Vis şi realitate

A fost noaptea de 20 iulie, zi răcoroasă, după ploaia care a făcut ravagii în multe părţi… Au fost şi vise, poate că un vis din acelea pe care l-aş dori să nu se sfârşească, pentru că visul meu semăna cu al mamei mele şi m-a dus atât de aproape de ea, mai era puţin şi o prindeam din urmă…Visul meu ca şi al ei a fost ca o binecuvântare dată de o forţă mult prea puternică… Mă şi vedeam îmbrăcată în rochia albă de mireasă, cu care aveam să păşesc Dincolo, în drumul fără întoarcere. Şi totul în jur era învăluit într-o lumină strălucitoare, iar eu mă simţeam plutind ca un fluture, cuprinsă de o tinereţe şi o vioiciune fără margini. Trebuia să trec Dincolo în acest fel şi eram singură în drumul meu, fără prieteni, fără să-i am în preajmă pe cei dragi… A venit şi a doua noapte. O credeam liniştită şi fără coşmaruri, dar n-a fost să fie aşa. Am visat-o pe Marga. Era pregătită să mă întâmpine, dar s-a răzgândit. Dis-de-dimineaţă, am aflat de ce. S-a repezit spre oraşul în care a trăit atâta vreme, a hoinărit pe ici, pe colo şi avea să-l vadă în chinuri pe Colea. Îl ştia om vrednic, activ şi mereu în mişcare. Ţintuit la pat, cu insuportabila povară – aşa l-a găsit şi s-a hotărât că el este cel ce trebuie s-o urmeze. Ce tristă vestea şi cuprinsă de adâncă smerenie; îmi caut cuvintele cu greu şi mă gândesc la sufletul celui dispărut, fără să fi avut prilejul de a-l vizita. Că aşa e omul, amână şi amână până rămâne cu povara regretului. Ce tristeţe grea şi apăsătoare s-a lăsat pe fruntea mea, în mintea mea, în sufletul meu; în aceste momente trebuie să realizez miracolul existenţei, să mă gândesc la ceva frumos, când s-a întâmplat şi ceva rău, dar şi la povara din suflet şi regretul că nu ne-am căutat mai des. Şi iar se aşterne liniştea şi amintirile sunt multe. Ele vor fi pretutindeni, atâta timp cât voi fi. Mă rog să ajungă cât mai repede lângă Terezia, soţia lui, şi împreună să se minuneze de ce au lăsat în urmă. Iar ei, cei din urma lor, să fie mândri că au avut aşa părinţi.

Odihneşte-i, Doamne, în pace şi iartă-le păcatele.

2011-07-21

S-a hotărât să plece

Îşi închipuie că în această călătorie, departe de locurile copilăriei, va găsi ceea ce nu a reuşit să găsească acasă. E vârsta când a trebuit să aleagă între palatul în care a început să se simtă ca în iad, în care toate portiţele i se închideau, înainte de a apuca să intre măcar înăuntru. Poate că într-una din încăperi s-ar fi găsit un loc şi pentru ea sau poate că ar fi dat peste cheia care s-o conducă spre propriul univers. Dar n-a fost să fie aşa şi simţea că nimic nu se mai leagă, că totul devine ostil, că până şi izvorul, care ar fi trebuit să-i potolească setea şi să-i hrănească rădăcinile firave, a secat. S-a simţit alungată, dezrădăcinată, umilită. Cu toate astea, avea energie încă şi curaj ca să iasă din starea de amorţeală în care au silit-o să trăiască. E o stare mai ceva decât cea de sclavie. Până şi acela era mai fericit decât ea. Avea un loc al lui unde să trăiască şi să muncească. A simţit că trebuie să plece, cu orice preţ, de acasă, să-şi încerce norocul în alt colţ al lumii. Se gândeşte la lecţiile de engleză pe care le poate preda… Se va găsi vreun loc al ei care o va aştepta şi care se va lăsa descoperit şi fericit de ea. Căci are resurse suficiente.
"Hotărârea am luat-o", îmi spune... "Voi pleca"...
Dar undeva, în colţul ochilor, se iviră câteva lacrimi. Erau poate ultimele, desprinse din miezul făpturii ei, care s-au prelins pe pământul trist. Căci pe acesta a cunoscut bucurii, tristeţi, iubiri… Ea, prietena fiului meu, prietena mea, va pleca şi numai ea ştie unde şi de ce.
Ne privim şi cuvintele sunt tot mai puţine. Dincolo de zâmbetul de pe chipuri, de duioşie şi încurajare, au rămas multe nespuse… Am condus-o câţiva paşi, ne-am îmbrăţişat şi fără prea multe cuvinte, am luat-o spre casă, iar ea, spre o altă casă, mai primitoare, mai demnă. Se spune că oamenii cu ochi albaştri sunt solii depărtărilor. Poate că a venit şi vremea ei, dincolo, pentru că în ţara ei,
inteligenţa şi sensibilitatea sunt virtuţi menite distrugerii, dispariţiei.
Drum mai lin şi noroc mai bun să ai, oriunde vei pleca.

Mărul din spatele zidului

A rămas în spatele zidului mărul încărcat cu roade bune, roşietice. A fost o minune că a rezistat. E dincolo. Îi văd doar vârful. E bine, decât deloc. Petrec mult timp pe lângă el şi mai ales pe lângă zid. Vreau să mă obişnuiesc cu el, să-l accept ca gard de mejdină între mine şi vecinul meu. Poate că acolo e altfel. Dar în curte, odinioară însorită, azi, cufundată în umbră. Căci gardul este nefiresc de înalt. Am văzut pe la cetăţi sau pe la închisori. E greu să mă obişnuiesc cu el şi mă plimb în susul şi josul lui, dau peste câte un trandafir răzleţ şi mă gândesc la frumuseţea lor, când împodobeau grădina şi pe care îi mângâiam cu privirea în fiecare dimineaţă. Au fost.

Cine a picat, de fapt, Bac-ul

Cine a picat, de fapt, Bac-ul
Da. Dureros, dar adevărat. Şi cauzele sunt multiple.
Au picat profesorii pentru iluzia falsă creată în rândul elevilor că sunt eminenţi, acordând premii, diplome şi coroniţe cu nemiluita. Pe vremuri, acestea erau doar trei şi câteva menţiuni.
Au picat părinţii pentru că şi-au abandonat proprii copii, lăsându-i pradă calculatoarelor…
Şi cel mai trist este faptul că generaţia viitoare va fi tot mai bolnavă şi tot mai săracă în modele de viaţă, demne de urmat.
Iar lecţiile, predate zi de zi la televizor, despre anturaje favorabile prostituţiei, au câştigat teren înaintea lecţiilor din clasă. Este mai profitabil pentru anumite televiziuni să facă reclamă la prostituţie decât la cultură sau educaţie. Acesta este viitorul întunecat al naţiunii, iar şcoala riscă să se transforme într-un loc de studiu pentru "micii afacerişti", care vor demola şi ultima fărâmă de încredere care ar mai exista pentru aceasta.

Acasă