A rămas în spatele zidului mărul încărcat cu roade bune, roşietice. A fost o minune că a rezistat. E dincolo. Îi văd doar vârful. E bine, decât deloc. Petrec mult timp pe lângă el şi mai ales pe lângă zid. Vreau să mă obişnuiesc cu el, să-l accept ca gard de mejdină între mine şi vecinul meu. Poate că acolo e altfel. Dar în curte, odinioară însorită, azi, cufundată în umbră. Căci gardul este nefiresc de înalt. Am văzut pe la cetăţi sau pe la închisori. E greu să mă obişnuiesc cu el şi mă plimb în susul şi josul lui, dau peste câte un trandafir răzleţ şi mă gândesc la frumuseţea lor, când împodobeau grădina şi pe care îi mângâiam cu privirea în fiecare dimineaţă. Au fost.
