi a intrat în el veninul, a început să iscodească, să reclame pe toată lumea, să se transforme în omul justiţiar… Am citit câteva fragmente din reclamaţiile lui şi mi-am dat seama că ele sunt otrăvite de ură, sunt urmare a unei mânii fără seamăn… Te-ai fi aşteptat că la vârsta lui să fie maturizat, să fie exemplu pentru copila lui, să fie reazem pentru mama pensionară… Mintea lui a luat-o razna şi a lunecat spre groapa de gunoi a limbajului, acolo, unde mai are puţin şi se poate scufunda şi el, poate că atunci când îşi iroseşte ultimele furii împotriva celorlalţi, dacă nu va exista cineva care să-l trezească la realitate şi să-şi canalizeze toate eforturile în oblojirea rănilor sufleteşti. Să coboare pe pământ, în lumea reală, aşa cum este ea, cu bune şi mai puţin bune, să înceteze să mai fie o enigmă… Să fie omul politicos, despovărat de mania intrigilor şi a iscodirii, omul care să-i accepte şi pe cei mirosind a parfum scump şi pe cei cu miros de alcool şi fum de ţigară… Că toţi avem locul nostru pe pământ şi până să mirosim la fel, e cale lungă… Să fie acela mirosul de ţărână… Iar în ce-l priveşte, trebuie să fim cât mai aproape de el, să-l ademenim, cât se poate, spre o altă cărare mai sigură, pentru că merită să fie ajutat, nu izolat, fie de cei pe care îi consideră duşmanii lui, fie de prieteni, părinţi şi duhovnic…

Porumbei în zbor

O nuntă care putea fi specială, de suflet, care să rămână în mintea mirilor şi a celor ce au făcut parte din alai… Erau prieteni şi rude… Au venit cu mare bucurie la acest eveniment unic în viaţa celor doi tineri, acolo, în lăcaşul sfânt, ca să asiste la cununia lor. Dar totul a fost ca un duş rece în plină vară, când cei doi popi au transformat slujba într-o fugă, alergându-i pe miri prin rânduielile cununiei, citind şi rostind, pe rând, din Sfânta Evanghelie, fără să se înţeleagă ceva din semnificaţia vorbelor şi a momentului…

Au urcat scările bisericii, pe un covor roşu aprins, ca pentru staruri, doi miri tineri, atât de timizi şi emoţionaţi, care nici n-au apucat să se dezmeticească din abureala cu care i-au învăluit şi graba la care au fost supuşi… Totul era atât de obişnuit, atât de comercial şi nimic spiritual…  Doar corul a mai dat puţină strălucire fericitului eveniment. Nimic de suflet, nimic pentru părinţii spirituali, pentru părinţi şi bunici… Ba da. Ar fi ceva ce mi-a plăcut. Cutia cu porumbei albi. Mirii le-a dat drumul, la ieşirea din biserică… Erau atât de frumoşi şi strălucitori când s-au înălţat către soare. Ei sunt simbolul dragostei şi a loialităţii. Fie ca şi căsnicia lor să fie asemenea acestor păsări minunate, pură şi să dăinuiască în timp.

Omul de la poştă

„A murit un coleg! Vii cu mine la cimitir?”

Erau vorbele Doinei. Trebuia să meargă ca să aprindă o lumânare. Aşa e obiceiul pe aici şi peste tot. Vin prieteni şi rude, colegi de serviciu, vin toţi la căpătâiul mortului şi aprind lumânări. Dar drumul până acolo e greu de unul singur. Nu ştiu de ce? Poate că în doi, în trei este mai uşor de suportat şi poate că Moartea, dacă ar sta la poartă, şi fiind singur, ar putea mai uşor să te ia. Pentru mine era un necunoscut. Lucrase la poştă. Era trecut de jumătatea vieţii şi încă mai avea drum lung pe acest pământ. Dar boala este necruţătoare şi vine atunci când nu te aştepţi. Te ia pe nepregătite. Aşa s-a întâmplat cu omul de la poştă. I-a căzut lingura din mână, stând la masă. Aia i-a fost. Nu a suferit. L-a luat repede şi uşor. Tic-tacul vieţii s-a oprit brusc. Mai greu pentru cei rămaşi. L-au dus la capela cimitirului. Acolo s-au adunat colegii… Eram şi eu printre ei. Oamenii de la poştă, care povestesc în şoaptă, se întreabă: cum şi de ce… Lumânările ard încet. Unii rămân în capelă pe bănci, iar cei mai mulţi ies afară, la aer. Poate că le era greu şi mult prea grea şi apăsătoare era durerea… Alţii merg pe la mormintele rudelor, se plimbă pe aleile din cimitir, căutând prieteni de demult… Se simte o uşurare în rândul tuturor că nu sunt printre cei îngropaţi în pământ. Mă uitam şi eu la mormintele din jur care erau împodobite cu flori. Poate că dis-de-dimineaţă, crizantemele erau proaspete, dar după o zi însorită, şi-au pierdut din frumuseţe. Cei de la poştă povestesc despre colegul lor, despre atâtea amintiri care vor fi îngropate odată cu el, de prilejul nefericit care i-a adunat laolaltă, când pot să afle cine a mai murit, cine s-a însurat, cine s-a pricopsit… Se simţea în aer izul de durere şi tristeţe...

Am plecat spre casă, mulţumite că ne-am îndeplinit îndatoririle creştineşti. Simţim o uşurare în suflet, dar până când? Poate că, până când, ne vom îndrepta şi noi spre aceeaşi poartă de ieşire, unde ne vor aştepta: Maria, Gheorghe, Iordache… şi Omul de la poştă.

Moş Crăciun vine şi vara

E pe drumul cel bun. A preluat, din mers, tot ce au lăsat mama şi mătuşa ei, cu legăturile de rudenie, pe care le-au întreţinut atât de frumos, mai ales Gabi. Şi ori de câte ori trecea pe la moşia de la Moşteni, se oprea mai întâi la Târgu-Jiu – fiind singurii rămaşi în viaţă, din neamul berleştilor. A revenit şi acum, în plină vară. Locurile dragi, pe care le-a cunoscut odinioară, i s-au părut schimbate, dar primitoare. Îi cuprindeam zâmbetul plăcut şi, pe nerăsuflate, deşertam tolba cu poveşti. Şi interesul creştea faţă de întâmplările de ieri şi de azi, faţă de bucurii şi prea multe tristeţi, faţă de cei vii şi cei morţi. Că despre ei vorbeam şi îi pomeneam mereu pe toţi, cu cele bune, lăsate de ei pe pământ. Că e bine să-i pomeneşti, fiind mai uşor dorul de suportat. Am stat în cuhnie şi am povestit. A venit încărcată. Eram ca un copil care aştepta acadeaua sau portocala… Şi mi le arăta pe rând şi mă întreba daca îmi plac, ca să le port, că au fost ale mamei şi al Artemisei… „Îţi place şalul?” „E pentru tine.” Are darul vorbirii şi mă fascina. Acum, este mare moşieriţă. Stăpâneşte tot ce au lăsat bunicii, tot ce au păstrat părinţii. Nimic nu s-a înstrăinat. Poate că atât cât trebuia, ca cineva să ţină rostul, să îngrijească gospodăria. Târziu, în noapte, obosite de vorbă, adormeam. Dimineţile erau ca pe vremea strămoşilor. Tot ce era mai bun prin casă era pus la bătaie. Ne răsfăţam cu tot ce ne dăruia grădina: cu roşii şi castraveţi, cu prăjitură cu vişine… Am cutreierat grădina - ce a mai rămas din ea… Am vorbit cu muncitorii care lucrau de zor la casa vecinului, baricadat între ziduri înalte; am vorbit despre multe, despre cum o duce… Are prea multe pe cap. Este femeie, dar şi bărbat în casă. De când cu moştenirea moşiei, e pornită pe „reforme”. Vrea să dea viaţă şi strălucire conacului, să fie urmaşul demn al gâlceştilor şi berleştilor… Are multe idei şi toate vor prinde viaţă în timp – timpul cel generos cu ea. Este visul ei, poate că cel mai frumos şi care merită orice sacrificiu… Este încă tânără şi plină de curaj. Viaţa a călit-o şi tot viaţa a învăţat-o că merită să pornească pe drumul strămoşilor, căutând, prin colbul acestuia, acele urme ale paşilor lor, în satul Moşteni – Logreşti.

Schilodit

Pare imens acest om cu sufletul bun şi care se fereşte cât poate de arţag. Privirea lui este, mai tot timpul, încruntată, dar nu este rău. Poate că este supărat pentru că nu aude ciripitul păsărelelor. Că el este omul naturii şi pădurea este viaţa lui. Acolo, în mijlocul ei, cu prietenii cei mai buni, care îi ţin de cald – copacii, şi alături de vietăţile din jur, care îi înţeleg amarul. A fost în casa boierului Lenoiu de două ori. Aşa îi spuneau scrădenii, aşa îl ştia şi Bebe Murgu. Prima dată era în anul 2001, vara. Atunci, a săpat fântâna din curte şi unde a pus el mâna, izvor veşnic se făcu, şi în ziua de azi este. Au trecut zece ani de atunci. Acum a venit cu maşina cu lemne din pădurea lui Lenoiu. Are faţa bătătorită de soare şi de vântul aspru. Aşa sunt toţi de pe acolo. Şi nimeni nu mănâncă fără să muncească. Şi el, omul schilodit fizic de tatăl lui şi schilodit sufleteşte de mama lui. Primul îl loveşte puternic; un pumn, atât a trebuit să cadă peste capul firav al unui copil. A fost de-ajuns ca să rămână surd. Iar mama lui… Doamne! Mama care i-a dat viaţă. Mama care l-a întors de două ori de la cununie. E ca şi cum ai întoarce un muribund de la moarte. Ce mai rămâne din el? Un trup fără viaţă, un suflet gol. Căci a veni pe lume este un miracol şi părinţii trebuie să înţeleagă că ei sunt doar zămislitori şi atât. Îi cresc pentru alţii. Căci, la rândul lor, trebuie să aibă un suflet-pereche, cu care să împartă şi binele şi răul. Ochii mei încercau să pătrundă până în străfundul sufletului său, crezând că acolo, voi găsi tot ceea ce ascunde. Dar n-a fost să fie aşa. Am descoperit o forţă ieşită din comun, asemenea personajelor din poveste. L-am descoperit pe omul care poate muta munţii din loc şi nimeni, şi nimic nu-i pot sta stavilă. Şi acum, om în toată firea, trecut de jumătate de secol, caută, şi caută să găsească omul cu care să meargă până la capătul pământului, şi de fiecare dată se împiedică în gropile imense ale sufletului, care n-au apucat să se mai vindece.

Vis şi realitate

A fost noaptea de 20 iulie, zi răcoroasă, după ploaia care a făcut ravagii în multe părţi… Au fost şi vise, poate că un vis din acelea pe care l-aş dori să nu se sfârşească, pentru că visul meu semăna cu al mamei mele şi m-a dus atât de aproape de ea, mai era puţin şi o prindeam din urmă…Visul meu ca şi al ei a fost ca o binecuvântare dată de o forţă mult prea puternică… Mă şi vedeam îmbrăcată în rochia albă de mireasă, cu care aveam să păşesc Dincolo, în drumul fără întoarcere. Şi totul în jur era învăluit într-o lumină strălucitoare, iar eu mă simţeam plutind ca un fluture, cuprinsă de o tinereţe şi o vioiciune fără margini. Trebuia să trec Dincolo în acest fel şi eram singură în drumul meu, fără prieteni, fără să-i am în preajmă pe cei dragi… A venit şi a doua noapte. O credeam liniştită şi fără coşmaruri, dar n-a fost să fie aşa. Am visat-o pe Marga. Era pregătită să mă întâmpine, dar s-a răzgândit. Dis-de-dimineaţă, am aflat de ce. S-a repezit spre oraşul în care a trăit atâta vreme, a hoinărit pe ici, pe colo şi avea să-l vadă în chinuri pe Colea. Îl ştia om vrednic, activ şi mereu în mişcare. Ţintuit la pat, cu insuportabila povară – aşa l-a găsit şi s-a hotărât că el este cel ce trebuie s-o urmeze. Ce tristă vestea şi cuprinsă de adâncă smerenie; îmi caut cuvintele cu greu şi mă gândesc la sufletul celui dispărut, fără să fi avut prilejul de a-l vizita. Că aşa e omul, amână şi amână până rămâne cu povara regretului. Ce tristeţe grea şi apăsătoare s-a lăsat pe fruntea mea, în mintea mea, în sufletul meu; în aceste momente trebuie să realizez miracolul existenţei, să mă gândesc la ceva frumos, când s-a întâmplat şi ceva rău, dar şi la povara din suflet şi regretul că nu ne-am căutat mai des. Şi iar se aşterne liniştea şi amintirile sunt multe. Ele vor fi pretutindeni, atâta timp cât voi fi. Mă rog să ajungă cât mai repede lângă Terezia, soţia lui, şi împreună să se minuneze de ce au lăsat în urmă. Iar ei, cei din urma lor, să fie mândri că au avut aşa părinţi.

Odihneşte-i, Doamne, în pace şi iartă-le păcatele.

2011-07-21

S-a hotărât să plece

Îşi închipuie că în această călătorie, departe de locurile copilăriei, va găsi ceea ce nu a reuşit să găsească acasă. E vârsta când a trebuit să aleagă între palatul în care a început să se simtă ca în iad, în care toate portiţele i se închideau, înainte de a apuca să intre măcar înăuntru. Poate că într-una din încăperi s-ar fi găsit un loc şi pentru ea sau poate că ar fi dat peste cheia care s-o conducă spre propriul univers. Dar n-a fost să fie aşa şi simţea că nimic nu se mai leagă, că totul devine ostil, că până şi izvorul, care ar fi trebuit să-i potolească setea şi să-i hrănească rădăcinile firave, a secat. S-a simţit alungată, dezrădăcinată, umilită. Cu toate astea, avea energie încă şi curaj ca să iasă din starea de amorţeală în care au silit-o să trăiască. E o stare mai ceva decât cea de sclavie. Până şi acela era mai fericit decât ea. Avea un loc al lui unde să trăiască şi să muncească. A simţit că trebuie să plece, cu orice preţ, de acasă, să-şi încerce norocul în alt colţ al lumii. Se gândeşte la lecţiile de engleză pe care le poate preda… Se va găsi vreun loc al ei care o va aştepta şi care se va lăsa descoperit şi fericit de ea. Căci are resurse suficiente.
"Hotărârea am luat-o", îmi spune... "Voi pleca"...
Dar undeva, în colţul ochilor, se iviră câteva lacrimi. Erau poate ultimele, desprinse din miezul făpturii ei, care s-au prelins pe pământul trist. Căci pe acesta a cunoscut bucurii, tristeţi, iubiri… Ea, prietena fiului meu, prietena mea, va pleca şi numai ea ştie unde şi de ce.
Ne privim şi cuvintele sunt tot mai puţine. Dincolo de zâmbetul de pe chipuri, de duioşie şi încurajare, au rămas multe nespuse… Am condus-o câţiva paşi, ne-am îmbrăţişat şi fără prea multe cuvinte, am luat-o spre casă, iar ea, spre o altă casă, mai primitoare, mai demnă. Se spune că oamenii cu ochi albaştri sunt solii depărtărilor. Poate că a venit şi vremea ei, dincolo, pentru că în ţara ei,
inteligenţa şi sensibilitatea sunt virtuţi menite distrugerii, dispariţiei.
Drum mai lin şi noroc mai bun să ai, oriunde vei pleca.

Mărul din spatele zidului

A rămas în spatele zidului mărul încărcat cu roade bune, roşietice. A fost o minune că a rezistat. E dincolo. Îi văd doar vârful. E bine, decât deloc. Petrec mult timp pe lângă el şi mai ales pe lângă zid. Vreau să mă obişnuiesc cu el, să-l accept ca gard de mejdină între mine şi vecinul meu. Poate că acolo e altfel. Dar în curte, odinioară însorită, azi, cufundată în umbră. Căci gardul este nefiresc de înalt. Am văzut pe la cetăţi sau pe la închisori. E greu să mă obişnuiesc cu el şi mă plimb în susul şi josul lui, dau peste câte un trandafir răzleţ şi mă gândesc la frumuseţea lor, când împodobeau grădina şi pe care îi mângâiam cu privirea în fiecare dimineaţă. Au fost.

Cine a picat, de fapt, Bac-ul

Cine a picat, de fapt, Bac-ul
Da. Dureros, dar adevărat. Şi cauzele sunt multiple.
Au picat profesorii pentru iluzia falsă creată în rândul elevilor că sunt eminenţi, acordând premii, diplome şi coroniţe cu nemiluita. Pe vremuri, acestea erau doar trei şi câteva menţiuni.
Au picat părinţii pentru că şi-au abandonat proprii copii, lăsându-i pradă calculatoarelor…
Şi cel mai trist este faptul că generaţia viitoare va fi tot mai bolnavă şi tot mai săracă în modele de viaţă, demne de urmat.
Iar lecţiile, predate zi de zi la televizor, despre anturaje favorabile prostituţiei, au câştigat teren înaintea lecţiilor din clasă. Este mai profitabil pentru anumite televiziuni să facă reclamă la prostituţie decât la cultură sau educaţie. Acesta este viitorul întunecat al naţiunii, iar şcoala riscă să se transforme într-un loc de studiu pentru "micii afacerişti", care vor demola şi ultima fărâmă de încredere care ar mai exista pentru aceasta.

Acasă

Afaceri

„Uneori am impresia că cei mai mulţi oameni pe care îi întâlnesc nu trăiesc. Parcă sunt posedaţi, mereu ocupaţi, dar nici eu nu ştiu de către cine. Umblă prin lume şi, în loc să trăiască, aşteaptă să moară. Când le-o veni ceasul.” Anatol Basarab
Adevărat grăieşti. Mi se par somnambuli, pierduţi în spaţiu, fără vlagă, dezinteresaţi. Trec pe lângă viaţă fără să o atingă, să-i simtă frumuseţea şi farmecul de fiecare zi. Sunt preocupaţi de taxe, impozite, rate, datorii. Dar ţin minte şi nunţile cu împrumut, poate că şi înmormântările vor fi tot cu împrumut, adică vii la mine, ca urmaşii mei să vină la tine.
Nunta este cel mai păgubos credit. Factura de plată îţi vine când nu te aştepţi. Pot veni câte două sau trei pe lună şi atunci eşti pierdut şi obligat să faci alt credit nerambursabil de la bunici, de la părinţi… Şi iată cum debutul căsniciei s-a transformat într-o metodă de a obţine un împrumut mascat pe termen neprecizat. Pentru mulţi tineri, nunta este singurul mod de a strânge banii necesari pentru a-şi începe viaţa pe cont propriu. “Creditul” acordat de rude şi prieteni va fi returnat de-a lungul întregii vieţi. Şi să te încumeţi la o asemenea aventură, să rişti chiar, trebuie să ai un curaj fără margini, dar şi un serviciu bun, o moştenire, ceva care să te scoată din încurcătură. Asta e nunta pe datorie, te îndatorează pe viaţă, te ţine legat de mâini şi picioare, nici să divorţezi nu poţi, poate că să faci copii, să-i botezi tot pe datorie, acoperind pe cele de la nuntă şi uite aşa o ţii până te ţin puterile… Nunta din zilele noastre a devenit o afacere, nu un ajutor pentru cei care păşesc în doi pe această insulă minunată a căsătoriei. Cel care este invitat la nuntă nu trebuie să piardă, iar proaspeţii însurăţei nu trebuie să câştige. Şi acum diferenţa. Momentul acesta special din viaţa fiecăruia, cu distracţie şi voie bună, cu prieteni şi rude laolaltă, se termină trist, iar momentul trist al despărţirii de cei dragi, cu lacrimi, se termină vesel, la pomană. Şi atunci, nunta devine o afacere tristă. Şi triste vor fi şi amintirile. Şi veselie mare fi-va la pomană. E bine şi aşa, pe invers, că prea e totul cu josu-n sus.

Vreme de iarnă în plină vară

Parcă s-a rupt cerul. Nu eram pregătiţi pentru ce era mai rău. Vânt năprasnic, crengi rupte. Arşiţa a dispărut şi în locul ei şi-a făcut apariţia o vreme ca de toamnă capricioasă… S-a pornit, aşa din senin, pe neaşteptate, o vijelie ce ne-a dat fiori. Era din ce în ce mai frig. Brusc a scăzut temperatura de la 35°C la 20°C. Aşteptam ploaie, că pământul este uscat şi întărit, iar legumele au început să pălească. Şi văd că vântul nu se lasă, bate cu putere şi astăzi. A plouat în multe părţi, a dat şi piatra.

Vecinul

Sorin, noul vecin, un spirit apolinic, cel care este un caracter puternic, caracter ce dincolo de el, întrezăreşti echilibrul, lumina şi curăţenia trupului şi a ţinutului său, însufleţit de armonie, măsură şi, încă odată spun şi accentuez, curăţenie. Să fie asta trăsătura dominantă a zodiei lui? Să fie el cel uns de Dumnezeu, cel trimis anume pe aceste meleaguri, care să pună, în adevăratul sens al cuvântului, în valoare pământul, dându-i o faţă nouă, reîntinerit cu pământ proaspăt, care să facă puntea dintre ieri şi azi… Că până la urmă este omul iubitor de pământ - el însuşi un semn puternic al focului, dar cu ascendent spre taur, capricorn, fecioară, semne ale pământului - care va crea un mic univers, un alt izvor ce nu s-a lăsat găsit… Pământul este cel ce-i dă putere, curaj şi temeinicie. Din spaţiul limitat, va înflori, cu voia sau fără voia cuiva, o oază de linişte şi confort, o capodoperă a gândirii zbuciumate şi fără odihnă, o floare rară printre cele existente, flori de câmp, banale, dar prietenoase… Nimeni nu credea că va avea loc de mişcare în spaţiul îngust, dar poate că de atât avea nevoie şi nimic mai mult, sau poate că a fost piatra de încercare, testul suprem de a-i pune la încercare pe vecinii cu care va păşi alături, de care se poate sprijini la nevoie, dar şi de a afla cât de lacomi şi avari sunt, cât preţuiesc… Da, acesta a fost testul vieţii lui, chiar dacă limitele lui nu sunt atât de vaste precum le văd alţii, poate că accesoriile pe care le foloseşte, în ansamblul micului-mare univers, sunt pământene şi ele vin să reîntregească ceva ce era trunchiat, să cizeleze, să asambleze… Este omul care face artă, chiar din condei, din privire, din pisăgeală… Că este una să ştii ce să ceri şi alta să aştepţi să ţi se ceară. El este omul cu un pas înaintea celorlalţi… Este de acţiune şi în acţiune, te trezeşti cu el peste tot, dispare când nici nu te aştepţi, reapare încercănat, preocupat, poate şi noaptea, departe de ochii sfredelitori ai vecinilor, poposeşte în faţa locului ales, meditează, priveşte cerul cu toată încrengătura de stele şi se lasă în voia lor, cuprins de gânduri, ghicind sau intuind calea dreaptă pe care să păşească în zorii zilei ce va urma… Este omul care gândeşte prea mult, poate că şi pentru cei din jur, se implică în acţiunea de creaţie, vrea totul pe de-a-ntregul, dar un întreg construit cu migală de mintea lui, din suflet, iubind victoria, după ce a ştiut să inventeze, să inoveze, să asude… Va fi, pe lângă celelalte creaţii personale, un proiect de suflet, o poveste de viaţă şi un personaj, stăpân pe destinul său. Va fi, până la urmă, şi la propriu şi la figurat, deasupra tuturor, privindu-şi, din sferele înalte, supuşii care, la rândul lor, sunt truditori neobosiţi ai pământului cufundat în beznă, trăind ca tot omul de rând, dar şi curios de ce se află în interiorul zidurilor înalte. I-aş propune distinsului vecin, să se gândească la o inaugurare şi pentru o zi, să aibă porţile deschise pentru curioşi… Că orice foame trebuie potolită cât mai grabnic… Şi foamea aceasta poate ucide… Ai grijă, vecine, de supuşii tăi!

Ca tot omul

Vânzarea pământului, mai mult ca orice altă întâmplare, mi-a sfâşiat inima, m-a slăbit fizic, lăsându-mă pradă suferinţei, tristeţii, deznădejdii. Picioarele m-au lăsat, le simt tot mai grele, poate că toate s-au lăsat în ele, atârnă ca pietrele de moară şi trebuie să le port cu mine oriunde, ca semn al neuitării. Şi tot în ele simt nişte furnicături reci, ca de gheaţă, ce îmi străbat venele, înlocuindu-mi sângele cu veninul durerii. Oare cât or să mai ţină, că şi mâna îmi este slăbită. N-o credeam în stare să abdice de la lupta cu viaţa. Aşa înţeleg eu, iar ceva care s-o întreţină, s-o salveze, s-o întărească, nu prea am prin preajmă. Pot spune că începe declinul meu. A început cu atacurile de panică, care sunt tot mai frecvente, cu stările de insomnie, cu cele de epuizare fizică, de sfârşeală…
Şi graba e de nestăvilit. Trebuie să termin ceea ce am început. Acesta este ultimul gând, ultima dorinţă… Aşa a fost şi când am început prima carte, şi când am terminat-o, am făcut rost de un alt început şi o altă dorinţă… De data asta e altfel… Parcă simt că totul se termină cu mine şi atunci trebuie să muncesc până la epuizare, trebuie să fie muncă excesivă… Şi după toate astea, ajung în casă printre cărţi şi haine, printre vase şi covoare, printre câte şi mai câte adună omul şi crede că fără ele nu poate trăi, dar uite, că acum, mă împiedic de ele, simt că îmi iau aerul, că îmi ocupă spaţiul, că multe nu-mi mai trebuie, dar nici să scap, nu pot, că mă leg de o amintire, de un eveniment… Şi aşa, încet-încet, ajung banca de haine, pentru că fiecare a adus şi a lăsat, iar eu, ca tot omul, le-am strâns, cu gândul că vor trebui cândva sau cuiva… Uit că se demodează, că nimeni nu le mai poartă şi după ce ani şi ani, au stat prin pod, prin şopron, prin cufere (ce cufere), care odinioară păstrau haine şi lucruri de zestre, azi sunt păstrate aceleaşi lucruri, dar mâncate de molii, şi numai după ce s-au săturat şi s-au înmulţit, de pun stăpânire pe casă, numai atunci, ajung la lada de gunoi… Şi eu, ca tot omul, simt că sunt ca o haină veche şi ponosită, care îşi pierde din strălucirea şi frumuseţea de odinioară, se uzează, în timp, din cauza moliilor, zăcând uitată de lume…

La palat

Moşia - ieri şi azi

Cu cât zilele se scurg, cu atât sporeşte durerea pe care o simt în dreptul inimii şi mă întreb, în ceasurile târzii din noapte, dacă toate acestea provin din cauza arşiţei din mine, din cauza zbaterilor tot mai aprige… E ca o luptă între viaţă şi moarte. Nici unul nu vrea să dea înapoi, sau poate că doar atât ca să-şi ia avânt, să intre mai puternic în adversar… Fiecare devine tot mai neîncrezător, considerând că lui i se cuvine mai mult sau e nedreptăţit de celălalt… Ce situaţie încâlcită… Şi când crezi că firele se vor dezlegate, atunci se încurcă şi mai şi, în timp ce pământul este tot mai trist, nu-şi mai recunoaşte stăpânul care nu se luptă pentru el, renunţând mult prea uşor la roadele şi rugile lui… Că până la urmă pământul nu este al nostru, nimic din el nu poate fi înstrăinat, oricâte acte notariale am avea în cufere, închise şi ferecate… Pământul e viaţă şi moarte, este mai puternic decât omul şi niciodată nu poate fi mutat, înstrăinat, închiriat… El ne va oferi chirie pentru eternitate…

Dor

Ţi-e dor de ea şi o rechemi
cu rugăminţi în şoapte,
când semn îţi dă, să nu te temi,
de-o vei visa la noapte...

Ţi-e dor de ea şi e târziu
s-o rogi ca să te ierte,
în casă totul e pustiu,
nu-i cine să te-aştepte…

I-e dor şi ei şi ar zbura
la tine în odaie,
şi tare te-ai mai bucura,
dar lacrimi cad în ploaie…

La pieptul ei, te strânge apoi,
de dor înlăcrimată,
te vrea, doar astăzi, înapoi,
la casa părintească.

Să fii acasă, lângă nuc,
că-i de un leat cu tine,
să-i stâmperi dorul, să-l alinţi
şi să te rogi de bine.

Că nucul pare tot stăpân,
când îl priveşti din vale,
tu pleci departe şi rămân
cei dragi, cuprinşi de jale…

Numai o mamă

Numai o mamă poate şti
Cum îl adoarme, cum îl hrăneşte,
Şi cum îl îmbracă, cum îl creşte,
Şi-i dă drumul fără vreun reazem,
Şi ce durere, ce chin, fără seamăn,
Şi teamă adâncă, înfricoşătoare,
Izvorâtă din inima ei iubitoare,
Că o să eşueze sau o să se piardă
Printre atâtea hiene sau dosuri de stradă,
Ce riscuri pe trupuri, ce piedici pe drumuri,
Pentru toate astea, încă mai tremuri,
Şi cine-l primeşte sau cine-l păzeşte,
De boala cruntă ce îl pândeşte,
Cine-l adoarme, cine-l deşteaptă,
Cine-l învaţă şi cine îl iartă.

Prieteni de drum

Stau departe de scrisul neînţeles şi, mai ales, de ambâţul prostesc de a fi buricul târgului. Sunt un om normal, atât de normal că îmi este ruşine de mine, de simplitatea scrisului meu, de faptul că, numai aşa, fiecare se poate regăsi în vreo poveste sau poate că va crede că este scrisă special pentru el. Pot crede că sunt autorul bătrân care deschide toate uşile sufletului cu aceleaşi cuvinte ale cântecului ce nu apucase să ruginească, să se simtă încă tânăr, ca în vremurile de odinioară când mi-a hrănit iubirea… Şi astăzi, mai mult decât oricând, trebuie să scap de mizeria ce mă înconjoară, să mă retrag în propria-mi găoace, să dau frâu năvalnicului şuvoi cu amintiri, să le depăn, ca şi cum le-aş fi trăit aievea. Că dacă mai stau mult în faţa televizorului, să ascult discuţii, sau în preajma anumitor oameni care găsesc în orice motiv de bârfă şi scandal, simt că alunec şi eu, vrând-nevrând, pe panta obscură şi ciudată a desfrâului verbal şi al minţii bolnave, după subiecte din ce în ce mai nocive. Voi avea, seară de seară,coşmaruri, voi aştepta ziua să o iau de la capăt prin labirintul tenebros şi
tumultos al gargarei, alunecând, încet-încet, pe tărâmul mizeriei şi trândăviei, căutând firescul vorbelor şi faptelor... Să fie aceasta cărarea tentantă? Acea cărare care mă atrăgea şi cu cât înaintam mai mult cu atât mi se încingeau picioarele, alergând ca să cuprind tot spectacolul feeric, făcut anume pentru mine. Sunt, fără să vreau, altfel de cărări, multe cu obstacole, pe lângă cele frumoase. Am păşit pe ele şi mă văd norocoasă că am ajuns la rădăcini. Au fost dureri multe, am întâlnit oameni adevăraţi şi oameni falşi, unii încercau să mă abată de la dreapta cărare, alţii mi-au fost pildă şi reazem, dar cei mai mulţi mi-au fost prieteni de drum, prieteni dragi. Aceasta a fost şansa vieţii mele de călător neobosit pe aceste cărări, de a-i fi întâlnit pe toţi, şi de ei să îmi aduc aminte, şi tot lor să mă spovedesc.

Troiţa

A fost o zi minunată. Ţinută, eleganţă, sobrietate şi calitate. O floare de colţ, atât de rară în zilele noastre, a dat strălucire decorului pios, iar vocea-i era asemeni unui concert de Vivaldi, sărbătorind anotimpul atât de generos al primăverii. Pentru o clipă am crezut că mă aflu în lăcaşul sfânt, iar cel ce a păstorit şi încă păstoreşte turma ne-a introdus cuminţi şi puri în lumea sfântă a troiţelor, rugându-ne cu părintele Cornoiu. Harul acestuia s-a pogorât peste lucrările divine, primind binecuvântarea. Nu puteam trece nepăsătoare pe lângă troiţele prezentate de Daria, fără să simt acea energie care mă atrăgea în spectacolul regal, susţinut cu măiestrie, dăruind fiecăruia lumină. Drumul ei să-i fie călăuzit de troiţa ce o poartă mereu în suflet. Felicitări pentru spectacol şi mulţumesc pentru privilegiul de a fi gustat din acest deliciu, oferit cu dragoste şi respect.

Hristos a înviat!

Ştefania

Verginica

"Ce-o să-ţi spun nu e uşor de înţeles, e imposibil de admis, dar dacă ai vrea să-mi asculţi povestea, dacă ai vrea să ai încredere în mine, atunci poate că vei sfârşi prin a mă crede (şi asta e foarte important), fiindcă eşti, fără să ştii, singura persoană din lume cu care pot împărţi acest secret."
Am descoperit o poveste tristă sau poate că o minunată lecţie de viaţă, poate că cel mai bun exemplu, greu de înţeles, imposibil de admis, acolo unde mi-ai călăuzit paşii, fără să mă pregătesc, spre acele locuri ce m-au marcat profund. Şi m-am lăsat condusă, pe cărări neumblate, într-o frumoasă zi de primăvară, când soarele dă strălucire acelor locuri, ferite de ochii lumii, acolo unde îşi trăiesc viaţa două suflete nemaiîntâlnite până atunci. Mă voi gândi multă vreme la ceea ce am văzut şi voi înţelege poate, într-un târziu, rostul vieţii şi iubirii… E o poveste desprinsă dintr-o carte scrisă cu cerneala făgăduinţei, în faţa crucii de jurământ, în taina unei încrederi unice, peste care domneşte cea mai scumpă virtute hărăzită omului, iubirea, ce a intrat în viaţa mea, aşa cum intrăm în anotimpul reînvierii, dornici să savurăm fiecare vrajă desprinsă de pe razele binefăcătoare ale soarelui. M-am lăsat în voia cititului şi am plutit pe aripile acestei poveşti nemaiauzită, nemaiîntâlnită, m-am lăsat furată de gânduri, de întrebări, de suferinţă, pentru multă vreme. Aş spune că timpul s-a oprit în loc, soarele a pălit, vântul a încetat să se joace prin părul meu. În aer plutea teama de a rămâne singur, fără apărare, fără sprijin, teama care e mai rea decât suferinţa proprie. Şi la aceasta se gândea Verginica şi nicidecum la sacrificiul ei. A renunţat de mult, de foarte mult timp, să se mai gândească la ea, la nevoile ei, la bucuria de a fi printre prieteni… A renunţat la tot ce înseamnă viaţă pentru ea, a renunţat să viseze, numai pentru a ţine în viaţă şi alături de ea pe cel născut fără apărare, pentru fratele ei, copil încă, la cei şaizeci şi trei de ani… Poate că aşa i-a fost ursit, poate că numai aşa putea trece în cele veşnice… Pentru ea, cuvântul „a exista” înseamnă a suferi… Nu a trăit pentru faimă şi succese, pentru dorinţe şi bogăţii, ci pentru viaţă pentru viaţă, asemenea neprihănitei şi nevinovatei Maica Tereza. S-a născut din iubire şi toată iubirea s-a revărsat asupra celui ce nu cunoştea binefacerile ei. Că ce poate fi mai dureros pe lumea aceasta decât traiul în întunericul minţii şi în singurătate. Dar există oameni care dau totul pentru binele semenilor lor. Altruistă şi dedicată suferinţei şi neputinţei, Verginica, acest înger pământean, merită, din partea noastră, toată stima şi preţuirea, pentru că a reuşit, acolo, unde mulţi s-au împotmolit, a reuşit să păstreze ceea ce mulţi au părăsit, a reuşit să supravieţuiască în locuri sărace, dar curate şi acolo, în mijlocul naturii, alături de fratele ei, a cunoscut bucuria de a trăi în curăţenie sufletească şi grijă nemăsurată. Puterea ei stă în credinţa ei. Şi din toate acestea, s-a născut rod bogat din care m-am înfruptat şi eu, pentru multă vreme.

Cu mâna întinsă

Să facă un inventar al proprietăţilor, al bunurilor, al împrejurărilor grele care i-au asmuţit frica şi i-au ascuţit mintea. Că au fost clipe grele, încă de la începutul tinereţii, când a devenit femeie măritată şi o dată cu ea au început nenorocirile. Poate îşi va aminti mereu de nopţile pline de coşmar, alături de bărbatul impus tocmai de cea care vroia să-şi schimbe traiul, mama ei, sătulă de corvoada muncii. Nu s-a gândit o clipă la chinul şi dezgustul pe care le va îndura fiinţa cărei i-a dat viaţă şi care a silit-o să-şi împartă patul cu omul pe care nu avea cum să-l iubească, fiindcă diferenţa era enormă… Ea, fata timidă, aruncată în cuşca leului, cuprins de pofte sălbatice, şi care s-a dezlănţuit asupra trupului feciorelnic, cu banul care îi dădea acest drept de a profita de naivitatea ei… Şi i-a căzut pradă şi lacoma mamă… Amândoi râvneau la tezaurul nedescoperit pe care au pus gaj… I s-a dăruit omului care va deveni duşmanul de temut, asupritorul… I-a dăruit acestuia un copil pe care l-a manevrat şi folosit în folosul lui… A devenit tot mai impenitent, în timp ce ea devenea pierdută într-o lume tot mai bizară şi vulgară, în care fiinţele delicate pot să sfârşească sub bocancul răutăţii şi răzbunării. S-a trezit izgonită şi decăzută din dreptul de mamă… Pentru că stăpânul ei aşa a hotărât, să-i pună stavilă chiar şi pasiunii şi dorinţelor, să spună vorbe grele, să inventeze nebunii şi nestatornicii, într-un spectacol grotesc, cu două tabere care acţionează precum actorii, fără discernământ, fără scrupule şi fără să se simtă ruşinaţi că au schimbat straiele de sărbătoare cu cele de cerşetori, stând cu mâna întinsă, implorând milă şi pomană…

Ilustru mediator

Dacă în spatele lui se află un ilustru profesor, situat pe axa sensibilităţii maxime, orientată ascendent, cu meritul de a lăsa (poate intenţionat) la vedere tezaurul frumuseţii care se află dincolo de cuvinte. Şi nu oricine s-ar afla prin preajmă, ar putea simţi puterea, îndemnul şi medierea spre creaţie şi legătura cu cititorii… Aici, a avut la îndemână o bogăţie de cuvinte, un contur clar şi consistent al unui cotidian înzestrat, dar latent, iar creatorul debutant şi cititorul fidel nu puteau rămâne indiferenţi.

Călăuza

Din ce în ce mai insuportabili şi indescifrabili devin unii scribi,
indiferent de onorul ce li se cuvine, într-o lume exaltată şi
atât de îndepărtată de pământenii şcolari, care abia îşi cunosc
sensul vieţii, dar pe cel al cuvintelor, cu atât mai puţin…
Că sunt la începutul alfabetului şi al poveştilor nemuritoare
şi ce greu le vine să se deprindă, în această lume,
prezentată ca desprinsă din poveste, cu comentatorul erudit.
E atât de alambicat încât îl lasă în ceaţă pe novicele
autor de carte, neştiind încotro s-o apuce,
lăsând în urmă predilectele comentarii academice,
agreând joaca simplităţii, în lumea lui,
unde se simte stăpân de drept. Pentru că acolo,
a deschis ochii şi acolo, se simte cel mai bine,
în lumea poveştilor despre copii ce aparţin normalităţii.
Şi tot acolo, a simţit bagheta magică a unei zâne,
uitată de unii mult prea repede, fără de care n-ar fi
existat povestea unui debut fericit, cu un personaj greu de imaginat.
El este călăuză şi dascăl.

Cu gândul la mama

Cu gândul la vorbele ei, pline de blândeţe şi iubire, şi după atâţia ani, mult prea mulţi pentru copilul matur, dar cu aceleaşi cuvinte de respect şi cinstire… Şi cine ar fi crezut că omul cărunt, cu sacul încărcat de ani, să se mai gândească la acea făptură care i-a dat viaţă şi peste care nu a lăsat să se aştearnă uitarea. Este cea mai vie amintire, dar în acelaşi timp crudă, având remuşcări că nu întotdeauna a fost destul de ascultător faţă de mama, iar ajutorul a venit prea târziu, poate că numai atunci când a început să înţeleagă câtă nevoie are de ea, s-o aibă aproape, să o mângâie, să-i şteargă sudoarea rece a frunţii şi lacrimile de supărare… Ar fi vrut să-i îndulcească zilele în prag de bătrâneţe, să-i fie bastonul pe care să se sprijine, s-o susţină… Ce tristă e amintirea când numai el a vegheat-o şi a condus-o, cu privirea înceţoşată de izvorul nesecat de lacrimi, spre lumea de Dincolo. De atunci, ochii lui au rămas curaţi şi mai senini decât albastrul cerului; au rămas mereu în căutarea unor amintiri dragi, au rămas scrutând timpul şi, din când în când, tristeţea îl doboară, văzându-şi căsuţa părintească părăsită, fără viaţă. Şi-ar fi dorit nepoţi cu inima bună şi care să-i redea frumuseţea de odinioară, iar el să poată veni pe prispa casei, să mediteze în voie, să fie mulţumit că rosturile şi-au reluat cursul, că întreaga lui nădejde avusese o înrâurire fericită. Şi aşa, ar face potecă sufletului trist, care să păşească pe pajiştile întinse şi înmiresmate, să-i mulţumească şi să-i spună cât de mult a iubit-o. Că iar se gândeşte la ziua aceea întunecată, când i-a fost răpită. De această dată, ar lua-o în braţe (că era atât de firavă, asemenea unui prunc nou-născut), i-ar lua toată povara, i-ar da din puterile lui, căci avea mâini puternice şi ar strânge-o la piept ca s-o încălzească, s-o apere de întunericul nopţii în care se scufunda încet-încet. Şi câte gânduri nu pun stăpânire pe el şi nici azi, nu le poate uita. A căzut pradă îndoielii, îşi învinuia fratele, iar el se simţea din ce în ce mai vinovat, pedepsindu-se singur…Dar mintea lui, pe care o simţea tot mai întunecată, gândurile răvăşite ce au pus stăpânire pe el şi l-au măcinat zi de zi, toate i se limpezeau dintr-odată. A privit în jur şi şi-a dat seama că nu este singur. Era în lumea lui, alături de o altă fiinţă dragă, comoara sufletului lui, care aştepta să fie redescoperită, să i se mulţumească pentru răbdare şi fidelitate. În această lume, am poposit şi eu, m-am inspirat din frumuseţea şi trăinicia acestor pământeni, şi am ţesut această frumoasă poveste, despre cei mai frumoşi ochi albaştri, asemenea pomilor şi florilor, care strălucesc, se bucură şi se ospătează din roadele gustoase şi înmiresmate, care nu se pot număra, nici măsura…

Oameni şi viermi

Am intrat în multe case, de când am început să merg, încă din anii copilăriei, şi aproape în toate, am simţit căldură, bucurie, frumuseţe sufletească, bunătate, dar şi o senzaţie de plictiseală, de superficialitate, de răceală, în altele… Dar dorul după căsuţa natală, cea părintească, acolo unde îmi găseam liniştea şi unde cotrobăiam să găsesc ceva legat de urmele mele, aşa cum găsesc încă în podul casei de la Târgu-Jiu atâtea ceaune vechi, ulcioare, linguri de lemn, de care nu se puteau lipsi, chiar dacă nu le mai puteau folosi… Şi eu le aduc în casă, la căldură, să ascult povestea lor, să mă inspir din fiecare zgârietură sau ştirbitură, şi îmi dau o senzaţie de nostalgie, de amintire a mâinilor care le-au folosit, le-au purtat şi acum, mă poartă pe mine la confidenţe, parcă au stat acolo, în pod, ca să mă apere, să mă prevină, că necazurile nu s-au terminat, că sunt unii la pândă, urzesc mereu ca să atace când îmi este lumea mai dragă… Şi cât sunt de împăcaţi când mă văd perpelită, fără apărare, târâtă în suferinţă… Pentru că aceşti nefericiţi de profesie au devenit duşmanii tuturor şi mai ales ai lor înşişi. Iar eu sunt atrasă în jocul lor murdar, să am de-a face cu ei. Şi ce pot simţi acum, decât silă, silă pentru mizeria din jur, pentru tot ce mi s-a urzit sau ursit… Dar am pornit de la case care m-au captivat, în care am intrat şi m-am simţit luată la dans, căci culorile mă îndemnau să strălucesc o dată cu ele; sau case în care lumina era divină, visele erau realităţi, iar minunile se iveau la tot pasul. Şi cum să nu crezi în minunile din fiecare zi, când îţi vezi aproapele transformat de trecerea anilor, dar frumos la suflet, darnic şi primitor. Lângă el aş putea trăi veşnic, m-aş simţi nemuritoare… Am dat şi peste altfel de case, stăpânite de nişte „viermi” nesătui de scormonitul pământului, ba râvnesc asiduu şi la cel al vecinilor, pătrund prin galerii subterane, îl surpă puţin câte puţin, schimbând graniţele ca să-şi extindă imperiul, că poate seva e mai dulce pe acolo… Şi tot pe aici, am dat peste atâtea minţi bolnave care lucrează pe la spate, în umbră, adunând o grămadă de ajutoare în treburile murdare şi din ce în ce mai împuţite, iar eu trebuie să-mi pun masca nesimţirii, singura care mă poate salva de microbul devastator al avariţiei şi al hămeselii… Până una-alta, paşii mă poartă tot spre căsuţa veche, cu izul specific de busuioc, unde mă simt cel mai bine… Căsuţa, care mai păstrează încă mobilierul vechi din stejar, este ca în poveştile bunicii, caldă şi primitoare, poate că nemuritoare, pentru că în ea se regăsesc trecutul, prezentul; căsuţa bunicii, în care şi-a crescut copiii, unde şi-a mângâiat nepoţii, unde era Raiul pe pământ…

Principii de viaţă

Gogu era ca o furnică care se înhamă la mult prea mult, nu renunţa niciodată la nimic, iar lucrurile începute aveau întotdeauna un sfârşit, depăşind orice greutate sau obstacol… Proviziile erau o dovadă a muncii neobosite, de la carele pline de ştiuleţi de porumb, depozitaţi în pătul, de la carele pline de dovleci… Era mereu prevăzător şi momentele de pauză le petrecea în faţa porţii, pe o bancă, tot mai aproape de drum, pe care-l scruta cu privirea ageră, aşteptându-şi băiatul şi cu cuvinte de îmbărbătare îl petrecea până în căsuţa părintească care seamănă cu ce a lui Creangă de la Humuleşti… Despre căsuţa aceasta modestă în care avea toate cele trebuincioase şi nimic mai mult, cu paturi de lemn din pădure, cu saltele din paie (poate că cele mai sănătoase saltele), o căsuţă mereu curată şi în care îşi aştepta, la fiecare sfârşit de săptămână, băiatul… Era lumina ochilor lui; era cel pe care se putea sprijini şi pe care îl considera urmaş vrednic, cu principii sănătoase, aşa cum le-a învăţat de la părinţii „adoptivi”, în casa cărora a crescut de la vârsta de patru ani. Şi Marin îi ştie povestea pentru că părintele lui nu avea secrete faţă de el şi nu vroia să lase povară pe capul lui, să-i facă rugăciune la o cruce de jurământ, în curtea bisericii… Lui i s-a spovedit şi ştia că are suflet bun, cu credinţă şi săritor în a-şi ajuta semenii, cu dare de mână pentru cele sfinte, cu pomeniri şi lumină la mormântul lui… Marin vorbeşte de tatăl lui ca de un sfânt… Este mulţumit de toate câte a învăţat de la el, îi este recunoscător şi nu poate uita sfaturile, acele principii de viaţă care l-au călăuzit în drumul spre maturitate şi pe care este dator să le păstreze cu sfinţenie, ca mai apoi, să le poate transmite, la fel de curate şi drepte, copiilor şi nepoţilor. Este fericit în raiul din curtea casei părinteşti care te îndeamnă să revii şi să redescoperi acele colţuri de lume minunate, o lume simplă şi mult mai liniştită, aproape de cele pământeşti, de roadele acestuia, de energia care îi ţine în putere ca să-l poată munci…

Nu ştie să fi avut prieteni, dar a fost servitorul devotat al celor care l-au considerat prieten de muncă, cinstit şi adevărat. Punea pasiune în tot ce făcea, iar în mâinile lui era înmagazinată toată forţa lui. Era deasupra tuturor prin liniştea şi cuminţenia vorbelor… Avea o surdină în glas, rămasă după operaţia de la gât şi vorbele lui şoptite aveau o altfel de putere asupra celor apropiaţi, ca o rugăciune… Am remarcat atunci, că şi şoaptele au putere de convingere… Mă bucur să aflu că a mers în acelaşi pas cu tatăl, că povestea lui a rămas şi nu s-a pierdut o dată cu trupul bătrân şi obosit… O ştie şi o povesteşte în dulcele grai oltenesc; o ştie şi o va povesti copiilor, nepoţilor şi celor care îi vor sta în prejmă, dacă timpul va fi generos cu el; o ştie cu lux de amănunte; ştie de toate câte a petrecut pe moşia de la Scrada, de cum a copilărit acolo, cu bărbatul meu, de grija pentru averea socrilor mei, de toate îmi povesteşte… Ştie că pomenindu-l mereu, povestea lui nu va fi dată uitării şi va fi piatra de temelie pentru alte şi alte poveşti de viaţă, poveşti adevărate pentru cei ce vor veni… Iar eu mă număr printre cei privilegiaţi că am trăit să ascult povestea vremurilor de odinioară, spusă de Marin; povestea unui om simplu, dar cu o determinare ieşită din comun...

Speranţa

Drumul i-a fost lung, zilele se scurgeau tot mai greu, până când într-o noapte, s-a cufundat într-o zi veşnică… N-a suferit prea mult… S-a stins ca o lumânare, încet-încet… A avut cine să-i ţină lumânarea, cine s-o jelească, cine s-o plângă… Erau mulţi la căpătâiul ei şi fiecare trecea şi ştiau că ceea ce a lăsat în urmă are mare preţ. O frumoasă lecţie de viaţă, care preţuieşte mai mult decât pământul, decât pădurile… Le-a lăsat o parte din ea, din zbuciumul vieţii ei, din puterea de a supravieţui ani buni, fără cel cu care şi-a încherbat agoniseala… Am ajuns şi eu la căpătâiul ei… Era o zi de iarnă neaşteptat de însorită, poate că aşa a vrut să fie, să fie purtată de ai ei cu bucurie, să se minuneze de frumuseţea unei zile triste… Să simtă căldura sufletului ei măcar acum, dacă n-au putut s-o simtă cât a fost printre ei şi nu din vina lor… A fost purtată cu cel mai frumos car cu boi, cu multe flori, cu jerbe şi multe lacrimi, lăsând în urmă întinderi şi pajişti scăldate în soare… Cât de dureroase sunt aceste clipe, clipele zdrobitoare ale despărţirii, de care a avut grijă să fie altfel, să nu se piardă în bezna uitării… A fost condusă de cei dragi, au împărţit cele cuvenite, după datină, s-au aruncat peste groapă două găini… Acolo, lângă cel ce-a aşteptat-o aproape trei decenii, acolo unde avea casa pregătită din vreme, acolo unde avea să se întâlnească şi să povestească de câte a lăsat în urmă şi de care e mulţumită, de copii şi de nepoţi, de strănepoţi… Acolo, unde porţile vieţii de după viaţă se deschid numai pentru ea, acolo, departe de furtunile şi vânturile vieţii, acolo, va aştepta ca ei să vină şi să aprindă lumină… „S-a stins când ziua mergea în crescând, precum plugul trecea în arând…” spunea preotul satului, căruia i se cuvine o smerită închinare pentru că este de-al lor, le ştie viaţa, pentru că este printre ai săi, iese în întâmpinarea lor, discută şi îi conduce întru credinţă şi spovedanie… A fost o slujbă în curtea bisericii din sat, unde, la intrare, străjuiau crucile de lemn, ca semn de credinţă şi jurământ făcut lui Dumnezeu, ca toate păcatele nemărturisite părintelui, la spovedanie, în viaţă, să le fie dezlegate şi iertate, şi nimic să nu se abată asupra urmaşilor… Vorbea despre Speranţa ca despre sora lui, de mama lui, de bunica lui… Îi ştia toate gândurile, tristeţile, bucuriile, împlinirile… Vorbea despre o pudoare în faţa copiilor, o anume intimitate, despre corpul ei, mereu ascuns… Dar trupul ei a început să se pârjolească, să se încovoaie, să-şi ia ajutoare pentru multă vreme… Inima ei credincioasă şi curajoasă, voinţa ei neclintită, ca o stâncă veşnică, nemişcată din ograda ei din care nu s-a mişcat şi căreia i s-a dedicat zi de zi, folosindu-se de ajutoarele ei – ciomegele. O purtau peste tot, fiind una cu pământul… Nu ştiai unde se termină ea şi unde începe pământul… Era tot mai aproape de el, făcând tovărăşie cu acesta, se hrănea din seva lui, iar el era cel ce-i storcea ultimele cuvinte de rugăciune, bucurându-se de fiecare dimineaţă petrecută în casa ei, până când se făcu una cu pământul, primind-o într-însul, acolo unde se îndrepta pentru o nouă viaţă, în existenţa căreia credea… A întins mâna în ceasul cel mai de deznădejde, a simţit mâna lui Ion, bărbatul ei, care o conducea pe drum nou… Vorbea în cuvinte alese despre copii şi nepoţi… Cuvintele lui erau adevărate şi, pentru mulţi, erau desprinse dintr-o lecţie de curaj şi izbândă… Ea era mulţumită de ce vedea şi auzea, căci sufletul ei era printre ai săi şi era plin de satisfacţie. Sufletul ei era în mâna lui Dumnezeu, iar după multă vreme, era împreună cu Ion…
14 ian 2011

Frământări

Oricât de pustiitoare i-au fost vremurile şi oricât de prădalnici i-au fost oamenii, nu au izbutit s-o clintească din drumul ei, să-i pună stavilă sau s-o întoarcă din drumul ei prin glia strămoşească, acolo unde a vieţuit de când se ştie, după credinţa şi datina străbună. Chiar dacă puterile începură să-i scârţăie, nu se da bătută… Ea a împărţit şi binele şi răul cu fiica sa, cu nepoţii ei, care veneau unul după altul, să-i oblojească rănile sufletului, din ce în ce mai trist şi obosit, lângă trupul din ce în ce mai bătrân şi scorburos, acolo unde pot creşte mlădiţele tinere, care să se înfrupte din avuţia lui. Nu a avut gânduri de separare… Erau lipiţi de locul natal, erau legaţi de casă şi pământ, cu rădăcini înfipte atât de adânc, că nimeni şi nimic nu-i putea clinti din loc. Viaţa a învăţat-o că pentru a supravieţui, trebuie să stea lângă ai ei, să se sprijine pe ei, să viseze o dată cu ei, să atingă idealul dorit, să trăiască în curăţenie sufletească, să se ocrotească unul pe celălalt.
Era frământată de un gând mai înalt: gândul de a moşteni, spre apusul vieţii, averea care îi lipsea şi pentru care s-a zbuciumat atâta, cerând şi implorând… Cerea un drept al ei, o bucată de pământ rămasă de la bărbatul cu care a trăit şi cu care a avut doi copii. Ea era fată săracă, cu părinţi şi mai săraci, iar prima bucată de pământ a avut-o de la Muma şi Unchiu, oameni fără copii, dar cu sufletul mare pentru cei sărmani.
Cuvintele ei minunate, neauzite şi nerostite de nicio fiinţă omenească până atunci, au străbătut până la marginea pământului, până la cer. Domnul, cucerit de frumuseţea şi blândeţea femeii, a sărit în ajutor, dar prea târziu să se bucure, sau poate prea devreme, ca să ştie că averea sufletului ei preţuia cu mult mai mult decât averile materiale. Căci avuţiile ei, adunate cu atâta sârg, fără să primească ceva de pomană, sunt măsurate de cântarul bunătăţii şi al omeniei. Când a mâncat o pâine curată, muncită cu sudoarea frunţii, a împărţit-o cu cei de un leat cu ea, iar izvorul sufletului se revarsă asupra celor cunoscuţi prin vorbe de suflet… A urcat în viaţa ei multe golgote şi a răzbit. Oare care a fost secretul ei? Ce forţă a îndemnat-o să se încumete la aceste lucrări, să le izbândească?

Suflet de copil

Şi anii au trecut fără să fi uitat vreo clipă tragedia ce s-a abătut asupra lor. A devenit tot mai tristă şi căuta locuri numai de ea ştiute ca să poată plânge în voie, să urle şi să-şi poată despovăra sufletul. I-a pierit şi zâmbetul pe buze; nimeni şi nimic n-o putea readuce la bucuriile copilăriei, la jocurile ei… Au trecut anii, a început să apară primele semne ale iubirii, crezând în bărbatul care i-a devenit soţ. A fost o căsnicie în care vieţile au mers paralel, nu mai reuşeau să comunice, să se înţeleagă, vorbind fiecare pe limba lui. Era ceva ce nu înţelegea sau nu vroia să recunoască, că totul a fost o iluzie, că nimic din ceea ce trebuia să fie nu era şi de fapt a trebuit să recunoască că trăiau un sentiment de frustrare, de neîmplinire şi că salvarea lor trebuie să vină din separarea lor. Atunci când nimic nu te împinge spre casă, când nu alergi spre căldura căminului şi spre apropierea grabnică de soţul tău, atunci poţi fi sigură că legăturile înscrise pe o biată hârtie nu mai contează, iar cele de suflet s-au frânt şi nimic nu le mai poate înnoda.
„Mă bucur să te văd pe aici... Să ai un an bogat! Sper să ne revedem în această primăvară.” Aşa a început dialogul dintre noi. Şi încet-încet, firul se deşiră şi am rămas impresionată de drumul pe care l-a parcurs, de toate eforturile ei de a atinge fericirea… Eram atât de curioasă să aflu mai multe despre ea, ştiind că timpul este atât de preţios pentru ea, dar pentru mine din ce în ce mai puţin generos, iar şuvoiul de întrebări ce a ţâşnit, nu a mai putut fi stăpânit… Nu are copii, dar îşi doreşte… Dă vina pe barză că ar fi supărată pe ea şi a pedepsit-o pentru o vreme…
”Nici nu ştiţi ce mândră mă simt şi cât mă laud că mi-aţi fost învăţătoare. Vă datorez reuşitele din viaţă, fără exagerări…” Eu mă laud cu fiecare din voi, că mă ajutaţi să nu irosesc timpul, să-l preţuiesc, să scriu, iar cărţile mele de suflet sunt o mărturie vie a ceea ce sunt…
„Ştiţi că am emoţii când vorbesc cu dumneavoastră.”
Înseamnă că ai suflet de copil.
„Cam da... şi-mi sunteţi tare dragă...”
Eşti sinceră şi mă bucur că anii au trecut încet pe lângă tine.
Ţi-am remarcat sinceritatea şi trebuie să înveţi că adevărul trebuie spus pe jumătate. De multe ori, nu poţi şti care jumătate? Şi ca să nu te încurci, spui tot adevărul de la început.
Eşti fericită, împlinită? Ştiu că ai fost în căutarea destinului.
„Eu sunt mulţumită, nu mă plâng. Fericirea, cred că, nu e pentru oricine.
Credeţi în destin?”
Da, cred, cred în vise, cred în viaţă după viaţă, pentru că pot comunica cu cei de Dincolo…

Aripi frânte

Au fost ani frumoşi şi de fiecare dată când îi întâlnesc, mă bucur. Ei păstrează încă emoţia regăsirii, iar eu, prin ei, prind viaţă, mă hrănesc din amintiri şi am emoţia testării. De această dată ştiu că rolurile s-au inversat, că trebuie să răspund la întrebările lor şi testul pare să fie din ce în ce mai greu, cu cât anii se preling atât de repede pe lângă mine.
Mariana nu se aştepta să ştiu atâtea secrete din familia ei, pe care le credea ferecate în seiful uitării, pentru că multe amintiri ar deschide răni ce nu s-au vindecat încă. Sunt amintiri triste care i-au marcat viaţa şi au făcut-o, încă din anii întâi de şcoală, să stea departe de bucuriile copilăriei, să sufere în tăcere… Ochii ei trădau zbuciumul prin care trecea, dar nimeni nu putea să descifreze ce era în sufletul ei. Astăzi îmi fac curaj, îmi pun memoria la încercare şi o întreb despre acea perioadă tristă. O poveste adevărată, când tânărul tătic era pe trecerea de pietoni şi maşina unui demnitar comunist l-a lovit… A rămas infirm, la numai vârsta de 36 de ani. „De unde ştiţi? Cine v-a povestit? Tata?” Atâtea întrebări au urmat. A confirmat. Era un bărbat frumos, tânăr, cu o ţinută atletică şi un bun simţ ieşit din comun, un luptător înnăscut, cel mai bun model pentru copiii lui; a fost eroul supravieţuitor, eroul pe care-l aveau cu ei, desprins din prăpastia durerii şi a neuitării… Era mereu lângă ei, un om care a preferat să sufere în tăcere decât să ceară daune morale. Este omul care i-a ţinut pe toţi lângă el, tot mai uniţi, de teama că cineva din afară le-ar putea distruge unitatea. Am surprins-o, nu se aştepta să ştiu atâtea. Îl ştiam pe demnitar, dar nu s-a aflat niciodată. S-au folosit de acte şi semnături ca să scape de consecinţe. Omul care a fugit de la accident, dar care a ajuns la spital să îi ceară să-şi semneze declaraţia tăcerii şi i-au inoculat terapia tăcerii…
„Să ştiţi că după Revoluţie - când eu eram deja pe picioarele mele - am vrut să merg să-l privesc în ochi pe cel care a făcut asta şi să-i spun că tot a trăit şi că nu avem nevoie de nimic. A luptat câţiva ani să-şi caute dreptatea, dar n-a avut nicio şansă. După Revoluţie am vrut să redeschid dosarul, dar mi s-a spus că e clasat. Şi apoi tata m-a rugat să nu mai răscolesc nimic.” Au avut grijă să-şi acopere urmele… Aşa procedau, aşa se procedează şi acum. Dar a avut un înger păzitor, soţia lui, care a stat lângă el zi şi noapte, care s-a rugat pentru sănătatea lui, care a renunţat la ani buni de serviciu şi toate numai pentru el, bărbatul rămas infirm, şi împreună au o pensie de 1100 lei, pentru că în floarea vârstei li s-au frânt aripile tinereţii şi au făcut totul ca să supravieţuiască. Dureros şi revoltător. Iar cei vinovaţi se mişca liberi, cu pensii nesimţite, pensii de lux, trăiesc printre noi, fără să aibă regrete sau coşmaruri, au bătrâneţea mai uşoară, datorită unor privilegii, în timp ce mulţi părinţi şi bunici de-ai noştri sunt prizonierii sistemului, mereu umiliţi, fără puterea de a mai spera în ceva mai bun, înecându-şi necazul într-o coajă de pâine, aşteptând şi implorând ajutor de la Cel de Sus.