Omul de la poştă

„A murit un coleg! Vii cu mine la cimitir?”

Erau vorbele Doinei. Trebuia să meargă ca să aprindă o lumânare. Aşa e obiceiul pe aici şi peste tot. Vin prieteni şi rude, colegi de serviciu, vin toţi la căpătâiul mortului şi aprind lumânări. Dar drumul până acolo e greu de unul singur. Nu ştiu de ce? Poate că în doi, în trei este mai uşor de suportat şi poate că Moartea, dacă ar sta la poartă, şi fiind singur, ar putea mai uşor să te ia. Pentru mine era un necunoscut. Lucrase la poştă. Era trecut de jumătatea vieţii şi încă mai avea drum lung pe acest pământ. Dar boala este necruţătoare şi vine atunci când nu te aştepţi. Te ia pe nepregătite. Aşa s-a întâmplat cu omul de la poştă. I-a căzut lingura din mână, stând la masă. Aia i-a fost. Nu a suferit. L-a luat repede şi uşor. Tic-tacul vieţii s-a oprit brusc. Mai greu pentru cei rămaşi. L-au dus la capela cimitirului. Acolo s-au adunat colegii… Eram şi eu printre ei. Oamenii de la poştă, care povestesc în şoaptă, se întreabă: cum şi de ce… Lumânările ard încet. Unii rămân în capelă pe bănci, iar cei mai mulţi ies afară, la aer. Poate că le era greu şi mult prea grea şi apăsătoare era durerea… Alţii merg pe la mormintele rudelor, se plimbă pe aleile din cimitir, căutând prieteni de demult… Se simte o uşurare în rândul tuturor că nu sunt printre cei îngropaţi în pământ. Mă uitam şi eu la mormintele din jur care erau împodobite cu flori. Poate că dis-de-dimineaţă, crizantemele erau proaspete, dar după o zi însorită, şi-au pierdut din frumuseţe. Cei de la poştă povestesc despre colegul lor, despre atâtea amintiri care vor fi îngropate odată cu el, de prilejul nefericit care i-a adunat laolaltă, când pot să afle cine a mai murit, cine s-a însurat, cine s-a pricopsit… Se simţea în aer izul de durere şi tristeţe...

Am plecat spre casă, mulţumite că ne-am îndeplinit îndatoririle creştineşti. Simţim o uşurare în suflet, dar până când? Poate că, până când, ne vom îndrepta şi noi spre aceeaşi poartă de ieşire, unde ne vor aştepta: Maria, Gheorghe, Iordache… şi Omul de la poştă.

Moş Crăciun vine şi vara

E pe drumul cel bun. A preluat, din mers, tot ce au lăsat mama şi mătuşa ei, cu legăturile de rudenie, pe care le-au întreţinut atât de frumos, mai ales Gabi. Şi ori de câte ori trecea pe la moşia de la Moşteni, se oprea mai întâi la Târgu-Jiu – fiind singurii rămaşi în viaţă, din neamul berleştilor. A revenit şi acum, în plină vară. Locurile dragi, pe care le-a cunoscut odinioară, i s-au părut schimbate, dar primitoare. Îi cuprindeam zâmbetul plăcut şi, pe nerăsuflate, deşertam tolba cu poveşti. Şi interesul creştea faţă de întâmplările de ieri şi de azi, faţă de bucurii şi prea multe tristeţi, faţă de cei vii şi cei morţi. Că despre ei vorbeam şi îi pomeneam mereu pe toţi, cu cele bune, lăsate de ei pe pământ. Că e bine să-i pomeneşti, fiind mai uşor dorul de suportat. Am stat în cuhnie şi am povestit. A venit încărcată. Eram ca un copil care aştepta acadeaua sau portocala… Şi mi le arăta pe rând şi mă întreba daca îmi plac, ca să le port, că au fost ale mamei şi al Artemisei… „Îţi place şalul?” „E pentru tine.” Are darul vorbirii şi mă fascina. Acum, este mare moşieriţă. Stăpâneşte tot ce au lăsat bunicii, tot ce au păstrat părinţii. Nimic nu s-a înstrăinat. Poate că atât cât trebuia, ca cineva să ţină rostul, să îngrijească gospodăria. Târziu, în noapte, obosite de vorbă, adormeam. Dimineţile erau ca pe vremea strămoşilor. Tot ce era mai bun prin casă era pus la bătaie. Ne răsfăţam cu tot ce ne dăruia grădina: cu roşii şi castraveţi, cu prăjitură cu vişine… Am cutreierat grădina - ce a mai rămas din ea… Am vorbit cu muncitorii care lucrau de zor la casa vecinului, baricadat între ziduri înalte; am vorbit despre multe, despre cum o duce… Are prea multe pe cap. Este femeie, dar şi bărbat în casă. De când cu moştenirea moşiei, e pornită pe „reforme”. Vrea să dea viaţă şi strălucire conacului, să fie urmaşul demn al gâlceştilor şi berleştilor… Are multe idei şi toate vor prinde viaţă în timp – timpul cel generos cu ea. Este visul ei, poate că cel mai frumos şi care merită orice sacrificiu… Este încă tânără şi plină de curaj. Viaţa a călit-o şi tot viaţa a învăţat-o că merită să pornească pe drumul strămoşilor, căutând, prin colbul acestuia, acele urme ale paşilor lor, în satul Moşteni – Logreşti.

Schilodit

Pare imens acest om cu sufletul bun şi care se fereşte cât poate de arţag. Privirea lui este, mai tot timpul, încruntată, dar nu este rău. Poate că este supărat pentru că nu aude ciripitul păsărelelor. Că el este omul naturii şi pădurea este viaţa lui. Acolo, în mijlocul ei, cu prietenii cei mai buni, care îi ţin de cald – copacii, şi alături de vietăţile din jur, care îi înţeleg amarul. A fost în casa boierului Lenoiu de două ori. Aşa îi spuneau scrădenii, aşa îl ştia şi Bebe Murgu. Prima dată era în anul 2001, vara. Atunci, a săpat fântâna din curte şi unde a pus el mâna, izvor veşnic se făcu, şi în ziua de azi este. Au trecut zece ani de atunci. Acum a venit cu maşina cu lemne din pădurea lui Lenoiu. Are faţa bătătorită de soare şi de vântul aspru. Aşa sunt toţi de pe acolo. Şi nimeni nu mănâncă fără să muncească. Şi el, omul schilodit fizic de tatăl lui şi schilodit sufleteşte de mama lui. Primul îl loveşte puternic; un pumn, atât a trebuit să cadă peste capul firav al unui copil. A fost de-ajuns ca să rămână surd. Iar mama lui… Doamne! Mama care i-a dat viaţă. Mama care l-a întors de două ori de la cununie. E ca şi cum ai întoarce un muribund de la moarte. Ce mai rămâne din el? Un trup fără viaţă, un suflet gol. Căci a veni pe lume este un miracol şi părinţii trebuie să înţeleagă că ei sunt doar zămislitori şi atât. Îi cresc pentru alţii. Căci, la rândul lor, trebuie să aibă un suflet-pereche, cu care să împartă şi binele şi răul. Ochii mei încercau să pătrundă până în străfundul sufletului său, crezând că acolo, voi găsi tot ceea ce ascunde. Dar n-a fost să fie aşa. Am descoperit o forţă ieşită din comun, asemenea personajelor din poveste. L-am descoperit pe omul care poate muta munţii din loc şi nimeni, şi nimic nu-i pot sta stavilă. Şi acum, om în toată firea, trecut de jumătate de secol, caută, şi caută să găsească omul cu care să meargă până la capătul pământului, şi de fiecare dată se împiedică în gropile imense ale sufletului, care n-au apucat să se mai vindece.